“Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 39-43).
Astfel povesteşte Sfântul evanghelist Luca despre profund pilduitorul şi înduioşătorul eveniment, despre convertirea şi miluirea de către Hristos a tâlharului spânzurat alături de El, pe crucea de pe Golgota.
Prin ce s-a învrednicit tâlharul de aşa o milostivire? Ce anume i-a provocat Domnului un răspuns atât de prompt şi de hotărât? În iad încă se aflau toţi drepţii Vechiului Testament, incluzându-l şi pe Ioan Botezătorul, însuşi Domnul se pregătea să Se coboare la iad, e adevărat, nu ca să sufere acolo, ci ca să-i scoată de acolo pe cei întemniţaţi.
Nimănui nu-i mai făgăduise Domnul să-l ducă în împărăţia Cerească, chiar şi apostolilor le-a făgăduit să-i ducă în lăcaşurile
Toată viaţa el şi-a petrecut-o în tâlhării şi în crime. Dar se vede că nu pierise conştiinţa în el şi că, în adâncul sufletului, îi mai rămăsese ceva bun. Predania spune chiar că ar fi fost tocmai tâlharul care, în timpul fugii lui Hristos în Egipt, s-a îndurat de Pruncul cel minunat şi nu le-a îngăduit tovarăşilor săi să-L ucidă, împreună cu care năvălise asupra Sfintei Familii fugare spre Egipt. Oare nu şi-a amintit acum de chipul acelui Prunc când a privit cu atenţie la chipul Celui spânzurat pe cruce, alături de el?
De-a fost aşa sau de nu, în orice caz, când tâlharul L-a privit pe Hristos, în el s-a trezit conştiinţa. Acum atârna spânzurat împreună cu Cel Drept, alături de Cel împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3), al Cărui chip era pe atunci fără cinste, dispreţuit mai mult decât toţi fiii oamenilor, Care „nu avea nici chip, nici frumuseţe” (vezi Isaia 53, 2-3). Privindu-L, tâlharul parcă se trezi dintr-un somn adânc. I se dezvălui clar deosebirea dintre Acela şi el însuşi. Acela era drept, fără putinţă de tăgadă, Care îi ierta chiar şi pe chinuitorii Săi şi Se ruga lui Dumnezeu pentru ei – Dumnezeu pe Care îl numea Tatăl Său. Pe când el era ucigaşul multor victime, vărsător de sânge al unor oameni care nu-i făcuseră nici un rău. Privind la Cel spânzurat pe Cruce, el şi-a văzut parcă în oglindă propria decădere morală. Tot ce se ascundea mai bun în sufletul său se trezi şi căuta să răzbată afară. Şi-a cunoscut păcatele, a înţeles că din propria sa vină a ajuns la acest trist deznodământ şi că nu avea pe cine să învinovăţească. De aceea, atitudinea duşmănoasă faţă de împlinitorii torturii – atitudine de care era cuprins tâlharul spânzurat de cealaltă parte a lui Hristos şi, la început, chiar şi el însuşi (Matei 27, 44) – s-a preschimbat într-un sentiment de smerenie şi de zdrobire de sine. El a simţit frică faţă de judecata lui Dumnezeu, care îl aştepta. Păcatul deveni pentru el groaznic şi respingător. În sufletul său, el nu mai era criminal. Dragostea de oameni şi milostivirea se treziră în el. În el se împleteau acum frica pentru soarta sufletului său şi dezgustul faţă de batjocorirea nevinovatului Patimilor. Cu siguranţă că auzise şi înainte de marele învăţător şi Făcător de minuni din Nazaret. Cele petrecute în Iudeea şi în Galileea erau obiectul multor discuţii şi comentarii în întreaga ţară. Mai înainte, ceea ce auzea despre El îi trecea pe lângă urechi. Acum, aflându-se împreună cu El şi în aceeaşi situaţie cu El, tâlharul începea să înţeleagă măreţia morală a Persoanei Sale.
Lipsa de răutate, a-toate-iertarea şi rugăciunea lui Hristos îl zguduiră pe tâlhar. El a înţeles cu inima că alături nu se afla un om obişnuit. Să Se adreseze astfel lui Dumnezeu, în clipa morţii, ca Tatălui Său, nu putea decât Acela Care Se ştia pe Sine cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Să nu Se clatine în învăţătura Sa despre iubire şi atoateiertare, îndurând toată josnicia clevetirilor omeneşti şi răutatea celor cărora le făcuse bine, nu putea decât Cel aflat în cea mai strânsă părtăşie cu Izvorul iubirii, sau Cel Care era El însuşi Acel Izvor.
Tâlharul îşi aminti tot ce auzise neobişnuit despre Cel Răstignit acum împreună cu el şi un cald simţământ de credinţă se înfiripă în inima lui. Da, neîndoielnic, El era Fiul lui Dumnezeu întrupat pe pământ, dar petrecând neîntrerupt în împărtăşire cu Tatăl Său, El era Fiul lui Dumnezeu, neprimit de pământ şi reîntorcându-Se în cer, Fiul lui Dumnezeu Care putea ierta păcatele oamenilor! În tâlhar S-a născut nădejdea că ar putea să scape de osândă la judecata de după moarte. Dacă Iisus Se roagă Tatălui Său pentru cei ce L-au răstignit, nu-l va respinge nici pe cel răstignit împreună cu El. Lui trebuie să i se adreseze, pentru ca Cel cu Care împarte acum împreună soarta amarelor suferinţe să-l primească la fericirea Sa.
Este adevărat, cuvintele de iubire şi părtăşie pe care i le Va spune lui Iisus vor fi primite cu derâdere de gloata înnebunită din jur, care îl hulea. A-L recunoaşte pe Iisus ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu însemna să atragă asupra sa atenţia şi mânia bătrânilor iudei. Cu toate că nu mai puteau să-i pricinuiască alte chinuri trupeşti, decât cele pe care le-a îndurat, ce greu va fi totuşi să simtă numai răutate în jur, cât de mult i se vor îngreuna suferinţele când şi pe el îl va batjocori mulţimea înfierbântată de gură-cască adunată aici!
De altfel, ce este pentru el acum mânia stăpânitorilor pământeşti, ce sunt acum pentru el batjocurile oamenilor? Oricât de greu ar fi să fii respins de oameni, când eşti pe pragul morţii şi mai greu este să fii respins de Dumnezeu. El merge acum la judecata lui Dumnezeu şi numai de Dumnezeu trebuie să se teamă! Trebuie ca în ultimele clipe ale vieţii să facă tot ceea ce mai poate ca să implore bunăvoinţa lui Dumnezeu!
Fie ca vorbele lui să uşureze măcar cât de cât suferinţele lui Hristos, fie ca măcar unul dintre hulitori să-şi vină în fire şi să nu-L mai ponegrească. Hristos, Care a făgăduit să răsplătească chiar şi pentru o cană de apă dată în numele Său, nu-l va lăsa nici pe el fără răsplată pentru aceasta. Ponegritorii lui Hristos n-au decât să-l ocărască şi pe el, împreună cu El! Aceasta îl va apropia şi mai mult de Hristos! Dacă va împărţi soarta cu Hristos aici, nici în slava Sa Hristos nu-l va uita!
Şi iată că, în vacarmul răsunător al batjocurilor, ponegririlor şi ocărilor, el începu să-L înduplece pe tovarăşul său, atârnat de partea stângă a lui Hristos, să înceteze a-L mai ponegri pe Iisus: „Nu te temi tu, oare, de Dumnezeu, căci pentru acelaşi lucru eşti osândit? Iar noi suntem osândiţi cu dreptate, căci am primit ceea ce-am meritat după faptele noastre. Pe când Acesta n-a făcut nici un rău”. Apoi, din gura lui se auzi smeritul glas: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!”. Era strigătul fostului tâlhar, de-acum al noului ucenic al lui Hristos, care a crezut în Hristos atunci când ucenicii dinainte L-au părăsit.
„Tâlharul a teologhisit, iar eu m-am lepădat” (sedealnă, glasul al 5-lea) – striga mai târziu cu durere Sfântul Apostol Petru. Şi toţi ceilalţi apostoli s-au îndoit de Domnul în vremea aceea. Chiar şi Sfântul Ioan Teologul, care îl urma nedespărţit pe învăţătorul său şi care stătea lângă Cruce pe Golgota, cu toate că a continuat să-I fie credincios lui Iisus, Care îl îndrăgise, nu a avut atunci credinţă deplină în dumnezeirea învăţătorului său: abia după înviere, intrând în mormântul gol, unde au rămas ştergarele şi mahrama cu care fusese înfăşurat Trupul mort al lui Hristos, Ioan „văzu şi crezu” că Hristos a înviat cu adevărat şi că este Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii s-au îndoit în credinţa lor în Iisus ca fiind Mesia, pentru că ei aşteptau şi voiau să vadă în El un împărat pământesc, în a cărui împărăţie ar putea să stea „de-a dreapta şi de-a stânga” Lui. Tâlharul a înţeles că împărăţia lui Iisus din Nazaret, Cel înjosit şi osândit la moarte ruşinoasă „nu este din lumea aceasta”. Dar tocmai aceea era împărăţia pe care tâlharul o căuta acum: porţile vieţii pământeşti s-au închis în spatele lui şi i se deschidea veşnicia. Socotelile cu viaţa pământească şi le-a încheiat, el se gândea acum la viaţa veşnică. Şi, în pragul veşniciei, el a înţeles deşertăciunea slavei pământeşti şi a împărăţiilor pământului. El a înţeles că măreţia constă în dreptatea lui Dumnezeu, şi în dreptul Iisus chinuit fără de vină el L-a văzut pe împăratul dreptăţii. Nu slava unei împărăţii pământeşti I-o cerea, ci mântuirea sufletului său.
Credinţa tâlharului, născută din îngenuncherea în faţa măreţiei morale a lui Hristos, s-a dovedit mai puternică decât credinţa apostolilor, cuceriţi de înălţimea învăţăturii lui Hristos, dar care au crezut în El mai mult pentru semnele şi minunile pe care le făcea El. Pe când acum Hristos nu a fost izbăvit în chip minunat de vrăjmaşii Săi, şi credinţa apostolilor se clătină.
Dar răbdarea arătată de Hristos, a-toate-iertarea şi credinţa că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc au arătat atât de convingător dreptatea lui Iisus şi înălţimea Lui morală, încât, crezând pentru aceasta în El, cel care îşi căuta propria renaştere duhovnicească şi morală nu se mai putea îndoi. Era tocmai ceea ce căuta cu însetare tâlharul care-şi cunoscuse profunda cădere. El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăţia Lui „de-a dreapta sau de-a stânga Lui” ci, cunoscându-şi nevrednicia, a cerut smerit doar „să-l pomenească în împărăţia Sa”, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis în faţa tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn şi I-a cerut miluire.
Credinţa smerită în Hristos l-a făcut mărturisitor. Prin voinţa sa, el a fost chiar mucenic, căci, netemându-se să-L recunoască drept Domn al său pe respinsul de toţi „împărat al iudeilor” – asupra Căruia era concentrată întreaga ură a mulţimii nenumărate de popor, strânse la Ierusalim în zilele acelea din toate colţurile lumii, venite la sărbătoarea Paştelui şi care, împreună cu bătrânii şi cu preoţii săi, îl hulea pe Hristos -, desigur că nu s-ar fi temut nici să sufere pentru El.
Astfel, adânca pocăinţă a tâlharului a născut în el smerenia, împreună cu care a format un reazem solid pentru o credinţă atât de puternică, cum nu avuseseră în acea vreme nici cei mai apropiaţi ucenici ai lui Hristos. Tâlharul care a crezut a arătat o nevoinţă de care nu a fost în stare până atunci nici unul dintre ucenicii lui Hristos. „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32) – a spus Domnul Iisus Hristos. Tâlharul L-a mărturisit pe Hristos, L-a mărturisit în faţa mulţimii fără număr care îl batjocorea, L-a mărturisit atunci când nimeni nu se încumeta să o facă şi când puţinii ucenici şi femei care I-au rămas fideli îşi mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.
Tâlharul a făcut ceea ce făcuseră odinioară cei trei tineri din Babilon, care n-au vrut să se închine idolului de aur, pe care Nabucodonosor îl aşezase pe câmpia Deir şi căruia i se închinau „toate popoarele, neamurile şi limbile” (Daniel 3, 7). Tâlharul a crezut în Domnul aflat în suferinţă, „Îl mărturisi pe Dumnezeul Cel tăinuit, mai înaintea tuturor Îl cunoscu pe El şi puterea învierii Lui şi se făcu părtaş la patimile Lui, făcându-se asemenea cu El în moartea Lui (Fil. 3, 10), înţelese înaintea tuturor în ce constă Împărăţia care nu-i din lumea aceasta, pricepu „ce este adevărul” (In. 18, 36-38). El este primul care a desluşit ce este împărăţia lui Hristos, de aceea este primul care intră în ea. El este primul care L-a văzut „pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (I Cor. 2, 2), este primul care L-a propovăduit „pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru elini[1], nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. l, 23-24). De aceea, el este primul care gustă puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, puterea iubirii împreună-pătimitoare şi renăscătoare a lui Hristos, este primul care „auzit-a vestea puterii Crucii, căruia i s-a deschis raiul” (Cântarea a 4-a la Canonul înălţării).
Deplina pocăinţă pentru propriile crime şi păcate, adânca smerenie, credinţa puternică în Domnul Iisus Hristos Cel răstignit, Care S-a dat pe Sine pentru pătimire, şi mărturisirea Lui atunci când întreaga lume era împotriva Lui – iată din ce a fost împletită cununa care a încununat capul fostului tâlhar, acum biruitor şi erou, iată din ce a fost făurită cheia care i-a deschis uşile raiului!
Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui? „Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa” (Fericitul Augustin).
„Acesta a fost sfârşitul lui. Dar care va fi al nostru, nu ştim; şi cu ce fel de moarte vom muri, nu avem cunoştinţă: va veni, oare, pe neaşteptate, sau cu vreo înştiinţare dinainte?” (Cuviosul Teodor Studitul, „Învăţătură despre sfârşitul neaşteptat al unui frate”).
Vom putea noi oare să renaştem moral într-o singură clipă şi să ne înălţăm cu duhul, asemeni „tovarăşului lui Hristos”, care „puţină vorbă a rostit, dar mare credinţă a dobândit”? Oare nu ne va răpi moartea neaşteptată, lăsându-ne amăgiţi de nădăjduirea pocăinţei înainte de moarte? (Cuvântul Sfântului Chiril al Alexandriei despre Judecata de Apoi, tipărit în Ceaslovul Mare).
De aceea: „Păcătosule! Nu-ţi amâna pocăinţa păcatelor, pentru ca nu cumva acestea să treacă împreună cu tine în cealaltă viaţă şi să nu te împovăreze cu povară din toate părţile” (Fericitul Augustin [în]: „Iliotropionul” Sfântului Ioan de Tobolsk, cartea a 4-a, capitolul al 5-lea, paragraful 1).
Pilda tâlharului înţelept să ne dea imboldul nu să amânăm pocăinţa, ci „să ne răstignim împreună cu Hristos” (Gal. 2, 20) şi „fierbinte să ne căim”, ca şi noi să simţim „milostivirea împreună-pătimirii” (rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog). Răstignindu-ne trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24), să ne străduim spre o cât mai grabnică deplină îndreptare lăuntrică, predându-ne în întregime voii lui Dumnezeu şi cerându-i lui Hristos milostivire şi har.
„Pocăinţa tâlharului dă-ne-o nouă, Unule Iubitorule de oameni, celor ce cu credinţă îţi slujim, Hristoase Dumnezeul nostru, şi care îţi cântăm: pomeneşte-ne şi pe noi în împărăţia Ta” (Fericita înviere, glasul al 4-lea).
„Tâlharului celui înţelept, într-o singură clipă raiul i l-ai dăruit, Doamne, lumineazămă şi pe mine cu lemnul Crucii şi mă mântuieşte.”
[1] În Biblia B.O.R.: „pentru neamuri”.
Predici şi Îndrumări Duhovniceşti
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu