Părintele Arsenie Boca: NEBUNII

La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebunii": La cei ce „zic că nu este Dumnezeu" (Psalmul 52, 1), şi bogaţilor, cărora stomacul e tot Dumnezeul lor (Filipeni 3, 9).

In aceştia e una şi aceeaşi cugetare greşită: tăgă­duirea oricărui rost sau destin al omului şi al lumii, mai presus de lumea aceasta şi de stomacul ei. A tăgădui o conducere supremă a cerului şi a pă­mântului e totuna cu a propovădui domnia întâmplă­rii, a haosului sau a anarhiei universale.

Dar lumea este în ordine. Aceasta dovedeşte că este o conducere mai presus de ea. Iar fără ordine este mintea care o vede fară Stăpân. Mintea care cugetă că nu există Dumnezeu, cade în propria sa sentinţă: va trebui să se tăgăduiască şi pe sine. Căci a te lupta din toate puterile împotriva a ceva ce nu există dovedeşte nebunia acestei lupte, dovedeşte nonsensul şi absurdul ei, şi prin urmare şi a mintii care o conduce.

Al doilea “nebun“ este bogatul, care îngustează za­rea rosturilor sale pe pământ la dimensiunile sto­macului, chiar dacă acest stomac ar înghiţi pământul tot. Mai mult, un atare bogat va căuta să convingă pe toată lumea, că numai acesta este singurul scop al vieţii omului pe pământ. Atare concepţie despre om şi destinele sale ultime este cu adevărat miezul nopţii minţii Noaptea aceasta va culmina sfârşind prin a se crede pe sine, el, „dumnezeul veacului acestuia"(II Cor. IV. 4.).. Deci, dintr-o atare noapte a minţii, când va crede bogatul că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit feri­cit, îşi va pierde sufletul cu sunet, căci va fi răpit cu moarte din vârful bogăţiei sale. Dumnezeu nu îngă­duie la nesfârşit îngustarea vederii omului numai la stomacul său, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zări, ale împărăţiei lui Dumnezeu, ale veşniciei sale şi îndumnezeirii veacului viitor.

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât pe un sărac, şi pe acesta l-a dat ţie, bogatule, ca să ai grijă de el" (Talcuire la Epistola catre Romani, Cuv. 14).

„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a făcut este Domnul!" (Pildele lui Solomon 22,2). „Fii celor săraci ca un tată, şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt (Cartea înţelepciunii luiIsus fiul lui Sirah 4, 10-11).

„Bogatul nu-i stăpân pe sine, ci, cu toate că e însufleţit, ţine de lucrurile neînsufleţite. N-are vreme să cugete din cauza alergărilor. Banii sunt un nemilos stăpân... Întreaga putere de a iubi e cotropită de acest lot de pământ, care dă porunci, care i-a înlocuit sufletul, care i-a smuls orice rămăşiţă de libertate.

Cumplita soartă a bogatului stă în această îndoită ab­surditate: spre a avea putere de a porunci oamenilor a ajuns robul lucrurilor neînsufleţite, spre a dobândi o parte mică de tot, a pierdut totul" (Giovanni Papini: „Viaţa lui Iisus", p. 263).

Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogăţia bogaţilor ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.

Felix d'Artec, profesor de biologie la Sorbona, în „L'Atheisme" declară: „Sunt ateu precum sunt bre­ton, cum este cineva blond sau brun, fară să fi vrut... Căci oricât scotocesc în amintirile mele, eu nu găsesc în ele ideea de Dumnezeu. Aceasta este o infirmitate, o monstruozitate. Dar sunt astfel de infirmităţi cu care sunt prevăzuţi din naştere mii de oameni, erori fundamentale care aparţin fiinţelor lor, aşa cum le aparţine gura, nasul sau urechile. Astfel de fiinţe lu­crează instinctiv, după natura lor şi se supun conştiinţei lor, fară a mai întreba dacă aceasta se mai acordă sau nu cu logica..."

Deci, „de vei pisa în piuliţă cu pisălogul pe cel nebun – cu dovezile – ca pe boabe, şi tot nu vei desface pe ateu de nebunia lui" (Pildele lui Solomon 27. 22)

Mai mult:

La sfârşitul istoriei, aceeaşi doi nebuni, bogatul şi ateul, se vor lua la bătaie, vrând fiecare să fie singur stăpânitor al ţarinei: unul cu rostul ca să exploateze pe toţi oamenii pentru creşterea viţelului său de aur, celălalt să exproprieze şi pe Dumnezeu din dreptul de autor al lumii.

Planul luciferic al acestuia e mai tare decât al celui dintâi şi „va birui".

Rămâne a treia categorie de oameni, a celor „ce s-au îmbogăţit în Dumnezeu", către care satana, ca un nebun, se va repezi cu ultima furie, vrând să stingă cu ei pomenirea lui Dumnezeu de pe pământ.

Acesta e ultimul război cu Sfinţii, pe care însă Dumnezeu îl va stinge cu foc, şi lumea va arde.

Noi însă, să ne îmbogăţim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El întru toate împrejurările vieţii.

Iată adevărata bogăţie care nu se va lua de la noi.