Spunea Staretul: «Bine este intotdeauna si in toate a cauta de la Dumnezeu povatuire, ce si cum trebuie sa facem sau sa graim». Cu alte cuvinte, in flece imprejurare in parte trebuie cautata cunoasterea voii lui Dumnezeu si caile spre a o infaptui.
Cautarea voii lui Dumnezeu este cea mai insemnata lucrare a vietii noastre, caci ajungand pe calea ei omul se afla cuprins in vecinica dumnezeiasca viata.
Cunoasterea voii lui Dumnezeu este cu putinta pe felurite cai. Una dintre ele este cuvantul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Dar in poruncile Evangheliei, in ciuda desavarsirii lor -sau, mai bine zis, in vartutea desavarsirii lor - voia lui Dumnezeu se exprima in intelesul ei ultim, obstesc, pe cand omul, de-a lungul vietii sale, intalnindu-se cu o nesfarsita felurime de imprejurari, foarte adesea nu intelege cum anume sa faca pentru ca lucrarea sa sa se afle in suvoiul voii lui Dumnezeu.
Pentru ca lucrarea, infaptuirea, sa aiba sfarsit bun nu este destul a cunoaste doar expresia obsteasca a voii lui Dumnezeu in porunci, adica a iubi pe Dumnezeu din toata inima, din toata mintea, din toata puterea, si pe aproapele ca insusi pe sine. Trebuie inca a primi luminare de la Dumnezeu asupra mijlocului implinirii in viata a poruncilor; ba mai mult, pentru aceasta ne este de neaparata trebuinta si putere de sus.
Cel ce a agonisit dragostea lui Dumnezeu in inima sa, miscat de acea dragoste, lucreaza dupa imbolduri apropiate voii lui Dumnezeu; totusi - apropiate, iar nu desavarsite. Faptul de a nu putea ajunge la deplina desavarsire duce la neaparata trebuinta ca fiecare necontenit sa caute cu rugaciune inteleptire si ajutor de la Dumnezeu.
Nu numai desavarsirea dragostei este de neajuns omului, ci inca si desavarsirea atotcunoasterii. Lucrul ce purcede, dupa cum se pare, din cea mai buna pornire, are adesea urmari nedorite, si chiar rele. Aceasta pentru ca mijloacele sau chipul infaptuirii fusesera nu bune, sau pur si simplu nepotrivite pentru imprejurarea data. Adesea se intampla sa auzim pe cineva indreptatindu-se ca a avut intentii bune, dar aceasta nu este de ajuns. Iar viata omeneasca este plina de astfel de greseli. Iata de ce, cela ce iubeste pe Dumnezeu cauta totdeauna povatuire de sus, neincetat tinzand in launtrul sau sa auda glasul lui Dumnezeu.
Practic, aceasta se savarseste astfel: Fiecare crestin, si mai cu seama episcopul sau preotul ce se afla in fata neaparatei nevoi de a afla intr'un anume caz o hotarare in armonie cu voia lui Dumnezeu, launtric se leapada de toate cunoasterile sale, de gandurile sale preconcepute, de doriri, de planuri, si slobod de tot ce este «al sau», se roaga lui Dumnezeu, luand aminte la inima, si ceea ce intai se naste in suflet dupa o astfel de rugaciune se primeste ca fund o indrumare de sus.
O astfel de cautare a cunoasterii voii lui Dumnezeu printr'o nemijlocita rugaciune, mai cu seama in nevoie si necaz, face ca omul, precum spunea Staretul, «sa auza in sufletul sau raspunsul de la Dumnezeu si sa se invete a intelege povatuirea lui Dumnezeu... Astfel noi toti nevoie avem sa ne invatam a cunoaste voia lui Dumnezeu; dar de nu ne vom invata, atunci niciodata nu vom cunoaste aceasta cale».
Facerea aceasta, in forma ei mai desavarsita, presupune deprinderea neincetatei rugaciuni, cu luarea-aminte in inima. Insa spre a auzi mai neindoielnic in sine glasul lui Dumnezeu, omul trebuie sa isi lepede voia si sa fie gata de orice jertfa, asemenea lui Hristos Insusi, Care «ascultatoriu S'au facut pana la moarte» (Flps. 2: 8).
Cel ce a pasit pe aceasta cale va reusi numai daca va fi cunoscut prin cercare cum lucreaza harul Sfantului Duh in om, si daca in inima lui s'a inradacinat o neinduplecata lepadare de sine, adica hotarata respingere a maruntei sale voi «individuale», pentru dobandirea si savarsirea sfintei voi a lui Dumnezeu. Unuia ca acestuia i se va descoperi adevaratul inteles al intrebarii Staretului Siluan catre Parintele Stratonic: «Cum graiesc cei desavarsiti?»; aceluia ii vor deveni firesti cuvintele Sfintilor Parinti: «Parutu-s'au Duhului Sfant si noua»; el mai limpede va intelege locurile din Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Legamant, unde se vorbeste despre o asemenea nemijlocita convorbire a sufletului cu Dumnezeu; se va apropia de adevarata patrundere a felului cum vorbeau Apostolii si Prorocii.
Omul este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si chemat la plinatatea nemijlocitei impartasiri cu El - si iata pricina pentru care toti oamenii fara osebire sant datori sa inain-teze pe aceasta cale; insa in experienta vietii ea se dovedeste a fi de departe «nu pentru toti». Aceasta pentru ca cei mai multi nu aud in inima lor glasul lui Dumnezeu, nu il inteleg, si urmeaza glasul patimilor care traiesc in suflet si care inabusa cu zarva lor blandul glas al lui Dumnezeu.
In Biserica exista o iesire din aceasta jalnica stare, exista o alta cale, si anume, a intreba duhovnicul si a-i face ascultare. Insusi Staretul iubea aceasta cale, indruma catre ea si a scris despre ea. Smerita cale a ascultarii o socotea dintre toate cea mai sigura. Credea cu tarie ca, pentru credinta celui ce intreaba, raspunsul duhovnicului va fi intotdeauna bun, folositor, placut lui Dumnezeu. Credinta sa in puterea tainei Bisericii si in harul preotiei s'a intarit mai ales dupa ce a vazut la Vechiul Russikon, in timpul Marelui Post, la Vecernie, pe Batranul Avraamie, duhovnicul, preschimbat «dupa chipul lui Hristos», «stralucind negrait».
Plin de credinta harului, traia aievea tainele Bisericii; insa, amintesc, el socotea ca si «omeneste», adica in plan psihologic, nu este greu a vedea in ce fel precumpaneste ascultarea catre parintele duhovnicesc. Spunea ca duhovnicul, savarsindu-si slujirea, raspunde la intrebare fiind in acea clipa slobod de lucrarea patimii sub inraurirea careia se afla cel ce intreaba: in vartutea acestui fapt el vede mai limpede lucrurile, si mai lesne este atins de lucrarea harului lui Dumnezeu.
Raspunsul duhovnicului, in cele mai multe cazuri, va purta pecetea unei oarecari nedesavarsiri; aceasta insa nu pentru ca duhovnicul ar fi lipsit de harul cunoasterii
(„Harul cunoasterii", precum zice Sfantul Serafim din Sarov, nu inseamna ca omul ar cunoaste el insusi, ci el face ascultare cuvantului ce i se naste launtric, iar Dumnezeu este Cel care cunoaste cu adevarat. (N. tr.) ), ci fiindca desavarsita lucrare depaseste puterile celui ce intreaba si nu ii este pe masura. In ciuda nedesavarsirii sfatului duhovnicului, odata primit cu credinta si implinit in fapta, va duce totdeauna la o crestere in bine. Insa aceasta cale se deformeaza de obicei atunci cand cel ce intreaba, vazand inaintea sa doar «un om», se clatina in credinta si, ca urmare, nu primeste intaiul cuvant al duhovnicului, punandu-i impotriva propriile pareri si indoieli.
Despre acest insemnat subiect Staretul Siluan vorbise cu Igumenul, Arhimandritul Misail (| 22 Ian. 1940), barbat duhovnicesc, catre care binevoia si pe care vadit il ocrotea Dumnezeu.
Parintele Siluan 1-a intrebat pe Igumen:
- Cum poate sti monahul voia lui Dumnezeu?
- Cei dintai al meu cuvant el trebuie sa-1 primeasca drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar daca cineva mi se impotriveste, eu, ca om, ma dau la o parte.
Cuvantul Igumenului Misail se intelege precum urmeaza: Duhovnicul, odata intrebat, cauta prin rugaciune indrumare de la Dumnezeu dar, om fiind, raspunde in masura propriei credinte, dupa cuvantul apostolului Pavel: «Noi credem, pentru aceea si graim» (2 Cor. 4: 13), insa «in parte cunoastem, si in
parte prorocim» (1 Cor. 13: 9). In nazuinta sa de a nu gresi, el insusi, sfatuind sau dand povata, se stie a fi sub judecata lui Dumnezeu, si deci de cum intalneste impotrivire, sau macar o launtrica miscare de neprimire din partea celui ce intreaba, nu indrazneste a starui asupra cuvantului sau, nu cuteaza a-1 intari ca fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci «ca om, se da la o parte».
O astfel de constiinta era foarte vadita in viata Igumenului Misail. Odata 1-a chemat la sine pe un monah incepator, Parintele S. , si i-a incredintat o ascultare grea si anevoioasa. Incepatorul a primit-o fara pregetare si, facand metania cuvenita, se indrepta catre usa. Dintr'o data Igumenul il chema inapoi. incepatorul se opri. Cu capul inclinat in piept, Igumenul ii spuse linistit, dar apasat:
- Parinte S., nu uita: Dumnezeu de doua ori nu judeca; asadar, cata vreme vei face ceva in ascultare mie, eu sant cel care voi fi judecat de Dumnezeu, iar tu esti slobod de povara raspunderii.
Daca cineva se impotrivea fie si intr'o mica masura la ceea ce-i incredinta ori povatuia Igumenul Misail, acest nevoitor plin de barbatie, lasand la o parte insemnatatea dregatoriei sale administrative, de obicei raspundea: «Fie, faceti cum voiti», si nu-si mai repeta cuvantul. Si Staretul Siluan asijderea, daca intampina impotrivire, de indata tacea.
De ce asa? Pentru ca, pe de-o parte, Duhul lui Dumnezeu nu rabda nici silnicie, nici pricire; pe de alta parte, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea maret. In cuvantul duhovnicului, care totdeauna poarta pecetea relativismului, ea nu poate incapea, nu isi poate primi desavarsita expresie, si numai cel ce primeste cuvantul ca find placut lui Dumnezeu, fara a-1 supune propriei judecati, sau, cum adesea se zice, «fara impotrivire», acela a aflat adevarata cale, caci el cu adevarat crede ca «la Dumnezeu toate sant cu putinta» (Mt. 19: 26).
Iata calea credintei, stiuta si intarita de experienta de veacuri a Bisericii.
A vorbi despre astfel de teme, care sant netainica taina a vietii crestine si care totusi depasesc hotarele delasatoarei, si de obicei prea putin induhovnicitei trairi de zi cu zi, nu este niciodata fara primejdie; caci multi pot rastalmaci cuvantul, si a-1 pune in lucrare in chip gresit - iar atunci, in locul folosului este cu putinta dauna, mai cu seama daca omul se apropie de nevointa cu o infumurata incredere in sine.
Cand cineva cauta sfat de la Staret, lui niciodata nu-i placea sa dea sfat din «propria minte». Isi amintea de cuvantul Cuviosului Serafim din Sarov: «Cand vorbeam din mintea mea, se intampla sa gresesc», si adauga ca greselile pot fi mici, dar ele pot fi si mari.
Starea despre care-i vorbea Parintelui Stratonic, ca «desavarsitii de la sine nimic nu graiesc... ei graiesc doar ceea ce le da Duhul», nu se da intotdeauna nici macar celor ce s'au apropiat de desavarsire, dupa cum si Apostolii si ceilalti Sfinti nu faceau intotdeauna minuni, si Duhul prorociei nu lucra in acelasi chip in Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se departa de la ei.
Staretul limpede deosebea «cuvantul din cercare» de nemijlocita insuflare de sus, adica de cuvantul pe care «il da Duhul». Si cel dintai este de pret, dar cel de-al doilea este mai inalt si mai de incredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu incredere si hotarat spunea celui ce-1 intreba, ca voia lui Dumnezeu este ca acela sa faca intr'un anume fel, iar alteori raspundea ca nu stie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea ca uneori Domnul nu Isi dcscopera voia nici macar Sfintilor, fiindca cel ce intreaba o face cu o inima necredincioasa si vicleana (vezi Iez. 14: 1-3).
Dupa cuvantul Staretului, cel ce se roaga osarduitor cunoaste multe schimbari in rugaciune: lupta cu vrajmasul, lupta cu oa-menii, lupta cu sine insusi, cu patimile, cu inchipuirea; si in astfel de imprejurari mintea nu este curata si nimica limpede. Dar cand vine rugaciunea curata, cand mintea impreunata cu inima sta in linistire inaintea lui Dumnezeu, cand sufletul in chip simtit are in sine harul si s'a daruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor si a inchipuirilor ce intuneca, atunci cel ce se roaga aude insuflarea harului.
Cand cineva se apropie de aceasta lucrare de cautare a voii lui Dumnezeu prin rugaciune, neavand indeajunsa cercare si neputand cu incredintare sa deosebeasca «dupa gust” lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seama a mandriei - acela trebuie neaparat a se socoti cu parintele duhovnicesc; iar el insusi, intalnind orice aratare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, pana la primirea hotararii povatuitorului, sa se tina cu indarjire de pravila nevointei: «a nu pritni, si a nu lepada»
«Neprimind», crestinul se fereste de primejdia lucrarii diavolesti, sau de a primi imboldul dracesc ca fiind dumnezeiesc, si de a se invata astfel «a lua aminte la duhurile inselaciunii si dascaliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), si de a da dumnezeiasca inchinaciune diavolilor.
«Nelepadand», omul scapa de alta primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, si astfel a cadea in pacatul «hulei impotriva Duhului Sfant», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevul, domnul dracilor» faptul ca Hristos izgonea dracii.
Cea de-a doua primejdie este mai cumplita decat cea dintai, datorita faptului ca sufletul se poate obisnui sa lepede harul si sa il urasca, si intr'atata sa-si insuseasca starea impotrivirii fata de Dumnezeu, incat sa se determine astfel si in planul vecinic si, prin urmare, acest pacat «sa nu se ierte lui nici in veacul de acum, nici in cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe cand in cazul primei rataciri, sufletul mai curand isi poate cunoaste inselarea si, prin pocainta, sa-si dobandeasca mantuirea, caci nu este pacat de neiertat, fara numai pacatul nepocait.
Despre aceasta cat se poate de insemnata pravila a nevointei - «a nu primi, si a nu lepada» - si despre cum se traieste ea in viata nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindca in scrierea de fata sarcina imi este a infatisa doar aspectele esentiale, si nu amanuntele, ma voi intoarce la tema de mai nainte.
In forma sa mai desavarsita, cunoasterea voii lui Dumnezeu prin rugaciune este un fenomen rar intalnit, cu putinta doar dupa o indelunga truda, dupa multa cercare in lupta cu patimile, dupa multe si grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, si dupa multe intampinari din partea lui Dumnezeu. Insa a se ruga osarduitor pentru ajutor este o fapta buna si tuturor de neaparata trebuinta: si povatuitorilor, si celor supusi, si celor batrani, si celor tineri, si celor ce invata, si celor ce sant invatati, parintilor si copiilor. Staretul staruia ca toti, fara abatere, neatarnand de rang, de stare sau varsta, totdeauna si pentru toate fiecare precum poate sa ceara lui Dumnezeu indrumare, pentru ca astfel treptat sa-si apropie calea de caile sfintei voi a lui Dumnezeu, cata vreme nu a atins desavarsirea.
( Arhim Sofronie – Cuviosul Siluan Athonitul , pag. 84 ).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu