Biserica a toată Rusia, stăpână peste „Moldavia” de limbă română. Mitropolitul Teofan: Denumirea de „Mitropolia Moldovei”, atribuită acestei eparhii, constituie o uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi, înfiinţată încă din anul 1401, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi care funcţionează neîntrerupt de atunci şi până astăzi.

Vlad Cubreacov: Luni, 30 mai, la Sankt Petersburg, a avut loc şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, sub preşedinţia patriarhului Kiril Gundiaev. Un comunicat de presă al structurii locale a Bisericii Ruse anunţă că la respectiva şedinţă a participat şi mitropolitul Vladimir Cantarean de la Chişinău.

În coada unei agende încărcate a Sinodului Rus (punctul 7 (ultimul) al temeiului 63) s-a aflat şi o singură chestiune cu privire la Republica Moldova. S-ar părea, la prima vedere, că aceasta ar fi una minoră, adică o nimica toată. Totuşi, chestiunea în sine, ca şi modul în care a fost expusă, dă la iveală mai multe probleme de fond. Să vedem care sunt ele. Vom cita mai întâi un fragment din versiunea românească a destul de alambicatului comunicat al biroului de presă al mitropolitului Vladimir: „În privinţa Mitropoliei Moldovei, la cererea PS Episcop Petru de Ungheni şi Nisporeni, monahia Varvara (Matveevici) a fost eliberată din funcţia de stareţă a mănăstirii „Sf. Gheorghe” din Ungheni, în locul ei fiind numită în această funcţie monahia Elisaveta (Gliga)”.
Am verificat pentru cititorii noştri procesul-verbal al şedinţei sinodale din 30 mai, în originalul rusesc. Ca urmare, putem constata câteva lucruri.

Patriarhul rus îi traduce pe moldoveni 

Unu. Patriarhia Moscovei a revenit la practica sovietică de rusificare a toponimiei noastre, redând denumirea oraşului Ungheni în traducere rusă (Унгены în loc de Унгень), contrar normelor în vigoare, care impun transliterarea. Site-ul structurii locale a Bisericii Ruse în Moldova foloseşte, de asemenea, denumirea tradusă, aşadar netransliterată, a oraşului Ungheni şi confirmă astfel alinierea la aceeaşi practică moscovită de rusificare.

Doi. Biserica Rusă este consecventă în demersul ei rusificator (asimilaţionist) şi înlocuieşte termenul oficial şi consacrat  de Moldova (Молдoвa) cu cel de Moldavia (Молдавия). Astfel, titulatura mitropolitului Vladimir este redată după cum urmează: „Митрополит Кишиневский и всея Молдавии Владимир”. Este de observat că, spre deosebire de Biserica sa mamă, structura locală în frunte cu mitropolitul Vladimir foloseşte, în varianta rusă a comunicatului său, formula „Владимир, митрополит Кишиневский и всея Молдовы” (totuşi nu „всея Молдавии”), confirmând că se poate spune şi corect, adică altfel decât pe timpul ocupaţiei ruseşti şi sovietice.

În ambele cazuri (Унгены şi Молдавия) avem pe faţă dovada readucerii discrete în circuitul oficial şi a impunerii de către Biserica Rusă a unor forme uzuale în timpul ocupaţiei ţariste sau sovietice. De la „Молдавия”  sau „всея Молдавии” şi până la o „Республика Молдавия” nu e decât un pas. Cum însă patriarhului întregii Rusii (Rusie din care ni se spune că ar face parte şi „întreaga Moldovă”!) nu-i arde (i-a ars, oare, vreodată?) de sensibilităţile lingvistice ale moldovănaşilor noştri, mira-ne-am ca la toamnă, în octombrie, când va veni la Chişinău, acesta să se lase de năravul său rusificator şi să o trântească iarăşi lată, poreclindu-ne ţara chiar aşa: „Республика Молдавия”. Că doar n-o vorbi şi predica rusescul patriarh româneşte, pe limba cuminţilor şi credulilor (până la prostie şi până dincolo de prostie) moldovănaşi priviţi doar ca o masă de oameni blânzi numai bună de topit în malaxorul bisericesc al Moscovei. Că doar n-o vorbi nici în engleză (cu interpret) ca să ne spună cum i-ar plăcea, tot în manieră ţaristo-sovietică: „Republic of Moldavia”.

S-ar părea că este vorba de mici detalii sau doar de nuanţe. Nu este însă aşa. Biserica Rusă a avut perioade în care a folosit variantele ruseşti corecte ale toponimelor noastre. Acum, când au rămas doar câteva luni până la vizita (de fapt, inspecţia) de cinci zile a patriarhului rus în ţara noastră (la invitaţia lui Vladimir Filat şi a mitropolitului Vladimir), Biserica Rusă schimbă macazul şi ne aminteşte că tot ce mişcă-n ţara asta (râul, ramul…) trebuie îmbrăcat în haină străină. În haina croită după bunul său plac de Biserica Rusă.



De la oberprocuror la oberpatriarh…


Trei. Aşadar, Sinodul Rus a înlocuit-o pe stareţa Varvara cu stareţa Elisaveta. Aşa ceva se poate întâmpla doar la ruşi. Nicăieri, în nici o altă Biserică Ortodoxă, stareţele şi stareţii nu sunt numiţi sau eliberaţi din funcţie de către Sinod, aceasta fiind, potrivit canoanelor ortodoxe, atribuţia episcopului locului. În cazul celor două stareţe de la Ungheni, după canoanele ortodoxe pe care (că este, că nu este cazul) ni le tot flutură în faţă Biserica Rusă, era suficient ca episcopul Petru Musteaţă să decidă singur, fără a întreba măcar de mitropolitul său. După legea ortodoxă, stareţul sau stareţa este delegatul şi reprezentantul episcopului în mănăstire, nu delegatul sau reprezentantul patriarhului sau al sinodului patriarhal. Deci, decizia Sinodului Rus din 30 mai cu privire la cele două stareţe de la Ungheni este una vădit necanonică pe fond, constituind o banală demonstraţie a excesului de putere în Biserică.

„Regula” exclusiv rusească ca stareţele sau stareţii să nu mai fie numiţi, cum e canonic, de către episcopul locului a fost instituită unilateral în epoca lui Petru I Romanov, supranumit de ruşi „cel Mare”, când puterea bisericească a fost hipercentralizată şi transmisă, în 1722, în mâinile unui singur civil (nu neapărat ortodox), în funcţie de oberprocuror şi desemnat de ţar, în condiţiile în care funcţia de patriarh a fost abolită.
Cu titlu de fapt divers trebuie să amintim în context că şi „eparhia Chişinăului şi Hotinului” a fost înfiinţată, în 1813, în partea ocupată de ruşi a vechii şi adevăratei mitropolii a „întregii Moldove”, nu printr-o decizie canonică, ci printr-un document politic, un ucaz al ţarului Alexandru I, semnat la propunerea oberprocurorului civil al timpului, Aleksandr Nikolaevici Goliţân, celebru protector al misticilor şi masonilor din Rusia. Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în acea vreme era vrednicul de pomenire Veniamin Costachi, care s-a aflat în scaunul mitropolitan din Iaşi între 1803 şi 1846, cu câteva întreruperi cauzate de ocupaţiile ruseşti ale principatului Moldovei. În 1812, mitropolitul Veniamin Costachi a protestat energic şi a denunţat ocupaţia canonică la care a recurs ţarul şi oberprocurorul rus în partea de răsărit a Mitropoliei Moldovei. Deci, mitropolia condusă astăzi de către mitropolitul Vladimir Cantarean este una de origine secular-politică, ţaristă (de ce să ocolim termenul?) şi nicidecum una aşezată pe temelie canonică autentic ortodoxă.
În legătură cu subiectul celor două stareţe de la Ungheni se cuvine să le amintim tuturor celor care se închină astăzi la Moscova şi la „Sfânta Rusie” că până la ocupaţia ţaristă a părţii de răsărit a Moldovei, toate stareţele şi toţi stareţii de mănăstiri au fost numiţi, fără nici o excepţie, de către ierarhul locului. Între 1592 şi 1813, acesta a fost episcopul de Huşi, de care ţinea jurisdicţional şi canonic cea mai mare parte a ceea ce s-a numit ulterior Basarabia, iar în mai multe perioade şi partea de jos şi de mijloc a interfluviului Nistru-Bug (Transnistria). La fel se întâmpla şi în celelalte eparhii ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, autonomia eparhială nefiind niciodată încălcată nici de mitropolit, nici de patriarhii de la Constantinopol.
Cu titlu de comparaţie, vom reţine că stareţele şi stareţii mănăstirilor din cuprinsul Mitropoliei Basarabiei sunt numiţi de ierarhul locului, fără vreo aprobare prealabilă sau confirmare ulterioară de la Patriarhia Română.

Falsa independenţă


Patru. În condiţiile arătate mai sus, chiar este bine să ne întrebăm: de câtă autonomie reală beneficiază eparhia condusă de episcopul Petru Musteaţă, dar şi mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove”? Întrebarea nu şi-ar avea locul dacă nu ar exista canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit sau dacă sărmana structură jurisdicţională înfiinţată de ţar şi de oberprocuror la 1813 nu ne-ar mânji astăzi ochii cu un aşa-zis „Tomos de independenţă a Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Care independenţă, fraţilor, dacă ierarhii numiţi de Moscova la noi nu dispun nici măcar de dreptul elementar de a numi în funcţie un simplu stareţ? Despre ce independenţă ni se vorbeşte când nimic nu mişcă în front fără aprobare de la (să forţăm puţin termenul!) oberpatriarh, ca altădată de la oberprocuror?

„Vseia Moldavii”…


Cinci. S-ar părea că o atât de măruntă decizie sinodală şi patriarhală ca cea privind cele două stareţe de la Ungheni, încăpută într-o singură frază scrisă ruseşte, nu ar trebui să nască atâtea întrebări şi probleme. Dar nu este aşa. Greşelilor de limbă (cu substrat geopolitic şi geospiritual) şi celor de (ne)canonicitate li se adaugă şi alt tip de greşeli. Nişte greşeli mai speciale şi mai grave, la limita (depăşită) a păcatului. Sinodul Rus ne vorbeşte de „всея Молдавии”, pe care mitropolitul Vladimir şi-o traduce, după bunul său plac certat cu limba română, drept „a (al) întregii Moldove”. Întreagă? Oare? Şi ce vrea să spună deocheata formulă?
Mai înţelegem când ni se vorbeşte de „всея Руси”. Acest „всея Руси” s-a tradus româneşte din vechime, cum este şi corect, drept „a toată Rusia”, adică „a Rusiei Mari (Velikorusia), a Rusiei Mici (Malorusia) şi a Rusiei Albe (Bielorusia)”. Patriarhia „a toată Rusia” nu e tot una cu Patriarhia „întregii Rusii”. Tot aşa, „Patriarhul a toată Rusia” nu înseamnă „Patriarhul întregii Rusii” sau al „întregii Federaţii Ruse”, ci „Patriarhul Rusiei, Ucrainei şi Bielorusiei” luate la un loc sau „Patriarhul Lumii Ruse”, după cum îi place să se exprime actualului patriarh de la Moscova. Altminteri, acesta s-ar intitula, ca să apelăm la retroversiune, „Патриарх всей России”, şi nu „Патриарх всея Руси”. Nu ne stă însă în intenţie să vă obosim aici cu nuanţele semantice şi de formă ale titulaturilor din Biserica Rusă. Problema este alta, una de fond.
Când Moscova le impune supuşilor săi canonici neruşi (şi neslavi) mimetismul şi formulele după calapodul său istoric, aceasta nu o face fără rost. Precum se ştie, Biserica Rusă numeşte „teritoriu canonic” ceea ce Kremlinul are în vedere prin „vecinătatea apropiată”, ca formulă surogat pentru ceea ce pretinde a fi sfera sa exclusivă de influenţă şi control geopolitic, adică pentru întreg spaţiul ex-sovietic, numit alteori „CSI şi Baltica”. Că Republica Moldova nu este „Moldova întreagă” sau „întreaga Moldovă”, ţi-o spun şi copiii. Că Republica Moldova nu e totuna cu „întreaga Moldovă” şi, cu atât mai mult, cu „toată Moldova” este la fel de limpede. Dacă structura înfiinţată prin ucazul ţarului Alexandru I şi condusă astăzi de mitropolitul Vladimir s-ar numi doar „a Chişinăului” sau, cel mult, „a Moldovei de Răsărit”, ar fi cu totul altă poveste. Dar nu este să fie. Şi atunci, ce sensuri toarnă Biserica Rusă în titulatura de „Mitropolie „a întregii” Moldove”? Ce scop urmăreşte prin asta?
Scopurile sunt geospirituale şi expansioniste, în sensul cel mai clar cu putinţă. Prin titulatura de Mitropolia „întregii Moldove” Patriarhia Moscovei atentează (şi nu pentru prima oară!) la „teritoriul canonic”, adică la spaţiul de jurisdicţie al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei cu reşedinţa la Iaşi. Acestei situaţii trebuie să i se aplice un termen corect. E vorba de UZURPARE.

Uzurparea, ca metodă „ortodoxă”

Aşa cum această uzurpare nu s-a produs ieri-azi, ci în 1993, să apelăm la documentele de arhivă şi să vedem care a fost atunci reacţia Patriarhiei Române faţă de titulatura „expansionistă” impusă de la Moscova. Actualul mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, ÎPS Teofan, pe când era episcop vicar patriarhal şi conducea Sectorul de Comunităţi Externe al Bisericii Ortodoxe Române, ne-a trimis la Chişinău o scrisoare oficială în care trata atât chestiunea titulaturii, cât şi pe cea a lipsei autonomiei eparhiale sau a falsei, dar mult trâmbiţatei „independenţe” a mitropoliei „întregii Moldove” faţă de Biserica Rusă. Scrisoarea nu a fost publicată de mult în presă. Să urmărim firul expunerii:

„Stimate domnule Cubreacov,
Luând act de „Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova”, prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Vladimir spre aprobare Guvernului Republicii Moldova şi ţinând seama de dorinţa dumneavoastră exprimată în scrisoarea din 15 iunie 1993, de a cunoaşte punctul nostru de vedere în legătură cu prevederile acestui Statut, vă comunicăm următoarele:
1. Denumirea de „Mitropolia Moldovei”, atribuită acestei eparhii, constituie o uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi, înfiinţată încă din anul 1401, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi care funcţionează neîntrerupt de atunci şi până astăzi.
Această uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei din cadrul Patriarhiei Române dă naştere la confuzii şi creează în mod inutil disensiuni bisericeşti şi etnice, ştiut fiind că sub această denumire a fost cunoscută în Ortodoxie eparhia care cuprindea întreaga Moldovă, având tot timpul reşedinţa în dreapta Prutului, mai întâi la Suceava şi apoi la Iaşi.
După anul 1812, când Rusia a răpit partea Moldovei din stânga Prutului, denumirea de „Mitropolia Moldovei” s-a păstrat, în continuare, până astăzi, pentru eparhia cu reşedinţa la Iaşi.
2. În art. 15 al acestui Statut se stipulează: „Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolitul Chişinăului şi Moldovei) este numit de către Sfântul Sinod şi Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei, respectând legile Republicii Moldova, dintre cetăţenii Republicii Moldova, care corespund cerinţelor canonice şi posedă limbile română şi rusă”.
Prin aceste prevederi Statutul elimină orânduiala canonică, ce prevede ca alegerea Mitropolitului să se facă şi conform dorinţei clericilor şi credincioşilor din eparhie.
3. La art. 16 se menţionează că Mitropolitul are dreptul de „veto” asupra deciziilor soborului bisericesc. Prin aceasta se anulează un principiu canonic, cel al sobornicităţii şi sinodalităţii, principiu călăuzitor în întreaga Ortodoxie.
4. În art. 21, paragraful 8, se dă dreptul Mitropolitului de a suspenda, în cazul de abateri, din funcţiune personalul bisericesc de orice rang, din eparhia sa. Este iarăşi un principiu necanonic, întrucât el nu poate suspenda un arhiepiscop sau episcop, fiind de competenţa Sfântului Sinod. De asemenea, prin art. 56 se acordă putere excesivă Mitropolitului faţă de Sinod şi asupra bunurilor bisericeşti.
5. Art. 103 prevede că „Reviziile activităţii financiare şi a activităţii de producţie a parohiilor Mitropoliei, mănăstirilor şi instituţiilor se efectuează în conformitate cu Statutul canonic al Patriarhiei”, ceea ce ştirbeşte autonomia atât a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, cât şi a Statului respectiv.
Aducându-Vă la cunoştinţă cele de mai sus, ne exprimăm încredinţarea că Bunul Dumnezeu va călăuzi pe toţi fraţii noştri pe calea către unitate şi bună înţelegere.”
Aproape că nu mai avem nimic de adăugat. Uzurparea este uzurpare, Republica Moldova nu este nici „întreaga Moldovă”, nici „Moldova întreagă” şi nici „toată Moldova”, Tomosul „de independenţă” bisericească nu e decât un petic de hârtie care nu valorează nici măcar două parale, altminteri nu ar mai trebui să se scrie la Moscova sau la Petersburg pentru a înlocui o stareţă cu alta la Ungheniul aflat la o aruncătură de băţ de vechiul scaun mitropolitan din inima întregii Moldove, adică de Iaşi.

Patriarhul Kiril faţă cu limba română

Totuşi, ar fi de precizat ceva pentru patriarhul Kiril al Moscovei şi a toată Rusia (Mare, Mică şi Albă) înaintea inspecţiei sale canonice din toamna acestui an. În articolul 6 al Statutului structurii locale a Bisericii Ruse în Republica Moldova (aprobat la 17 noiembrie 1993), cum dai, cum nu dai, scrie clar, negru pe alb, sub aprobarea răposatului patriarh Alexei al II-lea, a ex-premierului Andrei Sangheli şi a mitropolitului Vladimir Cantarean, că – să vezi durere de cap! – „În locaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe din Moldova serviciile divine se oficiază în limba română”. Cum a fost în toată Moldova istorică pe parcursul ultimelor şase secole şi cum va fi încă sute de ani de acum încolo, vom adăuga noi. Cu precizarea că „serviciile divine se oficiază în limba română” după cărţile bisericeşti alcătuite, traduse sau diortosite de Biserica Ortodoxă Română şi nicidecum de vajnica şi făloasa Patriarhie a toată Rusia. Limba română literară rostită şi cântată în biserici este dovada cea mai limpede în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu a unităţii noastre intime şi organice cu toată Lumea Românească de ieri, de astăzi şi de mâine. Şi dacă-i aşa precum zice Statutul, atunci ce argumente de la obraz mai poate avea Patriarhul a toată Rusia să vină la noi ca la el acasă şi să-şi impună puterea peste milioanele astea de români cărora Dumnezeu le-a lăsat doar o parte a „întregii Moldove”, cea de la răsărit de Prut?

 

Dulcea sărutare a celor doi Vladimiri: Cantarean şi Filat 

Sursa: Vlad Cubreacov Blog