Tropar de Duminică, icoană din Bucovina Profundă, cuvinte sfinte şi tâlcuiri româneşti

„Doamne, mort Te-ai numit, Cela ce ai omorât moartea;

în mormânt Te-ai pus, Cela ce ai deşertat mormintele.

Sus ostaşii au străjuit mormântul,

jos pe morţii cei din veac i-ai înviat;

întru tot puternice şi necuprinsule Doamne, slavă Ţie!”

(Sedelnele Glasului 5, de rând în această Duminică, a 23-a după Rusalii).

O reprezentare deosebită a Punerii in mormânt in pictura paleologă târzie a bisericii Sfânta Cruce din Pătrăuţi – Bucovina Profundă.

Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cele două sute de capete teologice, I, cap.66 şi 67 (Filocalia românească, vol. II)

(în tâlcuire românească şi cu notele Părintelui Dumitru Stăniloae, trecute în paranteze)

„66. Taina întrupării Cuvântului cuprinde în sine înţelesul tuturor închipuirilor şi tipurilor din Scriptură şi ştiinţa tuturor făpturilor văzute şi cugetate. Căci cel ce a cunoscut taina crucii şi a mormântului a înţeles raţiunile celor mai-nainte spuse; iar cel ce a cunoscut înţelesul tainic al învierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a întemeiat toate de mai-nainte (Întruparea Domnului este centrul, sensul şi scopul lumii, ba moartea şi învierea lui Hristos sunt numai forma concretă a legii universale în general. Legea întrupării se modelează după legea firii, ba aceasta este întocmită în sfatul dumnezeiesc în vederea aceleia. Lumea este prin natura ei destinată să fie jertfită lui Dumnezeu şi de aceea mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă; dar destinaţia aceasta s-a dat lumii în vederea «tainei lui Hristos». Sau pe un plan mai înalt, voluntar şi duhovnicesc, Hristos împlineşte o lege, pe care, involuntar şi natural, trebuie să o împlinească toată zidirea. E o lege supremă, după care tot ce e muritor trebuie să moară pentru a primi nemurirea, neputând coexista elementul muritor cu cel nemuritor în aceeaşi fiinţă, sau creatul cu funcţie activă cu necreatul primit ca dar. Sau altfel, orice făptură ori se mistuie duhovniceşte ca omagiu adus lui Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, sau e omorâtă de păcat şi de pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: sau moartea spre viaţă, sau moartea spre moarte).

67. Toate cele văzute (fenomenele) se cer după cruce, adică după deprinderea de-a stăvili afecţiunea faţă de ele a celor ce sunt duşi prin simţuri spre ele (este explicarea cuvântului paulin: «Mie lumea s-a răstignit». Dar nu numai prin voinţa mea de-a le socoti moarte, ci prin faptul că mă învaţă să constat că toate se veştejesc şi pier, ceea ce îmi domoleşte pasiunea faţă de ele. Lumea făpturilor mi se răstigneşte într-un mod foarte obiectiv: prin faptul că toate sunt prin ele însele moarte, prin aceasta vrea să creeze în mine deprinderea – aptitudinea – de a mă reţine de la afecţiunea faţă de ea, de-a ieşi din relaţia care mă leagă de ea, «se cere» după această deprindere a mea de-a o răstigni. Această deprindere e crucea prin care omor afecţiunea mea faţă de ele, sau prin ea le omor pe ele pentru mine).

Iar cele inteligibile (noumenele), toate au trebuinţă de mormânt, adică de nemişcarea totală a celor ce sunt purtaţi spre ele de minte (cele inteligibile se cer şi ele, prin caracterul lor definit şi relativ, după mormânt. Iar mormântul este nemişcarea minţii noastre către ele. După ce le-a cunoscut, mintea se opreşte de-a cugeta la ele. Toată activitatea ei naturală încetează, aşteptând în ea lucrarea lui Dumnezeu prin care să-L cunoască pe El nemijlocit. Pe acestea nu s-ar putea spune că le-a îngropat afară de sine, odată ce le-a cunoscut. Dar numai cugetând la ele, le-a îngropat în sine, fiindu-i totuşi bune la agerirea ei, prin care va cunoaşte mai uşor raţiunile lor în Dumnezeu). Căci împreună cu afecţiunea şi cu mişcarea aceasta fiind înlăturată şi lucrarea şi mişcarea naturală îndreptată spre cele create, răsare Cuvântul singur, existând de Sine, ca ridicat din morţi, circumscriind toate cele ce au provenit din El. Acum nimeni nu mai e legat de El prin relaţie naturală, căci după har, dar nu după fire se efectuează mântuirea celor ce se mântuiesc (toate trebuie să moară pentru noi, realităţi fenomenale şi noumenale, pentru ca Hristos să se ridice pentru noi singur din toate aceste lucruri moarte. Învierea fiind o stare transcendentă întregii existenţe şi activităţi naturale, toată aceasta trebuie să moară în noi, aşadar întreg omul fenomenal şi noumenal, ca să putem ajunge la ea prin har. Hristos «le circumscrie» pe toate în sine, dar nu le desfiinţează; le ridică pe planul relaţiei prin har cu El, adică le mântuieşte prin iubirea Lui, nu prin puterile lor naturale) ”

sursa: Bogdan Bratu
via: Bucovina Profunda