Adevărul despre Piaţa Universităţii - după 20 de ani
Cu 20 de ani în urmă, în ziua de 22 aprilie a fost blocată circulaţia în intersecţia centrului Capitalei. De aici încolo începe istoria fenomenului Piaţa Universităţii, a celor 52 de zile de protest anticomunist, manifestaţie unică în istoria contemporană. Protest al generaţiei universitare anticomuniste înecat în sånge în zilele de 13-15 iunie 1990 de Ion Iliescu & Comp.
Manifestaţiile din Piaţa Universităţii au adus un element nou, ce le deosebea total de celelalte mitinguri şi demonstraţii care blocau temporar circulaţia. Pånă la data de 22 aprilie 1990 diversele grupuri şi grupări de protestatari la adresa DSN-ului kaghebist mărşăluiau prin Bucureşti, ba către Televiziune, ba către Guvern, tăind oraşul în lung şi în lat şi hăulind pe străzi „Jos Iliescu!“.
Din contră, în Piaţa Universităţii s-a creat o ruptură spaţială radicală, deoarece manifestanţii au ocupat intersecţia-cheie a oraşului, întrerupând total circulaţia şi delimitând o zonă de acţiune proprie. Această Zonă s-a definit, de la început, ca un teritoriu (simbolic) în afara normalităţii cotidiene. „Jos Iliescu!“ a căpătat o adresă locativă continuă, vreme de 52 de zile, până ce Iliescu n-a mai rezistat şi a pus glonţul pe ţeavă.
„Curentul“ continuă serialul dedicat fenomenului Piaţa Universităţii, cu intenţia, pe de o parte, a comemorării acestui eveniment unic în plan european, dar şi cu obiectivul scoaterii la iveală a unor adevăruri nespuse nicăieri până în prezent. Mulţi dintre actorii evenimentelor au intrat în anonimat. Alţii au devenit şi au rămas figuri publice. Unii s-au transformat în personaje controversate. I-am cunoscut cam pe toţi, am înregistrat numele şi contribuţia fiecăruia, fiind încă din acea vreme şi participant, şi mărturisitor. Am scris în ultimele două decenii la nesfârşit, de sute de ori, pe marginea poveştii acelei perioade. Voi scrie acum nu doar pe marginea poveştii, ci voi aduce, că tot au trecut cei 20 de ani de „stupid people“ ai lui Brucan - şi date din centrul evenimentelor, fie ignorate, fie ocultate, fie pur şi simplu nepovestite încă de nimeni.
În calitate de personaj implicat direct în desfăşurarea multor evenimente petrecute în perioada anilor ‘90, nu pot fi decât subiectiv, chiar şi acum, la mare distanţă de acele vremuri şi întâmplări. Nici nu cred că pretenţia „obiectivităţii“ reci poate fi asumată de o persoană vie, cu trăiri fireşti omeneşti, iar pe de altă parte, „istoria“ din perspectiva lui Ion Iliescu & Comp. s-a tot scris şi tirajat în proporţii colosale, deci n-au decât tismănenii să-şi continue „opera“ obiectivă, în funcţie de cine îi plăteşte.
În ce mă priveşte, eu, vechi „huligan“, „golan“ şi „legionar“ după ce am tras pe nas drogurile de la Marian Munteanu, am fost deja plătit de Raţiu şi Câmpeanu, cu valuta trasă la maşina de bani a lui Coposu, din subsolul PNŢ-ului, unde se mai aflau şi armele trimise în secret de căpitanul Corneliu Zelea Codreanu cu vaporul lui Horia Sima (pilotat de căpitanul Băsescu).
Aşadar, n-au decât scriptologii lui Ilici să-şi scrie ei istoria Pieţei Universităţii şi a României post-decembriste din perspectiva lor. Perspectiva mea este decis părtinitoare. Părtinitoare în favoarea victimelor şi a adevăraţilor eroi, vechii golani.
Semnificaţia simbolică a Pieţei Universităţii
Manifestaţia maraton generic cunoscută sub numele de fenomenul Piaţa Universităţii a marcat decisiv nu doar generaţia mea, a celor care s-au aflat în stradă încă din primele zile ale manifestaţiilor anticomuniste din decembrie 1989.
Piaţa Universităţii a intrat în discursul public şi în imaginarul colectiv drept „KM 0 al democraţiei“, devenind izvor de legitimitate şi de raportare simbolică inclusiv a Puterii politice. Aici, în acest loc, românii s-au adunat pentru a da jos regimul dictatorial comunist. Aici, s-a strigat din răsputeri „Jos Ceauşescu!“ şi apoi „Jos Iliescu!“. Aici, atât Ceauşescu, cât şi Iliescu au tras în oameni - cu muniţie de război - şi s-a murit. Aici, au fost măcelăriţi bărboşii „legionari“, studenţii pletoşi şi tinerii noii generaţii anticomuniste a României, de către hoardele negre de microcefali aduşi din catacombe şi subterane de echipa securisto/fesenistă a lui Iliescu. Aici, a fost Baricada şi, tot în acest loc, bucureştenii s-au întors pentru a apăra valorile democraţiei şi cele naţionale, de câte ori s-au aflat în pericol. Fiind în acele momente în Piaţa Universităţii, te situai deoparte sau de alta a Baricadei - luai o atitudine publică.
Până astăzi, se verifică destul de coerent „testul Pieţei Universităţii“ - personajele care atunci au atacat Piaţa Universităţii ori s-au situat în acea vreme de partea lui Ion Iliescu şi Petre Roman - şi astăzi tot acolo se află, alături de cuplul de criminali Neulander/Ilici. E suficient să ne gândim doar la Dinescu, Pleşu şi tot restul găştii.
Piaţa Universităţii înseamnă raportarea la trecutul eroic - dar influenţează şi redefineşte prezentul şi chiar viitorul (simbolistic, dar şi discursiv). Este şi acum o sursă de legitimare politică, aducând periodic oamenii politici în preajmă. Sângele curs în Piaţa Universităţii face din acest teritoriu un loc al memoriei sacre, al jertfei pentru Libertate. Piaţa Universităţii a devenit un spaţiu simbolic care reprezintă nu doar centrul oraşului, ci şi imaginea României şi un reper memorial şi simbolic pentru toată ţara.
22-23 aprilie: formarea Pieţei Universităţii
Această dată marchează momentul în care, intuitiv, manifestanţii au încercat să acceadă la „centrul“ simbolic, cu valenţe spirituale implicite, marcând astfel teritoriul Pieţei Universităţii ce devine un Centru al întemeierii botezat „Zona liberă de comunism“.
Începutul a fost timid: delimitarea spaţială şi blocarea circulaţiei s-a făcut numai pentru o noapte: demonstranţii au marcat spaţiul sacru în care au căzut victimele din 21 decembrie cu un cordon tricolor (rămânând în interior) şi au blocat trecerile cu o baricadă fragilă, formată din panourile de tablă care erau aşezate în latura dinspre Colţea.
Ulterior, pe măsură ce manifestaţia creştea în intensitate, spaţiul a fost în întregime cucerit şi marcat.
În prima zi, însă, în acea zi de primăvară, manifestanţii şi-au creat un Teritoriu propriu, căruia i-au conferit valenţe simbolice, consacratoare (zonă liberă pură, centru/punct de început). La 22 aprilie 1990, se împlineau patru luni de la revoluţie. Era o zi „clasică“ de proteste şi marşuri. Mai multe grupuri şi asociaţii nepolitice au organizat o comemorare la Cimitirul Eroilor, de unde au pornit în marş spre Televiziune, ţinta obişnuită a protestelor de stradă. La încheierea manifestaţiei, în timp ce coloana de manifestanţi se deplasa pe Calea Dorobanţilor, de la balconul unui bloc s-a aruncat un ghiveci de flori care a rănit grav o femeie în vårstă.
Incidentul a făcut ca tensiunea din råndul manifestanţilor să crească. Ajunşi în Piaţa Universităţii, se ocupă carosabilul, blocåndu-se circulaţia atåt pe Bdul Nicolae Bălcescu, cåt şi pe Bdul Republicii.
Pentru prima dată după Revoluţie, se înalţă baricade, din panourile metalice aflate în jurul şantierului de la Spitalul Colţea, care sunt dispuse chiar în jurul Pieţei Universităţii de către Andrei Rochian, un personaj pitoresc al vremii, un tânăr căpitan de marină tras pe uscat, pletos şi arătos, un tip cu caracter liderial (confirmat şi de droaia de gagici adunate în trena sa, pe care le punea la muncă pentru Cauză), şi puştiul, la vremea aceea era uscat şi ciolănos, doar pletele şi nasul se vedeau din el - Victor Roncea, fratele meu mai apucat. Cum-necum, cu tupeul păstrat din zilele Revoluţiei, cei doi au oprit troleibuzele, generånd blocarea traficului.
Elena Andronescu, membră fondatoare a GID, avea să consemneze astfel evenimentele: „Primul troleibuz dinspre Rosetti a oprit, lumea s-a dat jos, iar şoferul, care parcă de-abia aştepta aşa ceva, s-a întins, obosit, cu capul pe volan; a apărut un poliţist cu grad şi a început să urle la el, ca şi cum n-aş fi fost de faţă: «Ce stai, băi, dă-i drumul, treci peste ei!»; ridicåndu-şi cu greu capul, plictisit, şoferul îi spune: «Eu sunt cu ei, dom’le!», apoi se culcă la loc“.
După lăsarea întunericului apar, pentru prima oară după 21 decembrie 1989, „scutierii“, trupele speciale de intervenţie. Peste noapte, încercuiţi de poliţie, vor rămåne circa 30-60 de manifestanţi, printre care reprezentanţi ai asociaţiilor „16-21 Decembrie“, „Grupul Independent pentru Democraţie - GID“, „21 Decembrie“, „AFDPR“ (Octavian Rădulescu), răniţi în Revoluţie, rude ale unor decedaţi, măicuţe care au cåntat „Hristos a Înviat“ şi alte cåntece religioase, un preot care a slujit la Troiţă.
La portavoce, manifestanţii au cerut abrogarea decretului 473 şi includerea în legea electorală a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara - interzicerea candidaturii foştilor activişti comunişti şi ofiţeri de Securitate pentru primele trei legislaturi. Se scandau lozinci: „FSN, FSN du-te în URSS“, „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea“, „Nu vrem preşedinte care să ne våndă URSS-ului“, „Nu suntem huligani“, „16-21 nu pleacă nici unul“, „15-22 voi aţi tras în noi“, „Jos comunismul“, „Democraţie“.
Cum numărul manifestanţilor tot scădea, iar poliţia rămånea pe poziţii, cåţiva membri ai asociaţiilor prezente au încercat, fără succes, mobilizarea studenţilor din complexele mai importante. Dimineaţa, în jur de ora 7, în ploaie, rămăseseră vreo 7-8 demonstranţi, printre care Octavian Rădulescu şi doi membri GID. Dintr-o Dacie albă au coboråt nişte ofiţeri de poliţie care i-au alungat pe manifestanţi långă zidurile Universităţii, dirijånd circulaţia.
Şi, pe cånd puţinii manifestanţi rămaşi priveau deprimaţi, înfometaţi şi zgribuliţi de frig, în ploaia rece, cum poliţiştii le călcau în picioare pancartele de pånză, mai abitir cea cu „Ministerul de Interne = MAN = KGB?“, pe care au îngropat-o în noroi, deodată, Octavian Rădulescu începe să urle în porta-voce: „Victorie, victorie! Am învins! Victorie!“. Bătrânul luptător anticomunist şi deţinut politic părea sonat, dar mai tårziu, ne-am dat seama că avea dreptate.
.....
Astăzi, în ziua de 23 aprilie, se formează mulţimea care începe să rămână peste noapte pentru a apăra teritoriul cucerit. Apoi, se deschide Balconul luminat al Universităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu