GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MLĂDIŢELE ALESE ALE SF. APOSTOLI PAVEL şi PETRU

Medic Paul Craja - preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină în 1936 - 1937

Am avut bucuria să fiu in vara anului 2008 oaspetele familiei dr. Valer Neagoe, din nefericire doar cu cateva zile inainte ca această mare constiinţă a neamului românesc să meargă să-şi întâlnească fiul, pe Marius ucis monstruos de comuniştii “epocii de aur “ în anul 1985. Am rămas stăpânit de pioasa atmosferă din casa Neagoe unde amintirile dragi n-au încetat niciodată să se amestece cu imensa durere că dreptatea nu poate fi aflată nici după 18 ani de mult prea revendicată democraţie.

Chirurgul dr. Valer Neagoe, tatăl care şi-a pierdut unicul copil in lupta cu hidra roşie povesteşte astfel despre jertfa camaradului său medic PAUL Craja ucis de dictatura carlistă mişeleşte, fără judecată in noaptea de 21-22 septembrie 1939.

<<>

S-a nascut în 1911 din părinţi macedoneni care au venit în România după primul război mondial, s-au aşezat în Bucureşti unde au avut casă şi prăvălie (în str. Brezoianu), Paul fiind cel mai mare dintre trei fraţi, rămaşi orfani de mamă în fragedă copilărie.A urmat Facultatea de Medicină dându-şi, pe lângă examenele obligatorii tuturor studenţilor, şi concursul de internat şi externat care asigurau o practică spitalicească de 2 şi 4 ani, la care concurau cam 10% dintre studenţii medicinişti.

În anul 1936 studentul Paul Craja este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti, cea mai veche şi prestigioasă societate studenţească din ţară, înfiinţată de internul Dumitru Manolescu, ajuns profesor de oftalmologie.

La conducerea societăţii s-au perindat anual cei mai valoroşi studenţi, deveniţi ulterior profesori universitari sau medici prestigioşi.

În anul 1924 internul Ion Simionescu începe construirea unui magnific cămin de 6 etaje în str. Schitu Măgureanu nr. 12, cu 80 de camere pentru găzduirea a 160 de studenţi. Avea două săli mari de bibliotecă, camere pentru cabinete medicale şi cantină.

În 1936 Căminul, având foarte multe datorii de la construcţie şi întreţinere, risca să fie licitat şi transformat în hotel. Energicul şi inteligentul Paul Craja şi-a luat casierul din comitet, internul Valer Neagoe şi, cu acte doveditoare, s-a dus la Ministrul de Finanţe; cu multă abilitate a convins pe ministrul liberal Mircea Cancicov de importanţa căminului pentru studenţi. Cancicov, om cult şi generos, a oferit studenţilor legionari 3 milioane lei cu care s-a salvat căminul. A fost un succes extraordinar repurtat faţă de un adversar politic. Preşedintele Craja s-a umplut de glorie pentru acest succes neaşteptat şi a atras Ia Mişcarea Legionară mulţi studenţi şi pe toţi membrii comitetului pe care îl conducea.În 1936 expira termenul de 10 ani în care trebuia să fie construit un cămin de odihnă pe malul mării, la Mangalia, pe terenul de 1500 mp oferit de primăria Mangalia în 1926. Cum în casă nu erau decât 80.000 lei pentru construcţia căminului de la Mangalia, Paul Craja a mobilizat 20 de studenţi legionari, voluntari, cu care a început săpăturile la Mangalia după planurile arhitectului Ştefan Petrineli şi sub supravegherea şefului de şantier Caroli, oferit gratuit de profesorul Ivanovici de la Politehnică. Materialele necesare au fost oferite în mare parte de diverse instituţii constructoare. Banii necesari meşterilor şi unor materiale s-au obţinut prin colectă de la diverse instituţii, medici şi profesori. Până toamna s-au strâns 900.000 lei. Prin îndrăzneala şi abilitatea lui Paul Craja am ajuns cu el la prefectul poliţiei capitalei, general Gavrilă Marinescu, un adversar şi persecutor al legionarilor, pe care însă l-a convins să dea 260.000 lei. Mergeam în fiecare sâmbătă cu banii pentru plăţi. Până toamna s-a zidit parterul şi etajul 1. Construcţia a continuat în anul următor, 1937, de către internul Valer Neagoe, ales preşedinte după Paul Craja.

La congresul studenţilor de la Târgu Mureş, din 1936, Paul Craja a rostit o cuvântare ameninţătoare la adresa guvernului de atunci - dacă acesta avea să mai îndrăznească să dizolve Mişcarea Legionară. Ca urmare a fost condamnat la un an şi jumătate închisoare cu suspendare. În aprilie 1938 dictatura lui Carol al II-lea l-a internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, de unde a fost condamnat la 7 ani închisoare împreună cu elita legionară.

În noaptea de 21/22 septembrie 1939 a fost împuşcat în închisoarea Râmnicu Sărat. Osemintele i-au fost transferate la Bucureşti în cavoul unchiului Teodor Craja, în apropierea mormântului lui Eminescu.>>

Avea 28 de ani când a fost chemat de Domnul să depună mărturie că a lăsat viitoarelor generaţii de studenţi medicinişti nu numai două lăcaşuri ridicate din iubire de Dumnezeu şi Neam ci şi pilda sa de dăruire şi jertfă!

PETRE ANCULIA -luptător anticomunist

Anculia Petre s-a născut la 29 Decembrie 1911, în comuna Teregova, judeţul Caraş-Severin, în familia lui Petru şi Marta, buni gospodari şi buni creştini. A absolvit 7 clase generale şi şcoala profesională CFR din Caransebeş, apoi croitoria şi cojocăritul. Priceput, destoinic şi corect s-a bucurat de stima sătenilor. S-a căsătorit cu tânăra Ana Stoichescu, cu care a avut două fete: Elena şi Maria. A fost concentrat în cel de-al doilea război mondial în Regimentul 96 Infanterie. Ocupaţia sovietică de la sfârşitul războiului, a declanşat în pieptul lui Petre spiritual de luptător. Alături de notarul Gheorghe Ionescu a pregătit întreaga comunitate pentru rezistenţa anticomunistă, care s-au alăturat luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului. La sfârşitul anului 1948, s-au asociat în luptă cu recunoscutul luptător avocatul Spiru Blănaru. Aici, Petre a depus jurământul “de credinţă în faţa lui Dumnezeu şi Sfânta Cruce”, că va lupta pe viaţă şi pe moarte, cu toate mijloacele posibile pentru Sfânta Biserică a lui Hristos, pentru zdrobirea comunismului”.( Rezistenţa anticomunistă din Munţii Banatului. Interviuri şi evocări. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p.79-80).

Petre Anculia a participat la toate acţiunile de luptă ale Rezistenţei. A fost ucis în Munţii Semenic în anul 1949. Trupul ciuruit de gloanţe a fost depus de securitate în faţa prefecturii Teregova, nu spre pomenire, ci spre intimidare şi înfricoşare.

Lui Petre Anculia nu i-a fost niciodată frică. El s-a adăugat astfel şirului sfânt al eroilor şi martirilor Neamului.

PETRE DIACONESCU, PREOT.

Petre Diaconescu s-a născut la 26 Mai, 1909, în comuna Măneasa, judeţul Vâlcea, în familia învăţătorului şi cântăreţului bisericesc Ion I. Diaconescu şi a soţiei sale Ana. Petre a mai avut doi fraţi, deveniţi şi ei preoţi Ion (+ 1926) şi Gheorghe, care a trecut şi el prin închisorile comuniste. Petre a urmat primele cinci clase la Nemoiu, iar restul la Drăgăşani, continuând cu Seminarul la Râmnicu Vâlcea, apoi Seminarul Melchisedec Ştefănescu din Ismail. A debutat ca învăţător la Nemoiu. S-a căsătorit cu Matilda Popescu, din Zlătărei-Vâlcea, care i-a dăruit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. La 1 Ianuarie 1934, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Mitrofani. Între 1934-1937 a fost membru PNŢ.

Părintele Petre a construit o nouă biserică cu hramul “Sf. Ioan Botezătorul” în comuna Nemoiu, o alta în Mitrofani cu hramul “Sfânta Treime” şi o casă parohială. A contribuit la hrănirea a 120 de elevi săraci, la cantina şcolii, la stoparea analfabetismului şi alături de o echipă de medici la combaterea pelagrei şi a tifosului exantematic. (Din activitatea unui alt vrednic preot, în “Renaşterea”, an XX/1941, nr. 2, p. 110). Pentru aceste “motive” securitatea raionului Drăgăşani, l-a arestat în noaptea de 18/19 Iulie 1952, şi pentru “delictul de uneltire contra ordinii sociale prin agitaţie”. După anchetele de la Drăgăşani şi Piteşti a fost trimis la Canal, la colonia de muncă Oneşti-Borzeşti, la construirea termocentralei. A fost eliberat la 26 Aprilie 1954, revenind la parohie. (AERm, dosar 1486, f. nepag.). La 16 Septembrie 1959, părintele Petre a fost din nou arestat pentru că a “agitat cetăţenii să nu se înscrie în formele socialiste ale agriculturii, pe considerentul că regimul actual va fi schimbat prin venirea americanilor” A fost condamnat la 5 ani închisoare, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. A fost eliberat la 28 Iulie 1964 cu ciroză hepatică ascitogenă şi deficienţă accentuată în complexul organului visceral. A stat mai mult prin spitale, iar de Sfânta Maria Mare, la 15 August 1971, s-a mutat la ceruri.

PETRE DOMĂŞNEANU, COMANDOR DE AVIAŢIE.

“Români! Neamul nostru a fost silit să străbată de la

6 Martie 1945 încoace cea mai întunecată Epocă din

Istoria sa” (Petre Domăşneanu)

Petre Domăşneanu s-a născut în comuna Iablaniţa, judeţul Caraş Severin în 24 Septembrie 1902. A fost crescut şi educat în spiritual unui profund respect pentru morala creştină şi valorile tradiţionale ale Bisericii străbune. După şcoală şi liceu, a urmat cariera militară, obţinând brevetul de ofiţer-pilot. În 1935 are loc un grav accident prăbuşindu-se cu avionul. Este tratat în Germania, dar rămâne cu o infirmitate de gradul II şi va fi trecut în rezervă. Revine în satul natal încropind o fermă model. Instalarea comunismului a însemnat pentru foarte mulţi, ca şi pentru comandorul Petre, instaurarea calvarului ateu. Conştient de consecinţele bolşevismului Petre se ataşează Rezistenţei anticomuniste, refugiindu-se în Munţii Banatului, alături de vitejii luptători conduşi de colonelul Uţă şi avocatul Spiru Blănaru, căruia îi devine secund. Depune jurământul de credinţă: “Văzând situaţia în care se află ţara astăzi, sub regimul comunist, compus din cei mai răi oameni, duşmani ai religiei şi datinilor strămoşeşti, mă înscriu din momentul de faţă în Organizaţia Creştinească Naţional-Creştină, pentru răsturnarea acestui regim şi pedepsirea membrilor lui. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi lupta prin orice mijloace pentru distrugerea regimului de cruntă teroare comunistă”. (Ileana Silveanu, Cărările speranţei, vol. I. Ed. Marineasa, Timişoara, 1998, p. 61).

Amploarea Rezistenţei din Munţii Banatului a determinat securitatea să se mobilizeze. Prin ordinul nr. 11816/21.01.1949, generalul de securitate Gh. Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko) s-a constituit la Caransebeş Comandamentul Unic, format din armată şi securitate. S-a organizat o reţea de informatori din rândurile membrilor PMR. Petre este prins, arestat şi condamnat alături de 11 luptători-conducători ai Rezistenţei. Domăşneanu este întemniţat la Timişoara şi ţinut în cătuşe şi lanţuri. A fost împuşcat alături de Spiru Blănaru, Tănase Ioan, Puchiţă Petre şi Mariţescu Romulus în noaptea de 15/16 iulie 1949, în Pădurea Verde.

PETRE FOCŞĂNEANU, PREOT.

Petre Focşăneanu s-a născut la 18 Aprilie 1914, în comuna Podul Turcului, judeţul Bacău, în familia lui Ion şi Amalia. A urmat şcoala primară în comuna natală, Seminarul Teologic la Galaţi şi Roman şi 2 ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

În 1934 s-a căsătorit cu Melania Manolescu, iar în 1935 a fost hirotonit preot pe seama parohiei Alexandreni din comuna Ţipleşti, judeţul Bălţi. La începerea războiului se refugiază în Vechiul Regat, pentru ca după eliberarea teritoriului de peste Prut să revină la parohia sa. În Octombrie 1943 este mobilizat cu gradul de căpitan –confesor. După terminarea războiului se reîntoarce la Podul Turcului ca preot secund, până în Decembrie 1949, când se mută la Nistoreşti-Vrancea.

Valul masiv de arestări din 15 Mai 1948, nu l-a ocolit nici pe părintele Petre. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 5, 31, 39). Este eliberat o lună mai târziu, pentru ca în 12 Martie 1949 să fie din nou arestat. Este anchetată şi soţia sa. Securitatea îi propune în schimbul eliberării să colaboreze ca informator. Părintele acceptă, dar nu-şi respectă angajamentul, ba mai mult intră în legătură cu grupurile de Rezistenţă din Munţii Vrancei, mai précis grupul 3 Soveja, condus de medicul Dumitru Marola, grup ce aparţinea organizaţiei “Vlad Ţepeş II”. (ATMTI, fond penal,, dosar 141/Vrancea, vol. I, f. 20)

În 12 August 1950, părintele Petre este arestat împreună cu soţia, anchetaţi şi torturaţi la sânge. Tribunalul Militar Galaţi l-a condamnat la 10 ani închisoare pentru delictul de “favorizare de uneltire contra ordinii sociale”. Graţie “tratamentului” primit în penitenciarul Gherla, părintele Petre a trecut la Domnul în 17 Iunie 1953, ca urmare a izolării şi schingiuirii pentru faptul că a săvârşit slujba Sfintei Învieri, a acelui an. Familia a fost anunţată abia 3 ani mai târziu. (ACNSAS, fond informative, dosar 2717, f. 109).

PETRE CEPLEU, PREOT

După transformarea statului maghiar în paşalâc în anul 1541 şi după anexarea lui în întregime de către habsburgi, patrioţii unguri au luptat timp de trei veacuri pentru refacerea statului lor naţional. Nici revoluţionarii din 1848, în frunte cu Lajos Kossuth, nici oamenii de stat şi nici politicienii unguri de până la 1919, n-au înţeles că Naţionalismul este libertatea şi suveranitatea sfântă a oricărui popor. N-au învăţat din ceea ce au păţit şi indurat, ba mai mult s-au răzbunat aplicând aceeaşi anexare samavolnică, dar cu o mai cruntă asuprire, altor naţiuni de origine traco-getă, care în anumite contexte istorice i-au ajutat. Statul ungar abia consolidat a anexat statele prietene, oferindu-le hegemonia “dualismului”, între 1867-1919, aplicând astfel deznaţionalizarea lor. Aceasta a fost o adevărată “dogmă politică” şi o veritabilă “doctrină de stat”, în care s-au folosit toate mijloacele: maghiarizarea şcolilor confesionale, desfinţarea întregului învăţământ românesc, prin deportarea şi întemniţarea a sute de preoţi, învăţători şi profesori, obligativitatea de a părăsi credinţa străbună, maghiarizarea numirilor de localităţi, denumirilor geografice, a numelor de persoane, reprimarea oricăror manifestări naţionale, colonizarea de elemente maghiare în zone locuite de alte grupări etnice, deznaţionalizarea unor români, slovaci şi ruteni din zonele cu populaţie compactă maghiară etc.

Redău un fragment din mărturiile preotului Petre Cepleu din Voivozi, judeţul Bihor despre suferinţele indurate în 1919, din partea cotropitorilor maghiari:

“În zorii dimineţii de 21 Februarie 1919, un pluton de soldaţi secui au intrat în comuna mea natală Auşeu-Bihor şi au înconjurat casa unde dormeam. Au pus santinelele la toate ieşirile din comună, oprind orice circulaţie. Anunţat de nişte oameni buni şi nemai având timpul să mă îmbrac, desculţ, în cămaşă, cu capul descoperit, am sărit prin dos, pe geam şi am fugit prin zăpadă spre o pădure deasupra satului, unde am stat de la orele 3 dim. Până la 4 d. m. Adăpostul mi-au fost crengile verzi de brad puse sub picioare şi cu care mă acopeream contra frigului. Văzând că n-au putut să mă prindă şi să mă omoare după cum le era scopul, au bătut pe tatăl meu şi pe două surori ale mele, mi-au ars în mijlocul curţii biblioteca, luându-mi hainele şi alte obiecte. Au început a maltrata pe locuitorii comunei pentru mine, cerându-le să mă predea, căci de nu aprind satul. Vagabondând prin păduri şi munţi, am ajuns la 1 Martie 1919 la Zam (j. Hunedoara), unde era armata română, înrolându-mă în cadrele ei”.

(Preot Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Vol. II. Temniţe şi lagăre, Bucureşti, 1940, p. 38).

După condamnarea memorandiştilor români din Ardeal, care au îndrăznit să atace Legea Uniunii (“cea mai cardinală lege fundamentală a Ungariei”), prin care s-a decretat odioasa unire a Ardealului cu Ungaria, din 1894 până în 1919, s-a inaugurat un sistem de terorizare fără precedent în analele istoriei universale. Au fost destituiţi la sate toţi notarii, juzii şi alţi slujbaşi comunali care au sprijinit Memorandul. Au perchiziţionat şi devastat sute de case şi zeci de biserici ale paşnicilor români, noaptea. Arestări abuzive şi condemnări ordinare, repetate. Familiile celor arestaţi cu copii mici au fost prigonite şi aruncate pe drumuri, cerşind mila prietenilor sau rudelor mai curajoase. La plângerile repetate adresate Guvernului de la Budapesta soseşte în cele din urmă consilierul ministerial Jeăkelfalussy Zoltan, care se adresează celor lipsiţi de putinţa de a se apăra astfel:

“Vă plângeţi de libertate, bine, vă vom închide în barăci; vă plângeţi de frig, poftiţi în cariera de piatră, munca vă va încălzi, vă plângeţi de hrană plătită scump, vă duc la închisoare, acolo hrana este gratuită. Acolo sunteţi vrednici toţi, şi dacă organele noastre numai pe voi v-au trimis aici, de bună seamă sunt grele păcatele voastre, mai grele ca ale tuturor valahilor, căci toţi sunt trădători. Avem noi însă ac de cojocul vostru. De acum să ştiţi că chestiunea naţionalităţilor s-a şters odată pentru totdeauna din dicţionarul ţării ungureşti. Cine mănâncă pâinea pământului unguresc, trebuie să fie ungur din creştet până în tălpi. Iar cel ce va îndrăzni să se îndoiască de aceasta, va fi trimis la ocnă şi spânzurătoare”…(Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului. Cluj, 1925, p. 25-29, 31, 35-41).

Tuturor Mlădiţelor purtătoare ale numelor sfinte apostolice, prea aleasă cinstire.

(26 Iunie, 2010, Brusturi-Neamţ).