„Lumea noastră are nevoie de sfinţi de geniu, la fel cum un oraş bântuit de ciumă are nevoie de medici”, exclama în 1942, extraordinara Simone Weil[1]. Ne-am putea imagina sfântul de geniu ca pe un om care a reuşit să „împace” în el însuşi cunoaşterea şi credinţa, cultura şi evlavia, acţiunea şi contemplaţia. În zbuciumatul secol al XX-lea, personalităţile cele mai semnificative din acest punct de vedere au provenit cu precădere din spaţiul slav. Acea parte a Europei se afla atunci în „cuptorul de foc” al ateismului bolşevic. Poate părea surprinzător că în acelaşi creuzet s-au zămislit martiri şi monştri apocaliptici. Dar logica divină e uneori paradoxală![2] O personalitate genial-harismatică, prigonită de regimul sovietic ateu, dar venerată astăzi în lumea ortodoxă a fost şi Valentin Voino-Iaseneţki, profesor chirurg, cunoscut şi ca Sfântul Arhiepiscop Luca al Crimeei (1877-1961).
1. Sfântul Arhiepiscop Luca (1877-1961)
Valentin Voino-Iaseneţki (Валентин Войно-Ясенецкий), s-a născut în localitatea Kesţ din estul Crimeei, la 14/27 aprilie 1877. În pofida originii nobile a familiei sale (ascendenţii pe linie paternă erau cunoscuţi în veacul al XVI-lea), situaţia materială era destul de modestă. Felix şi Maria Iaseneţki au avut împreună cinci copii. Felix Iaseneţki, de confesiune romano-catolică (ceilalţi membri ai familiei erau ortodocşi), a reuşit să-i transmită fiului său sobrietatea dar şi evlavia ieşită din comun[3]. Pe Valentin l-au pasionat de mic pictura şi literatura. După absolvirea Şcolii de Arte din Kiev, se gândea chiar să urmeze cursurile Academiei de Arte din Sankt Petersburg. Însă o criză religioasă, declanşată de frecventarea Lavrei Pecerska, l-a făcut să-şi reconsidere opţiunea. Se decide aşadar pentru medicină, din dorinţa de a se pune cu totul în slujba aproapelui. Chiar dacă mai practică o vreme pictura, atenţia i se îndreaptă către oamenii simpli: călugări, mujici, cerşetori, pelerini. Fapt semnificativ, primul tablou cu care participă la o expoziţie înfăţişează un cerşetor bătrân cu mâna întinsă[4]. Dragostea pentru cei nevoiaşi o deprinsese şi de la marele scriitor Lev Tolstoi, mentorul adolescenţei sale, pentru a cărui operă nutrea o atracţie pătimaşă, dar pe care îl va repudia mai târziu[5].
Pe lângă veleităţile literar-artistice, tânărul Valentin dovedea interes pentru ştiinţele umaniste, teologie, filosofie şi istorie[6]. Astfel, înainte de a se înscrie la Facultatea de Medicină a Universităţii din Kiev, a studiat timp de un an istoria şi filosofia dreptului, economia politică şi dreptul roman. Materiile pentru care nu simţea nicio atracţie erau matematicile şi ştiinţele naturale (fizică, chimie, mineralogie)[7]. Ca medicinist, l-a preocupat studiul anatomiei corpului uman. Disecţia pe cadavre, pe care o stăpânea la perfecţie, o privea „cu un ochi de artist” (aşa cum o priveau odinioară şi pictorii renascentişti). Peste ani, va afirma ironic: „dintr-un artist ratat, am devenit artist în anatomie şi chirurgie”[8]. Totuşi, talentul de desenator îi va folosi mai târziu la realizarea planşelor cu care îşi va ilustra prelegerile de anatomie topografică…
2. Valentin Iaseneţki în anii studenţiei
Pasiunile politice l-au ocolit, deşi a simpatizat o vreme cu partidul popular („narodnicist”) Narodnaia Volia, care, ca şi alte mişcări ale vremii, s-a dedat la numeroase asasinate politice[9]. Dat fiind că dragostea de semeni s-a dovedit mai puternică decât dorinţa de afirmare personală, la sfârşitul anilor de studiu, Valentin a cerut să fie repartizat ca medic comunal. (Spre stupefacţia colegilor şi a profesorilor, care îi prevedeau un viitor strălucit ca savant de vocaţie![10]) Totuşi, o dată cu izbucnirea războiului Ruso-Japonez, după un stagiu pregătitor la Clinica de Oftalmologie din Kiev, se încadrează voluntar în detaşamentul Crucii Roşii din Extremul Orient (Cita)[11]. Slujirea aproapelui aflat în suferinţă îl va însoţi de acum toată viaţa…
În oraşul Cita s-a căsătorit cu Ana Vasilievna, soră medicală, cu care a avut patru copii (Mihail, Elena, Alioşa, Valentin). Următorii treisprezece ani a lucrat ca medic de ţară în diferite localităţi (Ardatov, Verhni Liubaz, Fatez, Romanovka, Pereslavl Zaleski), dovedind o putere de dăruire de-a dreptul „titanică”. Miile de bolnavi pe care îi opera în fiecare an i-au adus faima printre oamenii simpli, care veneau de la zeci de kilometri pentru a fi vindecaţi de doctorul milostiv. (Se ştie că Valentin nu a cerut niciodată vreunui pacient o renumeraţie, oricât de binemeritată!) Aşa cum avea să mărturisească ulterior, în acea vreme a fost „unul dintre pionierii operaţiilor majore… pe căile biliare, stomac, pancreas, pe creier”[12]. În pofida greutăţilor materiale, îşi începe studiile doctorale la Moscova (pe tema anesteziei regionale), finalizându-le în 1916. Unul dintre profesorii prezenţi la susţinerea tezei sale se exprima astfel: „Ne-am obişnuit ca dizertaţiile de doctorat să fie scrise de obicei… cu scopul dobândirii unor funcţii mai înalte şi ca atare să nu aibă mare valoare ştiinţifică. Însă când am citit cartea dumneavoastră am rămas cu impresia că este cântecul unei păsări care nu poate să nu cânte şi am apreciat-o în chip deosebit”[13].
Anul 1917 a marcat o cotitură dramatică în viaţa doctorului: îmbolnăvirea soţiei (tuberculoză) şi izbucnirea tulburărilor revoluţionare din Rusia. În acest context, Valentin a luat decizia de a merge în Taşkent, unde a fost numit medic şef al spitalului din oraş. Acolo, războiul civil făcea încă victime: arestat ca urmare a unui denunţ, nu lipsea mult ca Valentin să fie executat. Deşi salvat ca prin miracol de intervenţia unui oficial, acest episod a contribuit la agravarea bolii soţiei, care va trece la Domnul în 1919. De copiii săi se va îngriji de acum înainte Sofia Sergheevna, o infirmieră devotată de la spitalul din Taşkent, care le va deveni pe drept cuvânt o a doua mamă[14].
Integral la Blogul lui Alexandru Valentin Craciun
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu