Dupa ce au trecut mai bine de cincizeci de ani [cartea e scrisa în 1984; nota Andrei], îmi este cu neputinta sa restabilesc în memorie firul cronologic al întâmplarilor ce au marcat sufletul meu. Zborul duhului nostru în spatiul mintii nu-l poti cuprinde cu întelegerea, cum a spus însusi Domnul în convorbirea cu Nicodim: “Vântul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine, nici încotro se duce: astfel este cu oricine care e nascut din Duhul” (Ioan III, 8). În acest moment gândul meu se opreste la unele din acele situatii greu de suportat si disperate, dar care, în cele din urma, s-au dovedit a fi pentru mine o pretioasa cunoastere si un izvor de putere în nevointele mele. Cele ce mi s-au întâmplat s-au imprimat în viata mea ca o taietura în piatra si îmi dau posibilitatea sa vorbesc despre ce-a facut cu mine dreapta lui Dumnezeu.
Înca din tinerete gândul la vesnicie se alipise de sufletul meu. Pe de-o parte era un lucru firesc ca urmare a rugaciunilor din copilarie adresate Dumnezeului celui viu catre care s-au dus bunicii si stramosii mei; pe de alta parte, copiii cu care atunci ma jucam, cu o naiva seriozitate, se opreau gânditor asupra acestei taine. Pe masura ce cresteam, ma întorceam din ce în ce mai des la meditatiile asupra vesniciei: mai ales în convorbirile cu fratele meu mai mic Nicolae (1898-1979). El era mai întelept decât mine si eu am învatat multe de la el.
Eu stiam din rugaciunile mele de copil ca generatiile care ne-au precedat au plecat în nadejdea lui Dumnezeu; dar în acele zile nu mai aveam credinta de copil. Oare sunt eu vesnic ca orice alt om sau vom coborî toti în întunericul nefiintei? Aceasta întrebare tâsnita dintr-o minte de copil care alta data contempla linistita, devenise asemenea unei mase înca amorfe de metal incandescent. În adâncul inimii îsi facea loc un simtamânt ciudat -zadarnicia tuturor agoniselilor pe pamânt. Era ceva cu totul nou în inima mea, care nu mai semana cu nimic altceva.
În cele din afara , eu totusi eram linistit; adesea chiar râdeam cu inima deschisa; traiam asa cum traieste toata lumea. Si totusi, în tacere, ceva se împlinea în inima mea; mintea, abatându-mi-se de la toate, îsi concentra întreaga sa atentie catre înauntru. Peste necuprinsele întinderi ale tarii mele trecea un plug urias, care scotea radacinile trecutului. Toata lumea era în stare de alerta, peste tot mocnea o încordare, care depasea puterile omenesti. Mai mult decât atât: în toata lumea se produceau evenimente care marcau începutul unei ere noi în istoria omenirii, dar duhul meu nu se oprea asupra lor. Multe se prabuseau în jurul meu, dar prabusirea mea launtrica era mult mai intensa, ca sa nu spun mai importanta pentru mine.
Cum astfel? În acele zile, eu nu eram capabil de o gândire logica. Gândurile se nasteau înauntru, din starea duhului meu: “Daca eu mor în mod real, adica daca ma scufund în neant, atunci si toti ceilalti oameni, semenii mei, dispar de asemenea fara urma. Asadar, toate sunt desertaciune; adevarata viata nu ne este data. Toate evenimentele mondiale nu sunt mai mult decât o bataie de joc sinistra asupra omului”.
…Asa concepeam atunci moartea. Duhul care ma stapânea ma despartea de pamânt si eram aruncat într-o zona obscura, unde timpul nu exista.
…
Vesnica uitare, ca o stingere a luminii constiintei îmi dadea groaza. Aceasta stare ma zdrobea, ma domina împotriva vointei mele. Ceea ce se petrecea în jurul meu îmi amintea în mod obsedant de sfârsitul inevitabil al istoriei universale. Viziunea beznei devenea fara încetare prezenta si numai din când în când îmi dadea o oarecare odihna. Aducerea-aminte de moarte atinsese o asemenea intensitate, încât lume, toata lumea noastra îmi aparea asemenea unui miraj, gata oricând sa dispara în vesnicele abisuri ale nefiintei.
Realitatea efectiva a unei alte rânduieli, nepamântesti, neîntelese, ma domina, în pofida încercarilor mele de a ma sustrage ei. Îmi aduc aminte perfect: în viata de toate zilele eram ca toti ceilalti oameni, dar erau momente când nu-mi mai simteam pamântul sub picioare. Cu ochii mei vedeam ca de obicei, în timp ce în duh eram purtat deasupra prapastiei fara fund. La aceasta aparitie mai târziu s-a adaugat alta: în fata mea, în gândul meu, se ivise o bariera, pe care o resimteam ca pe un perete de plumb. Nici o raza de lumina spirituala, ca si peretele care nu era material, nu patrundea în inima mea. Multa vreme m-am simtit zdrobit de aceasta opacitate care se ridica în fata mea.
Independent de toate cele exterioare: razboaie, boli, precum si alte nenorociri, pentru mine era un chin de nesuportat sa recunosc ca sunt condamnat la moarte mai devreme sau mai târziu. Si iata, fara sa reflectez la ceva anume, dintr-o data mi-a intrat în inima acest gând: daca omul este în stare sa sufere atât de profund, înseamna ca el este maret prin natura sa. Faptul ca, odata cu moartea lui, moare toata lumea si chiar Dumnezeu, nu este posibil decât daca omul însusi apare, într-un sens oarecare, ca centrul întregului univers. Si în ochii lui Dumnezeu, desigur, el este mai de pret decât toate celelalte lucruri create.
Domnul stie câta recunostinta am pentru ca nu m-a crutat “si nu m-a lepadat, toate facând, pâna când m-a înaltat” sa vad Împaratia, macar numai “în parte” (începutul canonului Liturgic al Sf. Ioan Gura de Aur si I Cor XIII, 12). O, grozavii ale acestui timp binecuvântat! Nimeni nu este în stare sa mearga de bunavoie în calea acestor încercari.
Îmi vine în minte acum acel cosmonaut, care trimitea disperate apeluri catre pamânt din spatiu ca sa-l scape de moarte; radioul capta gemetele, dar nimeni n-a avut mijloacele necesare ca sa-i vina în ajutor. Ma gândesc daca, pâna la un anumit punct, sa fac o paralela între ceea ce a trait bietul cosmonaut si ceea ce am încercat eu în momentele prabusirii mele în bezna întunericului. Cu toate acestea duhul meu se îndrepta nu spre pamânt, ci spre Acela, pe Care eu înca nu-l cunosteam, dar de a Carui Existenta nu aveam nici o îndoiala. Eu nu-l cunosteam, dar El era, nu stiu cum, cu mine, având în stapânire toate mijloacele pentru mântuirea mea. Cel ce patrunde cu Fiinta Lui toate, se ascundea de mine. Am vazut moartea nu dupa trup, nici în formele ei pamântesti, ci în vesnicie.
Astfel, “sub semnul unui minus” se deschidea în mine Fiinta cea mai profunda. Lumea materiala îsi pierdea consistenta, iar timpul - dimensiunea. Eu ma chinuiam, neîntelegând ce se întâmpla cu mine…
…
Nici odata nu voi putea întrupa în cuvinte bogatia specifica acelor zile, când Domnul, fara sa ia în seama protestele mele, m-a luat în puternicele Sale mâini si cu mânie m-a aruncat în nemarginirea lumii creata de El. Ce sa spun? Într-un mod aspru, El mi-a deschis orizonturile unei alte Realitati. Peripetiile mele pline de suferinta au fost adevarate “treceri prin vamile chinurilor”.
…Viziunea existentei tragice a omenirii nu stiu cum crestea împreuna cu sufletul meu si aducerea aminte de moarte nu ma parasea oriunde m-as fi dus. Eram despicat în doua într-un chip straniu: duhul meu traia în acea tainica sfera pe care nu reusesc s-o exprim prin cuvinte, pe câta vreme judecata si starea mea sufleteasca parca traia potrivit cu obiceiurile lor de toate zilele, adica asemenea tuturor celorlalti oameni.
…
…Dispretuiam bogatia materiala si nu prea pretuiam pe cea intelectuala, caci nu-mi daduse raspuns la cele ce cautam. Daca mi s-ar fi oferit un secol de viata fericita, n-as fi primit aceasta oferta. Duhul meu avea nevoie de vesnicie, si vesnicia, cum am înteles mai târziu, statea în fata mea, renascându-se în mod activ. Eram orb, fara ratiune. Ea, vesnicia, batea la usa sufletului meu, în care ma inchisesem fiindu-mi frica de mine însumi, dar n-o stiam (Apoc. III, 18-20).
O! sufeream! dar nu gaseam nicaieri o iesire, afara de rugaciunea care se renascuse în mine, rugaciune catre Cel pe Care înca nu-L cunosteam, sau mai bine zis catre Cel pe care-L uitasem! O rugaciune înflacarata m-a cuprins în cele mai dinlauntru ale mele si în decurs de mai multi ani nu m-a parasit nici aievea, nici un somn. Chinul meu a fost de lunga durata. Ajunsesem pâna la epuizarea tuturor parerilor mele. Atunci, cu totul pe neasteptate,ceva ca un ac mi-a strabatut grosimea peretelui de plumb, si prin canalul de subtirimea unui fir de par a patruns o raza de Lumina.
…
La Parintii Bisericii am gasit învatatura privitoare la aceasta forma a harului. Aducerea-aminte de moarte este o stare deosebita a duhului nostru, care nu seamana deloc cu toate cunostintele pe care ni le-am însusit, în care descoperim ca într-o zi sau alta vom muri. Aceasta minunata aducere-aminte scoate duhul nostru din atractia celor pamântesti. Fiind o putere ce coboara de sus, ea ne asaza mai presus de patimile pamântesti, ne elibereaza de sub stapânirea poftelor si atasamentelor vremelnice si, prin acestea, ne face în chip firesc sa traim o viata sfânta. Chiar într-o forma negativa, ea ne strânge totusi la pieptul Celui Vesnic.
…
Aducerea-aminte de moarte ne da experienta nepatimirii, a victoriei asupra pasiunilor; înca nu pe cea pozitiva care apare ca o deplina posedare a iubirii lui Dumnezeu. Ea nu are, totusi, un caracter pur negativ adica ceva opus iubirii. Ea întrerupe actiunea patimilor si prin aceasta, pune începutul unei schimbari fundamentale în toata activitatea vietii noastre, schimbând si felul de percepere a tuturor lucrurilor. Faptul ca ea ne face sa traim moartea noastra ca pe un sfârsit al întregului univers, confirma Revelatia care ne spune ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu si, ca atare, el este capabil sa-L primeasca în sine pe Dumnezeu si cosmosul creat. Acesta este începutul concretizarii în noi a principiului personal. Aceasta experienta pregateste duhul nostru spre o mai reala primire a Revelatiei crestine si spre acea teologie la baza careia se afla experienta unei alte existente.
…
Când prin puterea aducerii-aminte de moarte, toata fiinta mea a fost mutata în planul vesniciei, atunci, în mod natural, a venit sfârsitul distractiei mele copilaresti, pasiunea mea pentru arta care ma stapânea ca un rob. Strâmta si plina de necazuri este calea credintei noastre: tot trupul vietii noastre se acopere de rani la toate nivelurile; uneori durerea atinge asemenea intensitate încât mintea suferinda este redusa la tacere si intra într-o stare situata înafara vremii. Revenind din aceasta contemplare existentiala, descoperim deja în strafundurile fiintei noastre gânduri gata alcatuite, nu de noi inventate; în acele gânduri se cuprind anticiparile revelatiilor ce vor urma sa vina de la Dumnezeu. Acest dar al harului nu poate fi descris cu cuvintele noastre de toate zilele. Experienta ne dovedeste ca el nu se poate dobândi altfel decât printr-un îndelungat proces de lepadare de sine totala. Atunci, peste toate asteptarile, vine Lumina Necreata, care vindeca toate ranile.
În stralucirea acestei Lumini, calea “îngusta” pe care am strabatut-o ne apare asemenea chenozei lui Hristos (Filip. 2.7), prin care si noua ni se daruieste înfierea fata de Dumnezeu-Tatal. În masura în care ni se descopera Fiinta Absoluta, noi simtim din ce în ce mai puternic nimicnicia si necuratia noastra. Aceasta viziune este groaznica…
Domnul mi-a dat sa traiesc în valurile milostivirii Sale, dar eu nu pricepeam nimic; la El toate sunt altfel. Dar El nu m-a lasat în întuneric pâna la sfârsit: El m-a condus la picioarele Fericitului Siluan si am vazut atunci ca toata experienta mea premergatoare m-a pregatit sa înteleg învatatura lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu