Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare pãcãtos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţã de Dumnezeu.
Pãcãtoşii au un prieten, pe Iisus. Din momentul în care cunoşti cã eşti pãcãtos, te-ai schimbat din vrãjmasul lui Dumnezeu în prietenul lui Dumnezeu.
Copiii nefãcuţi stricã pe cei fãcuţi.
Dacã nu poti vorbi cu copiii tăi despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.
Pãcatele se înregistreazã în codul genetic al fiecãruia.
Cred că cea mai deformatã fiinţã în capul oamenilor este Dumnezeu.
Mãrturisirea lui Dumnezeu cu preţul vieţii este preţul învierii oamenilor întru sfinţi.
Dumnezeu coboarã între oameni şi suie oamenii la Sine pe scara Sfintei Liturghii.
Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut.
De cârma minţii atârnã încotro pornim şi unde ajungem.
Bobul care nu vrea sã moarã, fie chiar şi de grâu, nu mai aduce nicio roadã.
Pocãinţa trebuie sã fie o înseninare din ce in ce mai mare a sufletului şi a sãnãtãţii întregi.
Cine nu se va lepãda de sine nu va fi liber.
Fraţilor, ascultaţi de Bisericã, fiindcã cei ce ascultã de preoţii ei, aşa cum sunt, de Dumnezeu ascultã.
Dacã tot trebuie sã suferim, mãcar sã nu suferim zadarnic.
Suferinta şi iubirea se cresc în progresie una pe alta.
Cunoştinţa cea din pãţanie sau învãţãturile din durere sunt singura Cale care poate învãţa ceva pe oameni.
Necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cãtre oameni mai grei sau mai vicleni la minte.
Sunt multe chipuri de a intra in Împãrãţia lui Dumnezeu, dar numai o singurã uşã: Iisus.
E bine ca povãţuitorii sã grãiascã totdeauna din conştiinţa slujirii lui Hristos, ca în faţa lui Hristos şi atunci vor fi blânzi întru dojanã şi smeriti întru mustrare.
Nu te rãspândi cu multe cãrţi.
În veacul al VIII-lea al erei creştine a fost, printre altele, o mare luptã pentru icoane. A trebuit un sobor ecumenic, ultimul sobor, al VII-lea, sã apere cinstirea sfintelor icoane. Atunci erau iudeii care pârau icoanele la împãraţi, precum că sunt chipuri cioplite şi închinare la lemne. Deşi atunci s-a pus capãt rãutãţii şi multe veacuri icoanele au fost în cinste, astãzi iarãşi li se gãseşte vinã. Atunci li se zicea că-s o închinare greşitã lui Dumnezeu. Azi vina lor e cã amintesc de Dumnezeu. Dar mai e o icoanã în primejdie: icoana lui Iisus, pe care o avem în noi, în fiecare, cãci de la Botez fiecare suntem destinaţi sã fim o icoanã a lui Iisus. Împotriva acestei icoane a lui Iisus în noi se dã azi o luptã mai vrãjmaşã ca odinioarã împotriva sfintelor icoane. Se dã o luptã împotriva icoanei omului! Unde-i sunt apãrãtorii!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu