Academicianul Alexandru Surdu: Despre istoria isihasmului în România

În volumul 8 al Filocaliei, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae, există un capitol intitulat Din istoria isihasmului în ortodoxia română. El este important din mai multe puncte de vedere.

Este vorba, în primul rând, de vechimea isihasmului sau a sihăstriei la români, despre specificul isihasmului în genere, şi a celui românesc în mod special, şi, nu în ultimul rând, despre semnificaţia lui religioasă şi laică pentru dreapta credinţă a românilor din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

Teologii străini, care s-au referit la isihasmul reînnoit în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către Paisie Velicicovschi, au constatat, oarecum cu surprindere, că drumul răspândirii scrierilor filocalice în Rusia a trecut prin Moldova şi n-a avut o filiaţie directă de la Muntele Sfânt (Athos). Mai mult, că filiaţia nu era teoretică, ci practică. Iar Paisie Velicicovschi a fost călugăr la Mânăstirea Neamţ, practica sihăstriei fiind aici tradiţională şi nu inspirată din scrierile filocalice, pe care el le va traduce mult mai târziu.

Părintele Dumitru Stăniloae a lucrat timp de 45 de ani la
traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
apărută în douăsprezece volume.

Părintele Dumitru Stăniloae merge pe linia tradiţiei isihaste documentate istoric până în secolul al XIV-lea, pe vremea lui Neagoe Basarab, învăţăturile acestuia fiind databile în perioada domniei sale (1512-1521). Dar se ştia că la el este vorba deja despre aşa-numitul „isihasm laic”, pe care domnitorul îl recomandă fiului său pentru desăvârşirea sufletească. Căci, zice voievodul: „Mulţi împăraţi au împărăţit, dar împărăţia cerească puţini au dobândit-o”. Enumerarea treptelor mântuirii, începând cu tăcerea şi oprirea, umilinţa şi plângerea, şi terminând cu smerenia şi dragostea, care fac suf letele să vorbească cu îngerii, nu sunt inspirate din practicile tradiţionale ale isihasmului monahal, ci dovedesc o prelucrare a acestora, care nu se putea realiza doar printr-o simplă îndepărtare de la textele canonice, ci, mai degrabă, printr-o extindere a practicii de sihăstrie, dinspre religios spre laic, într-o perioadă considerabilă de timp.

Nu este, prin urmare, lipsită de temei tendinţa unor cercetători de coborâre a originii isihasmului spre viaţa ascetică, de origine monastică, din secolele al IV-lea şi al V-lea, care începe cu practicile călugărilor daco-romani din Scythia Minor. Pregătite şi acestea, cum considera părintele Ioan Coman, chiar de credinţe şi practici precreştine ale traco-geto-dacilor. Mai ales de cele referitoare la tămăduirea trupului prin vindecarea sufetului.

Megaloschema - Veșmânt sacramental purtat de isihaști

Or, tocmai asupra acestui aspect insistă şi părintele Dumitru Stăniloae, cu referinţă la sihăstria românească: săvârşirea de către sihaştri a „vindecărilor minunate”.

Nu trebuie să uităm că, tot călugări daco-romani, ca Ioan Cassian (360-435), au scris despre aşezămintele monahilor şi au fost organizatorii vieţii monahale occidentale.

Au existat în aceste locuri tradiţii speciale ale practicării creştinismului în condiţii de izolare în faţa migratorilor păgâni, dovadă mulţimea martirilor creştini din aceste locuri, ca şi a inscripţiilor creştine rupestre din peşteri, şi chiar a asocierii sihăstriei cu locuinţele din peşteri sau săpate în piatră.

Important este şi faptul că viaţa isihastă nu era o raritate şi nu se practica numai în mod organizat pe lângă mânăstiri sau la sihăstriile care ţineau de acestea. Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, spunea că „munţii Moldovei sunt plini de călugări şi pustnici care îşi jertfesc acolo în liniştea şi apropierea lui Dumnezeu viaţa smerită şi singuratică”. „După câte ştim, zice părintele Stăniloae, la nici un alt popor ortodox numele de sihastru n-a devenit atât de popular, nu s-a păstrat cu această largă rezonanţă, pentru că nici modul isihast al călugăriei nu s-a păstrat la fel”.

Sunt remarcabile observaţiile părintelui Dumitru Stăniloae în legătură cu specif cul românesc al isihasmului, poate cel mai apropiat de dreapta credinţă creştină - căci el se distinge clar de practicile yoghine individualiste.

Rugăciunea inimii pare să fie o invocare a lui Iisus Hristos în scopul mântuirii personale a fiecărui sihastru în parte, ceea ce n-ar trezi însă nici un interes pentru comunitatea creştină, ci ar reprezenta cel mult o curiozitate, în nici un caz un spectacol, necunoscut sihaştrilor. De altfel, toate aspectele asemănătoare, formal, cu practicile yoghine, reţineri ale respiraţiei, anumite posturi sau poziţii, nu erau săvârşite de sihaştri în vederea obţinerii vreunei performanţe sau pentru impresionarea unor eventuali spectatori. Nici izolarea, deşi uneori deplină, nu era permanentă. Sihaştrii nu depindeau, dar ţineau, de anumite comunităţi religioase, schituri, mânăstiri, dar şi de comunităţi laice. Sihaştri români, zice părintele Stăniloae, nu erau nişte recluşi nepăsători de lume, în sensul recluşilor din Occident, sau chiar de la Muntele Athos sau, mai ales, din Orient. Ei ajutau în tot felul poporul, în greutăţile lui. „Aceşti sihaştri, spunea părintele Ioanichie Bălan, veneau în ajutorul oamenilor cu sfatul, cu spovedania, cu mustrarea şi îndemnul. Călugării, sihaştrii, pustnicii, aceşti fugiţi de lume, au iubit cel mai mult oamenii, s-au rugat neîncetat pentru ei… au fost în acelaşi timp cei mai apropiaţi sfetnici ai voievozilor. Toţi voievozii au avut ca duhovnici şi sfetnici de taină călugări şi sihaştri.”

Un lucru de asemenea demn de reţinut îl constituie faptul că practicarea isihasmului, cu respectarea strictă a canoanelor, nu garantează totuşi obţinerea acelei stări de linişte (hesychia) necesară, cum zicea Neagoe Basarab, apropierii de Dumnezeu. Starea aceasta, fiind rară, îi făcea vestiţi pentru sfinţenia lor numai pe câţiva dintre sihaştri, ceea ce nu era un motiv de renunţare la viaţa isihastă. Tot aşa cum nu era, şi nu este, un motiv pentru renunţarea la viaţa creştină din cauza impedimentelor materiale sau a suferinţelor trupeşti.

Apropiaţi ai părintelui Dumitru Stăniloae au relatat că acesta, în cursul anilor de închisoare, ar fi practicat intensiv isihasmul, fiind în apropierea stării de hesychia. A răbdat cu o linişte desăvârşită chinurile detenţiei, afirmând că perioada aceea a fost grea mai mult pentru rudele şi apropiaţii săi, care trăiau în libertate, decât pentru el. Şi s-a străduit, după puterile sale, să aline durerile sufleteşti şi trupeşti ale condamnaţilor.

Se mai remarcă însă şi faptul că, odată obţinută starea de hesychia, chiar mai grea decât abţinerea este păstrarea ei. Iar aceasta nu se face doar prin propria voinţă, ci numai cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care face alegerea dintre cei aleşi, toate la timpul lor şi la locul cuvenit.

Căci una dintre marile învăţături ale trăirii isihaste este aceea că „cine îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, nu-i cere şi lui Dumnezeu să-l iubească pe el”.