Acum 62 de ani, în noaptea de 14-15 mai 1948, în Romania s-a declanşat teroarea împotriva tinerilor fideli idealurilor naţional-creştine, în majoritate membri ai Frăţiilor de Cruce. Conform spuselor foştilor deţinuti politic, întărite şi de declaraţia unui fost conducător al Securităţii (Pacepa, care se crede şi el disident!), în acea noapte au fost arestaţi aproximativ 15.000 de tineri. Cei mai mulţi dintre ei aveau să iasă pe porţile închisorilor abia în anul 1964. Majoritatea au avut o ţinută demnă în închisoare, mărturisindu-l pe Hristos şi afirmând necontenit idealurile naţionale ale românilor. Nu şi-au abandonat crezul generaţiei lor deoarece ştiau că "adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis" (Radu Gyr). Această generaţie a dat sfinţi, martiri, mucenici, mărturisitori. Jertfele acestei generaţii scut, generaţia de la 1948, o demnă continuatoare a strălucitei generaţii de la 1922, ne îmbogăţesc sufleteşte, constituind o sursă de putere a neamului nostru.
Postez o mărturisire de credinţă a acestei generaţii, aşa cum a fost exprimată de Mircea Dumitrescu şi Traian Popescu, doi dintre deţinutii politici care au simţit ca pe o datorie de conştiinţă să scrie despre destinul generaţiei 1948. (F.P.)
Generaţia 1948
Istoria unui neam este în mare măsură răspunsul pe care aceasta îl dă provocărilor mediului înconjurător. Dacă un astfel de răspuns nu există, identitatea naţională s-a pierdut.
De multe ori ea, istoria, este scrisă de învingători. Neamurile înfrânte, robii, pot avea o existenţă biologică care le impune adoptarea valorilor morale, spirituale, culturale ale învingătorilor, uitându-şi propria identitate. Este normal, este firesc, şi totuşi la judecata neamurilor, acestea venind cu regii şi împăraţii lor, vor trebui să dea socoteală în faţa tronului divin de talanţii primiţi ca zestre iniţială.
Ştim sancţiunea dată celor nevrednici, şi groaza ne cuprinde în faţa ei: pierderea învierii, şi, deci, a vieţii noastre.
Cine poartă răspunderea pentru această stare? Ne-o spune Cel Fără de Început: Regii şi Împăraţii, deci elitele, cele culturale în primul rând.
Doar înţelegându-şi menirea şi acceptând-o, cei ce îşi asumă conducerea societăţii (sub toate aspectele ei) vor rămâne înscrişi în Cartea Neamului ca personalităţi, grupuri sociale şi mai ales ca generaţii reprezentative.
Istoria Românilor nu este nici ea lipsită de asemenea situaţii.
Generaţiile eroice au modelat sufletul neamului, au creat cultură, legislaţii, filozofie, şi au dat în esenţă răspunsul naţional la chemarea lui Iisus: creştinismul românesc.
Noi, cei ce ne-am confruntat cu evenimentele anilor ̀̀40-̀60, suntem o generaţie reprezentativă a neamului nostru? Am dorit-o şi credem că da! Credem că ni se poate spune: Generaţia de la 1948.
O generaţie nu este o vârstă biologică, ci o stare de spirit caracterizată prin răspunsuri date problemelor cu care se confruntă naţiunea într-o perioadă de timp.
Tineri şi mai puţin tineri, de la elevi de liceu şi studenţi la cei cu răspunderi familiale, purtând greul războiului anticomunist, toţi aceşti membri ai generaţiei noastre s-au confruntat cu atentatul la desfiinţarea istorică şi geografică a poporului român, în încercarea de a-i falsifica cultura şi spiritualitatea, negîndu-i-se:
-originea daco-romană, prin înlocuirea acesteia cu slavismul, limba fiind prezentată ca o formă neoslavă;
-familia, supusă la o încrâncenată luptă între părinţi şi copii, recunoscându-se doar meritul de a-i fi conceput, restul-educaţie, poziţie în societate, revenind statului;
-armonia socială, prezentată ca şi familia, ca o minciună, şi înlocuită cu războiul claselor, delaţiunea devenind raţiune de stat;
-forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină, prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită cu materialismul ucigător al libertăţii spirituale, al idealurilor şi al bunei creşteri.
În final, această acţiune urmărea un singur obiectiv: eliminarea caracteristicilor naţionale, transformarea neamurilor într-o masă amorfă uşor manevrabilă, căreia i se pot inocula idei şi stări sufleteşti ce le rup de trecutul lor.
Evoluţia naţională care, firesc, se produce în secole sau milenii, forţată de acest duşman al societăţii omeneşti, a alterat, după cum constatăm la jumătate de veac de la începutul acestui experiment, multe suflete. Cunoscând, anticipat, consecinţele acestei raţiuni, generaţia de la 1948 i s-a opus cu toată fiinţa ei. În acest cataclism, generaţia scut naţional a fost distrusă atât la propriu cât şi la figurat, dar sângele curs în mişcările de rezistenţă armată din munţii noştri şi dramele închisorilor nu au fost zadarnice.
În aceste vremuri apocaliptice mulţi dintre noi erau formaţi ca studii şi statut socio-profesional, dar numeroşi luptători, vârfuri ale studenţimii şi elevilor ţării (în plină formare profesională) şi-au văzut tăiate toate posibilităţile la care le dădeau dreptul calităţile intelectuale dovedite cu prisosinţă.
Generaţie sacrificată, dar, contrar denigratorilor, nu avortată. Nu masă de semidocţi, căci celor ce au supravieţuit condiţiilor de exterminare, le-a fost dat totuşi să se afirme într-un mod încă anonim.
Din promiscuitate, din brutalitate, din cea mai cruntă mizerie, din tortură, din atacarea cea mai abjectă a fiinţei umane, a germinat o puternică sensibilitate, o tendinţă neasemuită spre frumos; din minciună, dorinţa de apărare a adevărului cu preţul vieţii. Când peste sufletele curate s-a aruncat mocirla şi veninul cel mai ucigător, rezultatul a fost răsărirea unei pleiade de peste 200 de poeţi – identificaţi până în prezent.
Când se urla mai înfiorător decât urletul unei haite de lupi, din minţile şi sufletele celor schilodiţi se înălţau rugăciuni şi răsunau cântece de duioşie sau de îmbărbătare, melodii care uneori nici nu cântau suferinţa sau rănile sângerânde ci simpla nostalgie a iubirilor neîmplinite, iar de multe ori bucuria presupusei revederi.
A existat o generaţie de foc ţintuită şi strivită pe nicovala istoriei de loviturile barosului implacabil al timpului care nu se mai termina!
Convertirea suferinţei în creaţie.
Epopee scrisă cu sânge.
Dar supravieţuitorii acestei generaţii nu şi-au spus ultimul cuvânt, iar calvarul lor nu a încetat odată cu ieşirea din tranşeele luptei de apărare a identităţii neamului românesc. Eliberaţi în 1964, începând cu primăvara acelui an unul din ei îşi aminteşte: Trec praguri sau intră-n pridvoare/ Năluci ce-au scăpat din vâltoare/ Se-ntorc cu cocorii deodată/ Bătrâni ce-au fost tineri odată/ Sunt umbre livide, de soare avide/ Rest de coşmar/ Dar spirit amnar/ Păşesc cu lumini peste moarte/ Când iarna de nea ne desparte.
Şi-au început noua viaţă sorbind din cărţi. Au aşteptat ani până li s-a dat dreptul finisării studiilor, pe care unii le-au luat de la început, schimbându-şi chiar profilul profesional iniţial, şi terminând pe primele locuri sau chiar şefi de promoţie, alăturându-se tinerilor de care-i despărţea o generaţie. Au devenit ingineri, medici, profesori, economişti, preoţi, mulţi, mulţi preoţi, monahi, alţi meseriaşi de elită, de data aceasta cu studii.
Ieşiţi din închisori într-o lume care nu-i voia, care se ferea de ei, care îi privea ca pe nişte morţi vii, aceşti foşti tineri au înfrânt adversităţile unei structuri organizate pe principii străine neamului nostru, au început o adevărată competiţie între durerile personale şi setea de făptuire care a adus la realizări superioare multora din cei care nu au cunoscut drama generaţiei noastre. Aceste realizări nu au fost rezultatul unei munci de rob, a fricii de structurile statale comuniste, ci al unei fireşti nevoi de a trasa o urmă în istoria imediată şi a viitorului. Martori ai celor afirmate sunt grupurile în mijlocul cărora au trăit, au muncit, şi pe care nu odată le-au condus, cu toate că niciodată nu li s-au recunoscut meritele evidente, nici când au devenit inventatori.
Această dragoste nemăsurată pentru pământul pe care au crescut, i-a găsit anonimi şi în rândurile celor care s-au ridicat în decembrie 1989. Deşi posedând dovezi incontestabile de participare la acele evenimente, nu s-au gândit nicio clipă să se înghesuie la masa celor care cereau certificate.
Robii unui crez acţionând în societate şi profesiuni, îmbogăţind patrimoniul cultural, spiritual şi tehnic al neamului nostru, aşezându-se scut în faţa duşmanului cel dintru început, infirmă părerea că istoria o scriu învingătorii.
Învinsă vremelnic, generaţia de la 1948 înscrie totuşi o filă de istorie eroică pe care din păcate contemporanii o ignoră sau în cel mai fericit caz o subliniază timid şi nesemnificativ.
Sursa înregistrării video:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu