Lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu în inimile cuvioase
Iată că se apropie sfârşitul Sfintei Patruzecimi. Să ne adunăm gândurile şi să cercetăm: oare a fost atins scopul sfântului post?
Pentru ce a fost rânduit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toţi creştinii? Pentru a ne putea pregăti ca să întâmpinăm cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mântuirii neamului omenesc - a preaslăvitei Învieri a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos după moartea Lui pe Cruce.
Cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Mare, Sfânta Biserică începe cu grijă să ne pregătească pentru această întâlnire, amintindu-ne pildele evanghelice şi chemându-ne să pătrundem în tâlcul lor, iar apoi, în duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinţi.
În cea de-a cincea săptămână se înalţă înaintea noastră uluitorul chip al unei femei care a început ca noian a tot păcatul şi a toată necurăţia, pentru a deveni în cele din urmă înger în trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, întoarsă fulgerător de Dumnezeu de pe calea cea pierzătoare a vieţii desfrânate, a vieţii de curvie, ea a devenit pentru noi toţi pildă a pocăinţei.
Ea nu ştia Sfânta Scriptură, nu a citit-o niciodată; a intrat în pustie fără cărţi, şi totuşi, cum povesteşte bătrânul Zosima, l-a uimit prin adânca cunoaştere a Scripturii. Dumnezeu însuşi a învăţat-o, fiindcă ea auzea în inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat străvedere, pe care nu o au oamenii obişnuiţi: cunoştea numele monahului Zosima, ştia că este preot. Ea ne-a arătat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocăinţă, chemându-ne şi pe noi pe această cale: fiindcă atunci când auzim de ea, de viaţa ei chinuitoare din pustie, trebuie să ne ruşinăm dacă nu ne pocăim deloc, dacă nu ne îngrijim de curăţirea inimii noastre.
Să ne amintim încă o pildă de mare pocăinţă, pe care a săvârşit-o făcătorul de minuni şi marele postitor care a fost sihastrul Iacov. După ce a săvârşit două păcate foarte grele, cumplite, el a căzut în deznădejde, vrând să lase vieţuirea sa şi să plece în lume - dar Domnul l-a repus pe calea pocăinţei, încât a petrecut zece ani într-o peşteră plină de oase omeneşti, plângând cu lacrimi de sânge păcatul său înfricoşător. Şi a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a înapoiat darul facerii de minuni.
Aceste pilde strălucitoare de pocăinţă ale cuvioşilor ne îndeamnă şi pe noi să ne pocăim de păcatele noastre. Şi astăzi vreau să vă spun câteva cuvinte despre cuvioşi în general. Cuvioşii sunt sfinţii monahi şi pustnici. Din păcate, demult au început să fie osândiţi cu asprime şi grosolănie toţi monahii, chiar să fie numiţi paraziţi, depravaţi, să se spună cu dispreţ că ei se îngrijesc numai de mântuirea propriului suflet, că nu le pasă de suferinţele şi de răul din lume.
Să fie adevărat? Nicidecum! Este o minciună grosolană, fiindcă cei ce sălăşluiau în mănăstirile Egiptului, Palestinei, iar apoi şi în cele ale Rusiei, s-au ostenit foarte mult în slujirea adusă de ei lui Dumnezeu. Da, într-adevăr, ei se ocupau numai de curăţirea propriei inimi. Da, într-adevăr, ei năzuiau numai să intre în împărtăşirea personală cu Dumnezeu. Oare lucrul acesta nu este însemnat, nu este necesar pentru lume? Ba da, este cât se poate de necesar, fiindcă cei care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, istovindu-şi trupul în rugăciune şi postire, au devenit cu adevărat mari. Despre ei Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola către evrei: De care lumea nu era vrednică (Evr. 11, 38). Şi însuşi Domnul Iisus Hristos spune că ei sunt lumina lumii, ei sunt sarea pământului (v. Mt. 5, 13-14).
Ce adevăr adânc stă în aceste spuse! Prin viaţa lor îngerească ei luminează în
întunericul păcatului ca stelele cerului, arătându-ne calea pe care trebuie să mergem. Ei ne-au arătat icoana a ceea ce trebuie să fie, măcar într-o mică măsură, fiecare creştin. Asupra lor s-au împlinit uluitoarele cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos: Amin, amin zic vouă: cel ce crede întru Mine va face şi el lucrurile pe care le fac Eu, şi mai mari decât acestea va face (In. 14, 12).
În cei care citesc pentru întâia dată cuvintele acestea răsare îndoiala: „Cum, poate cineva să facă minuni ca cele ale lui Hristos şi chiar mai mari?” Da, nu vă îndoiţi de asta, fiindcă au fost mari cuvioşi care au făcut lucruri asemenea celor pe care le-a făcut însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Mulţi cuvioşi au înviat morţi - de pildă, cuviosul Macarie cel Mare, cuviosul Eftimie cel Mare, cuviosul Serghie din Radonej (acesta a înviat un băiat pe care tatăl său îl adusese mort).
Au fost alţi cuvioşi mari care, asemenea Domnului Iisus Hristos, Care a săturat cu puţină pâine patru mii şi cinci mii de oameni, au săturat, fără să aibă mâncare la îndemână, multe sute de oameni flămânzi, care veniseră în mănăstire. Cu rugăciunile lor, magaziile mănăstireşti se umpleau în chip minunat cu grâne şi cu pâine atunci când fraţii flămânzeau şi erau gata să se împrăştie ca să nu moară de foame. Oare nu vă amintiţi de minuni asemănătoare făcute de cuvioşii Serghie din Radonej, Macarie cel Mare, Eftimie cel Mare, Sava cel Sfinţit şi mulţi alţii? Cu rugăciunea lor, ei umpleau deodată hambarele pustii, încât hrăneau nu numai obştea, ci şi pe flămânzii şi pe săracii care veneau în mănăstire. Iar Sfântul Teodosie cel Mare a făcut o minune cu adevărat ca cele ale lui Hristos, saturând poporul în mănăstire când se terminaseră cu desăvârşire proviziile de hrană.
În rai, înainte de cădere, strămoşii noştri, Adam şi Eva, aveau stăpânire asupra tuturor fiarelor. Stăpânirea aceasta a fost pierdută de către ei atunci când neamul omenesc a căzut în stricăciune. S-au aflat însă oameni mari care au recăpătat-o. Cuvioşii Serafim din Sarov şi Serghie din Radonej hrăneau din mână urşi, iar urşii îi ascultau, îi înţelegeau. Cuvioşilor Gherasim şi Chiriac le-au slujit toată viaţa nişte lei, iar cuviosul Zosima, care mai târziu a devenit mucenic, trăia în mijlocul unei haite de fiare sălbatice. Stătea de vorbă cu ele, ele îl înţelegeau, îl iubeau, iar când a sosit ceasul muceniciei lui, din pustie a venit un leu uriaş şi a pus capăt chinurilor.
Cuviosul Sava a mers într-o peşteră din pustie, unde trăia un leu, şi s-a sălăşluit acolo.
Când leul s-a întors, nu s-a atins de sfânt, ci doar a început să-l tragă de poala dulamei ca să-l scoată din peşteră. Cuviosul Sava i-a propus leului să locuiască împreună. „Dacă nu vrei”, i-a spus, „pleacă tu, fiindcă înaintea lui Dumnezeu eu sunt mai bun ca tine”. Şi leul a plecat. Alt leu s-a tras din drum ca să-i facă loc cuviosului Ioan Sihastrul. Astfel, cuvioşii noştri Părinţi
au recăpătat stăpânirea asupra fiarelor, care a fost pierdută de strămoşii Adam şi Eva.
Câte pilde uimitoare a căii pe care trebuie s-o urmăm ne-au arătat alţi cuvioşi! Marele făcător de minuni Macarie Egipteanul, care învia morţii, a fost clevetit de o curvă, care spunea că a rămas însărcinată cu el. Pe atunci era tânăr, şi minciuna a fost crezută. Tot satul, mâniat de păruta nelegiuire, s-a aruncat asupra lui şi l-a bătut până ce l-au lăsat mai mult mort decât viu, fiindcă el nici n-a încercat să se dezvinovăţească. Atunci când a venit vremea să nască, clevetitoarea s-a chinuit cinci zile, până când s-a pocăit pentru învinuirea mincinoasă adusă dreptului. Locuitorii satului s-au speriat şi au mers la cuviosul ca să-şi ceară iertare, însă el a fugit în pustie ca să nu fie lăudat, ca să nu-şi ceară oamenii iertare de la el.
Dar cât de mare a fost cuviosul Dula, care întreaga viaţă a răbdat ocări de la fraţii ce nu-l aveau la inimă şi a arătat mare blândeţe fată de toţi cei ce îl duşmăneau!
Iar acelora dintre noi care, suferind din pricina bolilor, se descurajează, să le fie pildă cuvioasa Singlitichia, care până la bătrâneţea cea mai adâncă a dus o viaţă aspră, ascetică, în timp ce suferea de o boală cumplită, de neîndurat: până şi cei din jur simţeau mirosul urât care ieşea din carnea ei putredă. Să ne fie pildă şi cuviosul Pimen din Lavra Peşterilor, care din copilărie zăcea bolnav, dar a fost tuns monah în chip minunat de către îngerii lui Dumnezeu,
care i s-au arătat în chipul stareţului şi al fraţilor. Nouă, care ne îngrijim atât de mult de trupul nostru, care îl spălăm şi îl încălzim, îl hrănim peste măsură, îl împodobim cu haine luxoase, să ne fie pildă oamenii minunaţi despre care citim în Vieţile Sfinţilor. Cuviosul Daniil Stâlpnicul, Sfântul Luca al Crimeei, nici pe gerul cel mai crunt, când sufla viscolul îngheţat şi troienea, nu s-a coborât de pe stâlpul său, ci a stat două zile în viscol acoperit doar cu nişte zdrenţe şi aproape că a degerat; Procopie din Ustiug, nebunul pentru Hristos, când a fost întrebat cum a petrecut o noapte de iarnă acoperit numai cu nişte zdrenţe, desculţ, a răspuns: „Păi aproape că am murit de frig, dar un înger ceresc s-a atins de mine cu o floricică din rai, şi am simţit căldură în toate mădularele”.
Acum prăznuim pomenirea unui mare ierarh: patriarhul Nichifor al Constantinopolului, iar ieri am prăznuit pomenirea Cuviosului Teofan Mărturisitorul. Ei au trăit pe vremea împăratului Leon, crunt prigonitor al celor care cinsteau icoanele, au fost mărturisitori şi au suferit pedepse foarte grele. Odată, când Teofan dădea învăţătură ucenicilor săi, le-a poruncit pe neaşteptate să aprindă lumânări, să aducă tămâie, şi a început să cădească,
după care a făcut o metanie mare. Când ucenicii au întrebat miraţi de ce s-a închinat cu lumânările aprinse, Sfântul Teofan a răspuns: „Iată, pe mare pluteşte spre locul de surghiun Sfântul Patriarh Nichifor. Lui mă închin”. Iar Patriarhul, care se afla atunci pe corabie, a făcut o închinăciune adâncă şi când a fost întrebat de ce se închină a răspuns: „Mă închin Cuviosului Teofan, care m-a heretisit”.
Din Viaţa Cuviosului Serghie din Radonej se ştie că el, prânzind cu fraţii, a făcut pe neaşteptate o închinăciune până la pământ ierarhului Ştefan al Fermului când acesta, în drum spre Moscova, a poposit la treizeci de verste depărtare de Lavra Sfintei Treimi. Cuviosul a răspuns astfel la heretisirea ierarhului.
Iată ce străvedere aveau cuvioşii! Ei citeau în inimile oamenilor, ştiau numele celor pe care îi vedeau pentru prima dată. Nu rareori răspundeau la întrebări încă nerostite, cum s-a întâmplat în multe rânduri cu cuviosul nostru Părinte Serafim din Sarov.
Să ne amintim, de asemenea, cât de mişcător îl ruga strămoşul Avraam pe Dumnezeu, Care i Se arătase în chipul celor trei călători, să cruţe cetăţile Sodoma şi Gomora de nimicire dacă s-ar fi găsit în ele cincizeci, patruzeci, treizeci sau măcar zece drepţi (v. Fac. 18, 24 şi următoarele).
Cuvioşii, drepţii, sfinţii sunt cei pentru care Dumnezeu cruţă până acum lumea păcătoasă, care s-a lepădat de El şi de poruncile Lui. Are vreunul dintre oameni o misiune mai înaltă? Şi sfintele noastre mănăstiri - Kievo-Pecerskaia, Troiţe-Serghieva, Sarovskaia, Poceaevskaia, Solovetkaia şi multe altele - au fost mărgăritare de preţ, din care lumina lină a cunoaşterii lui Dumnezeu, ce licărea în inimile marilor nevoitori din ele, lumina Rusia multpătimitoare.
Iată cine sunt cuvioşii. Iată cine sunt monahii şi pustnicii. Să nu cutezăm a repeat cuvintele celor care-i batjocoresc! Să plecăm inimile noastre în faţa acestor mari bineplăcuţi ai lui Dumnezeu! Să ne fie pildă a tot binele pe care-1 putem face şi noi. Iar acum, când vine vremea pocăinţei, să ne fie pildă tuturor cuvioasa noastră Maică Maria Egipteanca, cu ale cărei rugăciuni să ne păzească Domnul nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi stăpânirea în veci. Amin.
- cules si trimis de Dan Fagaraseanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu