Din insemnarile de la Jilava ale lui Corneliu Zelea Codreanu - Rastignirea si Invierea Mantuitorului

Luni, 6 iunie

Din alte hrube aud în fiecare seară cântând:

Cu noi este Dumnezeu,

Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi.

Şi apoi pe rând toate cântecele legionare. E plină închisoarea de legionari. Ei stau împreună, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare încăpere. Ziua sunt liberi. Eu nu‑i pot vedea.

Am auzit că sunt printre ei: Livezeanu, Ţălnaru, Gheorghiescu.

Numărul lor trece de o sută. Sunt în proporţii egale, studenţi, muncitori şi ţărani. Aceştia din urmă, din judeţul Ilfov, dar mai ales din judeţul Vlaşca. Inginerii de la Braşov. Atâta am putut afla, deoarece din nici o parte nimeni nu are voie să‑mi comunice ceva sau să vorbească cu mine.

Acum mă scoate în fiecare dimineaţă şi după masă, la început câte o oră, acum trece şi peste o oră. M‑am refăcut, mă simt mai bine, deşi mă supără mereu o durere surdă în partea de jos a şirei spinării.

În fiecare joi şi duminică îmi vin de acasă mama, soţia, fata mamii şi câteodată şi avocaţii.

De mâncare am suficient şi chiar prea mult.

Aştept aprobarea pentru o maşină de spirt, ca să‑mi încălzesc ceva, să‑mi fierb ouă, să‑mi fac ceaiul.

Toată ziua stau singur şi vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. Îi văd cum erau vii şi stau lângă mine. Merg alături prin cameră, stau pe scândurile acestea.

Cei mai mulţi au trecut prin Jilava: Moţa, Marin, Ciumeti, Hristache, domnul general, domnul Hristache.

Totdeauna stau toţi lângă mine; când mă rog, se roagă şi ei.

Acum citesc Evangheliile de la capăt şi peste timpul lung, dincolo de 2.000 de ani, îl văd pe Domnul nostru Iisus Hristos, descris în Evanghelie, ca şi cum ar fi la zece paşi de mine. Îi văd îmbrăcămintea. Îl văd cum păşeşte rar înaintea apostolilor, cum ridică braţul, cum vorbeşte cu ei, cum binecuvântează lumea. Îl văd cum a căzut jos şi se roagă: Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putinţă...

Îl văd cum L‑au prins şi cum Îl duc legat spre Ana şi Caiafa.

Ce trebuie să fi fost în sufletul Lui atunci, în drumul acela?

Ce dureri, ce griji, ce ameninţări copleşitoare Îi fugeau pe dinainte!

Ce uriaş examen trebuia să dea!

Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în faţă, la interogatoriul luat în noaptea aceea de către farisei şi cărturari, mai‑marii zilelor de atunci.

Cum caută să‑L încurce cu tot felul de întrebări şi El tace şi se uită la fiecare din jurul lui. Se uită în ochii lor, poate va găsi vreun sprijin la vreunul dintre ei. În nenorocirile lui, omul se leagă de doi ochi prieteneşti. O privire caldă, prietenească, înţelegătoare, îi dă speranţe, puteri.

Nimic... pretutindeni ochi de fiară, plini de ură, de viclenie, de pofta de a chinui.

Atunci Îl văd cum, scârbit, îşi lasă ochii în pământ...

Marţi, 7 iunie

Toţi L‑au osândit să fie pedepsit cu moartea (Marcu 14, 64)... După ce L‑au legat pe Iisus, L‑au dus şi L‑au dat pe mâna lui Pilat (Marcu 15, 1).

Şi răsună în inima lui aceeaşi rugăciune din grădina Ghetsimani: Doamne, dacă se poate, fă să treacă paharul acesta de la mine.

O nădejde I se aprinde în suflet: poate Pilat îl va găsi nevinovat...

Într‑adevăr, simte lupta dintre Pilat şi farisei. La urmă, fariseii înving.

Încă o nădejde spulberată. Pe faţa copleşită de durere, de oboseală, o nouă rază apare: „Sunt Paştile. E obiceiul să se elibereze condamnatul la moarte. Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine şi va cere eliberarea mea. L‑am făcut bine. Am vindecat pe atâţia... Nu se poate să nu fie, afară, în mulţime, măcar câţiva din cei vindecaţi de mine, căci toţi au auzit că sunt prins. Desigur au venit. Mulţimea e cu mine”.

Şi‑I trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o săptămână, ale intrării în Ierusalim. Toată mulţimea L‑a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.

Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau pe cale veşmintele, alţii tăiau ramuri din copaci şi le presărau pe cale.

Iar mulţimile care mergeau înaintea lui Iisus şi cele ce veneau în urmă strigau: Osana, fiul lui David!”

Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus. (Matei 21, 8‑9)

Dar cei ce se ţineau cu miile după mine, la predici! Şi ochii I se luminau. Dacă Pilat se hotărăşte să ceară poporului eliberarea Sa, e salvat!

Greutatea este să se hotărască Pilat la aceasta.

În sfârşit Pilat se hotărăşte. Iese în balcon şi strigă poporului adunat: Pe care voiţi să vi‑l slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeşte Hristos? (Matei 27, 17).

Iisus aude dinăuntru întrebarea şi i se pare un veac minutul în care aşteaptă răspunsul.

Atunci toţi au strigat:

– Nu pe el, ci pe Baraba (Ioan 18, 40).

Şi Baraba este un tâlhar.

– Dar ce să fac cu Iisus, ce se cheamă Hristos, căci nu‑i găsesc nici o vină?

– Să se răstignească! strigă mulţimea (Matei 27, 22).

– Dar ce rău a făcut?

– Şi mai vârtos strigau, zicând: Să se răstignească (Matei 27,23).

Ei strigau în gura mare şi cereau de zor să fie răstignit. Şi strigătele lor şi ale preoţilor celor mai de seamă, au biruit.

Iisus aude şi I se întunecă privirea. Nu‑I vine să creadă. Pare că şi judecata Îi lipseşte.

E scos afară în brânci... Mulţimea strigă; dar El nu mai vede pe nimeni şi nu mai aude nimic... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai face, căci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I‑a ridicat puterile şi L‑a lăsat om ca mine, ca noi toţi.

Pentru ca să sufere ca om. Adică suferinţa lui să fie maximă: numai aşa va avea puterea răscumpărării, a răscumpărării noianului de păcate de până atunci şi de atunci încoace, până la noi şi până la sfârşitul lumii.

Dacă ar fi rămas Dumnezeu, n‑ar fi suferit. Neexistând suferinţa, cu ce s‑ar fi răscumpărat păcatele lumii? Căci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.

Deci El a gândit, a suferit, a sperat până la ultimul moment, ca noi.

Pe El loviturile L‑au durut ca şi pe noi oamenii. Oboseala L‑a frânt ca şi pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptăţile I‑au străpuns inima ca şi nouă.

De sub ploaia acestor lovituri şi ofense, care curgeau asupra capului Său, neputincios în faţa lor, a oftat omeneşte, a oftat ca noi.

Iată cum îşi urcă crucea, Îl văd cum cade sub greutatea ei: căci mădularele noastre omeneşti sunt slabe şi se încovoaie sub greutatea poverilor. Îşi şterge fruntea de sudoare. În jurul Lui sunt numai fiare. Nimănui nu‑i este milă. Nimeni nu plânge pentru El. Toţi râd. Iată o mică mângâiere; este cineva care Îi crede durerile. Doi ochi L‑au înţeles. O inimă care bate la fel ca a Lui, în ceasul durerii supreme.

În urmă, după El, veneau două femei şi norod, care plângeau.

Când au ajuns la locul numit Căpăţâna, L‑au răstignit acolo şi pe El şi pe făcătorii de rele, unul de‑a dreapta şi altul de-a stânga. (Luca 23, 33‑34).

El n‑a fost un atlet ca sa reziste, să se împotrivească, să se lupte până la doborâre.

Îl văd slab, uscat şi blajin, îşi întinde mâna slabă şi uscată şi sleită de puteri pe lemn, şi spune călăilor săi:

–Băieţi...

Vai! Sunt momente, care fiecare, par un veac. Ei I‑o apucă. Iată cuiul. Simte prima atingere pe mâna palidă. Oh! Prima lovitură. A doua. Îşi simte braţul ţintuit pe cruce. Dureri grozave Îi străpung tot trupul. Ar răcni, dar n‑are putere nici pentru aceasta. Geme!

La fel cu mâna cealaltă. I‑o întinde şi I‑o potriveşte bine, căci El stă străpuns de durere şi‑I tremură şi carnea şi oasele toate.

Acum prin fluierile picioarelor: iată cuiul. Se aud loviturile ciocanului, una după alta. Fiecare Îl cutremură. Îi străpung creierii.

Într‑un târziu un glas pierdut:

– Mi‑e sete (Ioan 19, 28)... Era cam la ceasul al şaselea. Şi s‑a făcut întuneric peste tot.

Soarele s‑a întunecat şi catapeteasma templului s‑a rupt în două.

Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M‑ai părăsit? (Matei 15, 46)

Şi apoi:

– Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul (Luca 23,46).

Iar Eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trup de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin:

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească‑se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă‑ne‑o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri; şi nu ne duce pre noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău. Amin.

Şi către sufletul care s‑a ridicat, de asemenea: „Adu‑Ţi aminte de toţi ai mei. Primeşte‑i sub scutul Tău. Iartă‑i şi odihneşte‑i. Dă‑le putere celor vii şi biruinţă asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creştine, legionare şi apropierea de Tine, Doamne, al neamului nostru românesc, întru nădejdea învierii lui. Amin”.

Hristos a înviat!

– A înviat a treia zi din groapă. L‑am văzut.

– Nu cred, a zis Toma.

– Şi a venit în mijlocul lor Iisus. L‑a chemat pe Toma şi i‑a zis:

– Adu‑ţi degetul încoace şi uită‑te la mâinile Mele, şi adu‑ţi mâna şi pune‑o în coasta Mea (Ioan 20, 27).

–Domnul Meu şi Dumnezeul Meu (loan 20,28), a strigat Toma, după ce a cercetat mâinile Sale, coasta străpunsă şi mâinile Mântuitorului.

A înviat Hristos, sădind peste toată lumea, până la sfârşitul vremii, speranţa, nădejdea, că nici o dată nu vor pieri sub piatra nedreptăţilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavele noastre trupuri.

Vom învia, vom birui!

A înviat Hristos, sădind nădejdea învierii din morţi; că viaţa noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de trecători 60‑70 ani; că se prelungeşte dincolo; că ne vom întâlni iar cu cei dragi ai noştri şi nu ne vom mai despărţi niciodată.

Că vom învia din morţi în numele lui Hristos şi numai prin Hristos, adică în afară de credinţa în Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi mântuit.

Sursa: Revista Axa