În 2010, s-a înregistrat un număr record de români care s-au mutat de la oraș la sat din toată istoria sa națională a țării. Despre cauzele și implicațiile acestui gen de migrație, precum și despre cum ar trebui să trateze autoritățile această tendință spune, într-un interviu acordat Capital, Dumitru Sandu, profesor la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială la Universitatea București.
Capital: Cum se explică această evoluție aparent contrară tendinței de dezvoltare și de urbanizare, în condițiile în care România este membră a Uniunii Europene și trebuie să ajungă la un anumit nivel de convergență cu media UE?Prof. Dumitru Sandu: Nu, evoluția despre care discutăm nu este aparent contrară, ci contară tendințelor normale de dezvoltare. Până la un punct - până se ajunge la un nivel de urbanizare ridicat, de aproximativ 70%, cele două procese, urbanizarea și dezvoltarea, ar trebui sa meargă împreuna, sa se susțină reciproc. În cazul României, din păcate, dominanta afirmată după 1990 este de sens contrar așteptării menționate.
Practic, urbanizarea din România a înghețat în ultimele două decenii la un nivel apropiat de 54-55%. Desigur, fenomenul nu este legat numai de migrația de un sens sau altul între sat și oraș, ci de ansamblul proceselor demografice – natalitate, mortalitate, migrație internațională care influențează raporturile demografice și de dezvoltare dintre cele doua medii rezidențiale. Au contat, în mai mică măsură și redefinirile administrative ale unor comune ca orașe.
Blocarea cursorului urbanizării la nivelul de 55% pentru mai mult de două decenii nu face decât să accentueze decalajul față de situația din Uniunea Europeană, unde rata de urbanizare medie este de 71%. Rata minimă de urbanizare în UE este în Româna și Slovacia (55%).
Principalul mecanism care explică stagnarea volumului de populație urbană este legat de migrația internă, adică cea produsă între granițele țării. Anul 1997 este unul de maximă semnificație în istoria socială recentă a României. Începând din acest moment, se schimbă fundamental raportul în circulația migratorie dintre sat și oraș. Până la momentul respectiv, plecările de la sat la oraș le depășeau în volum pe cele în sens invers, de la oraș la sat. În contextul recesiunii economice specifice României anilor 1997-1999, are loc inversarea la care mă refer, migrația urban-rural devine flux dominant în migrația totală.
În perioada 1997-2009, cea pentru care dispunem de date de la Institutul Național de Statistică pe această temă, orașul are o pierdere netă de persoane prin migrație, în favoarea satului, de aproape 340 mii de persoane (aproximativ 28 de mii anual). Mecanismul tradițional – satul pierde, iar orașul câștigă populație – este înlocuit de cel al pierderii nete pentru urban.
Capital: Care sunt cauzele care îi determină pe mulți români să plece de la orașe în sate? Cu siguranță, sunt mai multe categorii de persoane și, implicit, de cauze care le fac să ia această decizie.
Prof. Dumitru Sandu: Explicația este simplă . Șocul inițial al recesiunii de la sfârșitul anilor 1990 a fost mai mare la oraș decât la sat. Populația rurală care migrase la oraș pentru muncă este obligată să revină la țară fie din motive de șomaj, fie presată de costul ridicat al vieții urbane. Satul își reia, pentru ei, funcția tradițională de mediu de asigurare a subzistenței. Ulterior, după încetarea recesiunii, trendul se menține. Orașul continuă să piardă populație în favoarea satului.
Chiar în ani de așa-zisă creștere economică, 2007-2008, orașul pierde, în favoarea satului, în medie 42 de mii de oameni anual. Poate fi vorba și de un efect de inerție socială, dar esențială este, presupun, continuarea efectelor crizei pentru populația urbană vulnerabilă la declinul economic.
Pierderile nu sunt uniform distribuite pe toate categoriile de populație. În perioada recesiunii 1997- 2000, segmentul cel mai afectat de criza urbană este cel al persoanelor de 40-44 de ani.
Acesta este grupul care pierde cel mai mult în urban, dar câștigă cel mai mult în rural ca număr de persoane. La el, pentru aceeași perioadă de recesiune se adaugă și segmentul familiilor cu copii mici, obligate de costul vieții urbane să revină la sat. Ulterior, cei care revin la sat sunt din ce în ce mai în vârstă, din ce în ce mai apropiați de vârsta de pensionare. Inspectarea datelor demografice indică modele foarte clare ale migrației de revenire de la oraș la sat. Pentru intervalul 2001-2003, pierderea de populație din urban pentru rural este maximă la gruparea de 45-49 de ani, pentru ca, din 2004 încolo, revenirile să se concentreze în gruparea de vârstă de 50-54 ani.
As vrea, însă, să nuanțez. Am discutat anterior în termeni de revenire de la oraș la sat ceea ce trimite la ideea că migrația între cele două medii rezidențiale ar fi dată numai de persoane născute la țară care au locuit o perioadă la oraș și după un timp au revenit la sat. Desigur, aceasta a fost componenta dominantă a fluxului oraș-sat.
La ea se adaugă, însă, și cea formată din persoane născute la oraș care au ales, spre ultima parte a vieții active, să se mute la sat. Majoritar, probabil că este vorba de o migrație pre- sau post-pensionare pentru persoane cu venituri modeste sau medii, eventual cu rude la sat. Nu există niciun temei să presupunem că migrația oraș-sat din România ar avea ceva în comun cu fluxurile din țările dezvoltate în care orășenii cu venituri ridicate sau peste medie se mută în arii rurale mai liniștite.
Desigur, sunt și în România astfel de cazuri dar ponderea lor este redusă. Este adevărat că nu dispunem de detalii, de date specifice pe această temă. Știm, însă, sigur că nivelul mediu de viață din rural continuă să fie semnificativ mai coborât la sat comparativ cu orașul. Este suficient să privești lucrurile din perspectiva mortalității infantile, indicator de maximă semnificație pentru calitatea vieții.
De peste 20 de ani, rata mortalității infantile, deși a cunoscut o reducere considerabilă la nivel național (de la 27 la mia de nou născuți în 1990 la 10 promile în 2010), a rămas constant mai mare cu aproape 4 sau 5 puncte (promile) în rural față de urban. În aceste condiții, nu poate fi vorba de o revenire în masă de la oraș la sat din motive de calitate a vieții mai bună în rural decât în urban. Cu aceste rezerve exprimate, putem vorbi totuși și de efectul dezvoltării unei clase de mijloc urbane care tinde să adopte și locuirea în zone rurale rezidențiale.
Capital: Există implicații negative ale acestei tendințe? Sau pur și simplu trebuie să o acceptăm ca pe un specific al României?
Prof. Dumitru Sandu: Faptul că migrația oraș-sat este mai puternică decât cea de la sat la oraș, pentru o societate relativ săracă în context european, este o caracteristică specifică societății românești care pare să nu fi depășit dificultățile tranzițiilor cumulative (spre economie de piață și spre modelul Uniunii Europene). Atunci când este vorba de probleme de dezvoltare nimic nu este de luat ca fatalitate. Trebuie pus diagnostic corect pentru situație, trecut la studii care să fundamenteze politici și, ulterior, la elaborarea și implementarea acestora.
Implicațiile migrației de revenire de la oraș la sat sunt multiple, insuficient studiate. Ne-am concentrat foarte mult, mai ales după anul 2000, pe abordarea migrației pentru muncă în străinătate. Fără îndoială că orientarea este normală, în condițiile în care aceasta a luat locul migrației interne de la sat la oraș sau al celei inter-regionale, din Moldova spre Banat, spre exemplu. Fenomenele se leagă între ele, însă. Știm sigur ca migrația de revenire de la oraș din a doua parte a anilor 1990 a alimentat plecările la lucru în străinătate.
Migranții reveniți în sat aveau experiența de explorare a altor spații de viață diferite de cel natal și, în plus, erau confruntați cu un mediu de viață rurală mult sub nivelul obișnuințelor pe care le câștigaseră în urban. În consecință, ei au fost printre pionierii emigrării temporare pentru muncă în străinătate.
Valul de revenire de la oraș la sat, dublat de cel al foștilor navetiști sat-oraș care au rămas șomeri, ar fi putut avea un efect pozitiv asupra dinamicii vieții rurale prin infuzia de capital uman și expertiză asociate cu locuire sau ocuparea urbană. În fapt ,lucrurile nu s-au întâmplat așa. Nu am asistat la o explozie a antreprenoriatului rural în anii 2000.
Este probabil că procesul a fost unul similar cu cel trăit de unii dintre cei care au revenit din străinătate în țară pentru a deschide firme, afaceri etc. La contactul cu un mediu instituțional superbirocratizat și frecvent corupt, după câteva încercări de instalare în sectorul economic privat, au abandonat ideea. Și au ales sau reales drumul străinătății. Nu toți, dar mulți.
Capital: Credeți că este nevoie de politici publice pentru a corecta această tendință?
Prof. Dumitru Sandu: Înainte de politici publice, este nevoie de o gândire strategică în domeniu din solul căreia să crească astfel de politici. Toate tipurile de migrație, internă și externă, sat-oraș și oraș-sat etc. trebuie puse în contextul dezvoltării micro- sau macro-regionale.
Obiectivul în materie de migrație de orice tip nu este reducerea, ci optimizarea acesteia. Este nevoie de identificarea mecanismelor instituționale care să sporească avantajele și să reducă în cat mai mare măsură costurile aferente mobilității spațiale pentru muncă. Există o imensa șansă, irosită deocamdată, a fondurilor europene.
O renunțare la falsele cauzalități – gen "nu putem absorbi fondurile europene, pentru că județele sunt prea mici sau regiunile de dezvoltare prea mari" – este primul pas. Odată eliminate falsele obstacole, se poate trece la construcție instituțională viabilă.
Există un potențial foarte mare de intervenție pozitivă în domeniu prin grupurile de acțiune locală (GAL-uri) asociate programului LEADER din PNDR, asociațiilor intercomunitare, programelor pe infrastructură etc.
Capital: Cum se explică faptul că, în anul 2010, s-a înregistrat cel mai mare număr de persoane care au migrat din mediul urban în mediul rural din ultimii șase ani?
Prof. Dumitru Sandu: Cele 133 de mii de cazuri de migrație de la oraș la sat din 2010 reprezintă, într-adevăr, nivelul cel mai ridicat înregistrat de acest tip de mobilitate nu în ultimii șase ani, ci din toată istoria sa națională. Ca pondere în cadrul migrației totale, fluxul urban-rural se menține, însă, și în 2010 tot la nivelul de 29% ca și în 2009. Sporul în date absolute cred că este legat nu atât de factori specifici mobilității oraș-sat, cât de ansamblul mișcării migratorii din interiorul României.
La nivelul acestui an, au fost înregistrate 459 de mii de acte de migrație sat-sat, sat-oraș, oraș-oraș sau oraș-sat în România (fluxurile respective constituie ceea ce se cheamă "migrație totală"). Este cel mai ridicat nivel înregistrat în istoria cunoscută a migrației totale din România. Fenomenul în sine este unul pozitiv. Accelerarea proceselor de dezvoltare atrage după sine intensificarea circulației migratorii.
Desigur, discuția și aprecierile pe care le fac au în vedere migrația voluntară, nu pe cea forțată precum în cazul deplasărilor de populație obligate prin războaie sau deportări.
Creșterea volumului total al migrației interne s-a realizat, în primul rând, pe seama deplasărilor între orașe și, în al doilea rând, în legătură cu cele de la oraș la sat. Or, mobilitatea interurbană este în mai mare măsură asociată cu dezvoltarea.
Sporul considerabil, însă, și pentru fluxul oraș-sat în perioada 2009-2010 ar putea să indice și un efect de criză prelungită asupra unui segment de populație urbană sărăcită. Pentru lămurirea lucrurilor sunt necesare, însă, analize suplimentare asupra configurației regionale a fluxurilor de migrație. La acest nivel de detaliere datele necesare pentru analiză nu sunt încă disponibile.
Capital: În ce fel credeți că a influențat venirea crizei economice comportamentul oamenilor din acest punct de vedere?
Prof. Dumitru Sandu: Am menționat deja că prima creștere semnificativă a volumului deplasărilor oraș-sat s-a produs pe fondul recesiunii din 1997-1999. Pe ansamblu, continuarea tendinței de revenire a populației de la oraș la sat semnifică accentuarea inegalităților sociale urbane și o presiune sporită asupra populației sărace din mediul urban pentru a căuta supraviețuirea în rural.
Dat fiind faptul că vârsta medie a celor care au revenit la sat este din ce în ce mai mare, se poate formula ipoteza că presiunea de revenire este din ce în ce mai puternică asupra noilor pensionari din urban, vulnerabili la cronicizarea crizei. Există, probabil, și o componentă secundară a procesului dată de tendința unora dintre orășenii din clasa de mijloc de a adopta locuirea în zone rezidențiale rurale. Testarea ipotezei necesita, de asemenea, date suplimentare.
Citeşte şi:
Sindromul "iarba verde de acasă": Sute de mii de români se întorc la sat
Blocarea cursorului urbanizării la nivelul de 55% pentru mai mult de două decenii nu face decât să accentueze decalajul față de situația din Uniunea Europeană, unde rata de urbanizare medie este de 71%. Rata minimă de urbanizare în UE este în Româna și Slovacia (55%).
Principalul mecanism care explică stagnarea volumului de populație urbană este legat de migrația internă, adică cea produsă între granițele țării. Anul 1997 este unul de maximă semnificație în istoria socială recentă a României. Începând din acest moment, se schimbă fundamental raportul în circulația migratorie dintre sat și oraș. Până la momentul respectiv, plecările de la sat la oraș le depășeau în volum pe cele în sens invers, de la oraș la sat. În contextul recesiunii economice specifice României anilor 1997-1999, are loc inversarea la care mă refer, migrația urban-rural devine flux dominant în migrația totală.
În perioada 1997-2009, cea pentru care dispunem de date de la Institutul Național de Statistică pe această temă, orașul are o pierdere netă de persoane prin migrație, în favoarea satului, de aproape 340 mii de persoane (aproximativ 28 de mii anual). Mecanismul tradițional – satul pierde, iar orașul câștigă populație – este înlocuit de cel al pierderii nete pentru urban.
Capital: Care sunt cauzele care îi determină pe mulți români să plece de la orașe în sate? Cu siguranță, sunt mai multe categorii de persoane și, implicit, de cauze care le fac să ia această decizie.
Prof. Dumitru Sandu: Explicația este simplă . Șocul inițial al recesiunii de la sfârșitul anilor 1990 a fost mai mare la oraș decât la sat. Populația rurală care migrase la oraș pentru muncă este obligată să revină la țară fie din motive de șomaj, fie presată de costul ridicat al vieții urbane. Satul își reia, pentru ei, funcția tradițională de mediu de asigurare a subzistenței. Ulterior, după încetarea recesiunii, trendul se menține. Orașul continuă să piardă populație în favoarea satului.
Chiar în ani de așa-zisă creștere economică, 2007-2008, orașul pierde, în favoarea satului, în medie 42 de mii de oameni anual. Poate fi vorba și de un efect de inerție socială, dar esențială este, presupun, continuarea efectelor crizei pentru populația urbană vulnerabilă la declinul economic.
Pierderile nu sunt uniform distribuite pe toate categoriile de populație. În perioada recesiunii 1997- 2000, segmentul cel mai afectat de criza urbană este cel al persoanelor de 40-44 de ani.
Acesta este grupul care pierde cel mai mult în urban, dar câștigă cel mai mult în rural ca număr de persoane. La el, pentru aceeași perioadă de recesiune se adaugă și segmentul familiilor cu copii mici, obligate de costul vieții urbane să revină la sat. Ulterior, cei care revin la sat sunt din ce în ce mai în vârstă, din ce în ce mai apropiați de vârsta de pensionare. Inspectarea datelor demografice indică modele foarte clare ale migrației de revenire de la oraș la sat. Pentru intervalul 2001-2003, pierderea de populație din urban pentru rural este maximă la gruparea de 45-49 de ani, pentru ca, din 2004 încolo, revenirile să se concentreze în gruparea de vârstă de 50-54 ani.
As vrea, însă, să nuanțez. Am discutat anterior în termeni de revenire de la oraș la sat ceea ce trimite la ideea că migrația între cele două medii rezidențiale ar fi dată numai de persoane născute la țară care au locuit o perioadă la oraș și după un timp au revenit la sat. Desigur, aceasta a fost componenta dominantă a fluxului oraș-sat.
La ea se adaugă, însă, și cea formată din persoane născute la oraș care au ales, spre ultima parte a vieții active, să se mute la sat. Majoritar, probabil că este vorba de o migrație pre- sau post-pensionare pentru persoane cu venituri modeste sau medii, eventual cu rude la sat. Nu există niciun temei să presupunem că migrația oraș-sat din România ar avea ceva în comun cu fluxurile din țările dezvoltate în care orășenii cu venituri ridicate sau peste medie se mută în arii rurale mai liniștite.
Desigur, sunt și în România astfel de cazuri dar ponderea lor este redusă. Este adevărat că nu dispunem de detalii, de date specifice pe această temă. Știm, însă, sigur că nivelul mediu de viață din rural continuă să fie semnificativ mai coborât la sat comparativ cu orașul. Este suficient să privești lucrurile din perspectiva mortalității infantile, indicator de maximă semnificație pentru calitatea vieții.
De peste 20 de ani, rata mortalității infantile, deși a cunoscut o reducere considerabilă la nivel național (de la 27 la mia de nou născuți în 1990 la 10 promile în 2010), a rămas constant mai mare cu aproape 4 sau 5 puncte (promile) în rural față de urban. În aceste condiții, nu poate fi vorba de o revenire în masă de la oraș la sat din motive de calitate a vieții mai bună în rural decât în urban. Cu aceste rezerve exprimate, putem vorbi totuși și de efectul dezvoltării unei clase de mijloc urbane care tinde să adopte și locuirea în zone rurale rezidențiale.
Capital: Există implicații negative ale acestei tendințe? Sau pur și simplu trebuie să o acceptăm ca pe un specific al României?
Prof. Dumitru Sandu: Faptul că migrația oraș-sat este mai puternică decât cea de la sat la oraș, pentru o societate relativ săracă în context european, este o caracteristică specifică societății românești care pare să nu fi depășit dificultățile tranzițiilor cumulative (spre economie de piață și spre modelul Uniunii Europene). Atunci când este vorba de probleme de dezvoltare nimic nu este de luat ca fatalitate. Trebuie pus diagnostic corect pentru situație, trecut la studii care să fundamenteze politici și, ulterior, la elaborarea și implementarea acestora.
Implicațiile migrației de revenire de la oraș la sat sunt multiple, insuficient studiate. Ne-am concentrat foarte mult, mai ales după anul 2000, pe abordarea migrației pentru muncă în străinătate. Fără îndoială că orientarea este normală, în condițiile în care aceasta a luat locul migrației interne de la sat la oraș sau al celei inter-regionale, din Moldova spre Banat, spre exemplu. Fenomenele se leagă între ele, însă. Știm sigur ca migrația de revenire de la oraș din a doua parte a anilor 1990 a alimentat plecările la lucru în străinătate.
Migranții reveniți în sat aveau experiența de explorare a altor spații de viață diferite de cel natal și, în plus, erau confruntați cu un mediu de viață rurală mult sub nivelul obișnuințelor pe care le câștigaseră în urban. În consecință, ei au fost printre pionierii emigrării temporare pentru muncă în străinătate.
Valul de revenire de la oraș la sat, dublat de cel al foștilor navetiști sat-oraș care au rămas șomeri, ar fi putut avea un efect pozitiv asupra dinamicii vieții rurale prin infuzia de capital uman și expertiză asociate cu locuire sau ocuparea urbană. În fapt ,lucrurile nu s-au întâmplat așa. Nu am asistat la o explozie a antreprenoriatului rural în anii 2000.
Este probabil că procesul a fost unul similar cu cel trăit de unii dintre cei care au revenit din străinătate în țară pentru a deschide firme, afaceri etc. La contactul cu un mediu instituțional superbirocratizat și frecvent corupt, după câteva încercări de instalare în sectorul economic privat, au abandonat ideea. Și au ales sau reales drumul străinătății. Nu toți, dar mulți.
Capital: Credeți că este nevoie de politici publice pentru a corecta această tendință?
Prof. Dumitru Sandu: Înainte de politici publice, este nevoie de o gândire strategică în domeniu din solul căreia să crească astfel de politici. Toate tipurile de migrație, internă și externă, sat-oraș și oraș-sat etc. trebuie puse în contextul dezvoltării micro- sau macro-regionale.
Obiectivul în materie de migrație de orice tip nu este reducerea, ci optimizarea acesteia. Este nevoie de identificarea mecanismelor instituționale care să sporească avantajele și să reducă în cat mai mare măsură costurile aferente mobilității spațiale pentru muncă. Există o imensa șansă, irosită deocamdată, a fondurilor europene.
O renunțare la falsele cauzalități – gen "nu putem absorbi fondurile europene, pentru că județele sunt prea mici sau regiunile de dezvoltare prea mari" – este primul pas. Odată eliminate falsele obstacole, se poate trece la construcție instituțională viabilă.
Există un potențial foarte mare de intervenție pozitivă în domeniu prin grupurile de acțiune locală (GAL-uri) asociate programului LEADER din PNDR, asociațiilor intercomunitare, programelor pe infrastructură etc.
Capital: Cum se explică faptul că, în anul 2010, s-a înregistrat cel mai mare număr de persoane care au migrat din mediul urban în mediul rural din ultimii șase ani?
Prof. Dumitru Sandu: Cele 133 de mii de cazuri de migrație de la oraș la sat din 2010 reprezintă, într-adevăr, nivelul cel mai ridicat înregistrat de acest tip de mobilitate nu în ultimii șase ani, ci din toată istoria sa națională. Ca pondere în cadrul migrației totale, fluxul urban-rural se menține, însă, și în 2010 tot la nivelul de 29% ca și în 2009. Sporul în date absolute cred că este legat nu atât de factori specifici mobilității oraș-sat, cât de ansamblul mișcării migratorii din interiorul României.
La nivelul acestui an, au fost înregistrate 459 de mii de acte de migrație sat-sat, sat-oraș, oraș-oraș sau oraș-sat în România (fluxurile respective constituie ceea ce se cheamă "migrație totală"). Este cel mai ridicat nivel înregistrat în istoria cunoscută a migrației totale din România. Fenomenul în sine este unul pozitiv. Accelerarea proceselor de dezvoltare atrage după sine intensificarea circulației migratorii.
Desigur, discuția și aprecierile pe care le fac au în vedere migrația voluntară, nu pe cea forțată precum în cazul deplasărilor de populație obligate prin războaie sau deportări.
Creșterea volumului total al migrației interne s-a realizat, în primul rând, pe seama deplasărilor între orașe și, în al doilea rând, în legătură cu cele de la oraș la sat. Or, mobilitatea interurbană este în mai mare măsură asociată cu dezvoltarea.
Sporul considerabil, însă, și pentru fluxul oraș-sat în perioada 2009-2010 ar putea să indice și un efect de criză prelungită asupra unui segment de populație urbană sărăcită. Pentru lămurirea lucrurilor sunt necesare, însă, analize suplimentare asupra configurației regionale a fluxurilor de migrație. La acest nivel de detaliere datele necesare pentru analiză nu sunt încă disponibile.
Capital: În ce fel credeți că a influențat venirea crizei economice comportamentul oamenilor din acest punct de vedere?
Prof. Dumitru Sandu: Am menționat deja că prima creștere semnificativă a volumului deplasărilor oraș-sat s-a produs pe fondul recesiunii din 1997-1999. Pe ansamblu, continuarea tendinței de revenire a populației de la oraș la sat semnifică accentuarea inegalităților sociale urbane și o presiune sporită asupra populației sărace din mediul urban pentru a căuta supraviețuirea în rural.
Dat fiind faptul că vârsta medie a celor care au revenit la sat este din ce în ce mai mare, se poate formula ipoteza că presiunea de revenire este din ce în ce mai puternică asupra noilor pensionari din urban, vulnerabili la cronicizarea crizei. Există, probabil, și o componentă secundară a procesului dată de tendința unora dintre orășenii din clasa de mijloc de a adopta locuirea în zone rezidențiale rurale. Testarea ipotezei necesita, de asemenea, date suplimentare.
Citeşte şi:
Sindromul "iarba verde de acasă": Sute de mii de români se întorc la sat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu