Într-o societate umană, oricât de primitivă, de oameni normali, fireşte, cel puţin până în zilele noastre, educaţia joacă un rol esenţial, de supravieţuire. Etologii susţin că, într-un fel sau altul, până şi animalele se ocupă de „educaţia” progeniturilor, le învaţă să cânte, dacă sunt păsărele, sau să vâneze, dacă sunt feline. Educaţia este o necesitate, dar, la oameni, este şi o datorie. În situaţii speciale, de calamităţi, de exemplu, sau de războaie, când se întâmplă sau se urmăreşte distrugerea unor comunităţi umane, este suficientă perturbarea instituţiilor educaţionale, care s-au format cu timpul, uneori după multe secole sau chiar după milenii, şi cu multe sacrificii. Şi s-au ridicat aşa cum le ştim, mai bune sau mai rele, pe măsura celor care le-au făcut, după simţămintele, după gândurile şi credinţele lor. La noi, cum obişnuia filosoful Constantin Noica să le zică, după sufletul sau duhul românesc.
Dacă ne întoarcem în istorie, locuitorii acestor teritorii au fost cândva purtătorii unei culturi elevate faţă de toţi europenii. Civilizaţia miceniană a fost edificată de către populaţii traco-gete coborâte din Nordul Dunării şi înarmate cu celebrele rapiere de tip Boiu, fabricate în Transilvania şi cunoscute până în ţările nordice (Vide: J. Werner, Mykenae-Siebenbürgen-Skandinavien, Firenze, 1952). Ele aveau pe mânere însemnul spiralei, marca faurilor daci, care se închinau la zeitatea Ignis, a focului şi a soarelui dogoritor.
Istoricii moderni vorbesc despre „ignotehnică”, tehnica focului, a cărei cunoaştere garantează posibilitatea prelucrării metalelor. Dar se ştie că pentru aceasta existau şcoli speciale, secrete, din Antichitate şi până în Evul Mediu. Au fost şi la noi, până în preajma războaielor daco-romane. Dacii aveau arme diferite de cele romane şi chiar superioare acestora. N-au fost înfrânţi printr-o tehnică armată mai bună, ci, se ştie, prin numărul imens de ostaşi de care au dispus romanii, şi prin trădarea, firească de altfel, a celor pe care i-au considerat aliaţi.
Scopul adevărat al invaziei romane s-a dovedit ocuparea regiunilor mineraliere ale dacilor, uciderea sau expedierea, ca sclavi, a supravieţuitorilor specializaţi în ignotehnică şi înlocuirea lor cu mineri şi fauri aduşi din Illiria, pe care, înaintea retragerii aureliene, i-au dus la Roma, după ce au distrus toate instalaţiile şi au blocat galeriile, despre care, după două secole de ocupaţie, nu mai ştia nimeni nimic.
Cum se făcea educaţia grupurilor de adolescenţi şi tineri specializaţi în ignotehnică o aflăm din vechile relatări greceşti despre telchini şi despre cabiri, care erau de origine tracică. Aceştia erau selectaţi şi instruiţi în case speciale ale bărbaţilor (andreion), cunoscute fiind probele la care erau supuşi, ca şi anumite ritualuri de iniţiere, uneori festive. Cabirii erau reprezentaţi pe monumente ca purtători de ciocane (însemne ale faurilor). Practică menţinută uneori şi la jocurile noastre de căluşari.
Ritualurile de iniţiere şi de trecere de la adolescenţă la tinereţe, numită „junie”, se păstrează însă până în zilele noastre, mai ales în Sud-Estul Transilvaniei, la populaţiile care practicau şi păstoritul transhumant (mocanii din Ţara Bârsei, Covasna şi Ţara Făgăraşului, precum şi ţuţuienii din zona Sibiului).
La 12 ani, băieţii erau izolaţi de comunitate şi trăiau la stână, fiind instruiţi în meseria păstoritului. Abia în preajma vârstei de 20 de ani treceau în clasa sau grupa de vârstă a junilor, adică a tinerilor sau a feciorilor de însurat, şi se întorceau în comunitate. Ceva asemănător se petrecea şi cu băieţii pregătiţi (iniţiaţi) pentru alte îndeletniciri: cărăuşii, care îşi aveau locurile în afara comunităţii, unde ţineau carele, caii şi mărfurile pe care urmau să le transporte; surducanii (tăietori de lemne), care aveau cabane pe văile împădurite (surduci) şi stive de lemne pe care le păzeau ş.a.m.d.
Junii, spre deosebire de adolescenţi, aveau atribuţii social-organizatorice, matrimoniale şi festivale: păzeau comunitatea, judecau abaterile, organizau petrecerile, nunţile, jocurile, în special scoaterea fetelor la joc şi marile sărbători. Toate aceste atribuţii erau învăţate în casa junilor sau gazda junilor; cei nou aleşi învăţau de la cei care juneau din anii trecuţi.
Perioada primilor ani de junie era considerată o adevărată şcoală, de data aceasta superioară, administrativ-organizatorică, faţă de instrucţia profesională a băieţilor.
Sistemul acesta de educaţie, cu o vechime, de bună seamă, ancestrală, din moment ce a fost atestat la toate vechile populaţii, a durat la noi, în Sudul şi Sud-Estul Transilvaniei, din cauza unor condiţii speciale (izolare geografică din calea cotropitorilor străini, ca şi a condiţiilor grele de viaţă montană, care nu-i atrăgeau pe stăpânitorii de pământuri) până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Pieirea păstoritului transhumant şi a mocanilor din Ţara Bârsei s-a petrecut după Reforma lui Cuza (1864), când au dispărut pământurile necultivate, iar proprietarii au interzis deplasările marilor turme de vite. Căile ferate au înlocuit transporturile cu braşoave (căruţe mari cu coviltir, trase de două sau trei perechi de cai, şi care, mai ales la întoarcere, erau goale, de unde şi sensul peiorativ) şi cai cu samare, meşteşugurile au pierit în faţa industriei, iar întărirea graniţelor a făcut imposibilă libera circulaţie. Acestea au fost cauzele decăderii juniei, ca organizaţie rurală, şi a transformării obiceiului junilor într-o manifestare artistică.
Dacă instrucţiunea populară, ca să-i zicem aşa, profesională şi administrativ-organizatorică a dispărut, s-a menţinut însă şi s-a întărit instrucţiunea copiilor de până la 12 ani, cam tot în aceeaşi perioadă, mai ales după 1861, când se înfiinţează „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, şi sunt înfiinţate sute de şcoli pe lângă aproape toate marile biserici ardelene, reorganizate sub oblăduirea Mitropolitului Andrei Şaguna. Dar primele şcoli româneşti au fost mult mai vechi, şi multe dintre ele au fost ridicate în acelaşi timp cu bisericile care le adăposteau şi pentru folosul cărora au fost întemeiate.
Principala cauză a constituit-o, orice rău spre bine, adoptarea limbii slavone ca limbă de cult în bisericile ortodoxe şi scrierea cărţilor bisericeşti în slavonă (slavă veche), multe dintre ele fiind aduse de către refugiaţii bulgari, după căderea ţaratelor de la Târnovo şi de la Vidin. Bulgarii sunt menţionaţi la Braşov, de exemplu, într-o bulă papală din anul 1399, alături de valahi, dar şi de greci şi de armeni, fugari, ca şi bulgarii, din faţa trupelor turceşti ajunse în 1369 la Dunăre. Dar preoţii de la bisericile româneşti nu cunoşteau slavona şi, ca atare, era necesară instruirea acestora, chiar de la începuturile slavonizării slujbelor, într-o limbă străină. Se păstrează manuscrise foarte vechi slavo-române, căci instrucţiunea aceasta a prilejuit, după traducerea orală şi memorarea textelor slavone, şi primele scrieri, cu alfabetul chirilic, în limba română. Ce-i drept, fără vreo intenţie specială de perfecţionare a cunoştinţelor de limbă română, intenţie care apare ceva mai târziu, când începe perioada traducerilor masive a textelor slavone în limba română, datorită introducerii acesteia ca limbă de cult, şi apariţia, în cele din urmă, a tipăriturilor în limba română. Or, toate aceste activităţi se petreceau în şcolile de pe lângă bisericile ortodoxe. Amintirea începuturilor a fost uitată abia odată cu abandonarea treptată a scrierii cu litere chirilice, care produce şi astăzi disperarea cercetătorilor.
S-ar putea spune că slavona ne-a adus multe neajunsuri, dar, dacă ţinem cont de realitatea istorică, nici cu latina n-am fi dus-o mai bine, căci şi aceasta trebuia învăţată ca limbă străină. Iar influenţele acestor „învăţări” au fost minime asupra limbilor vorbite, germana sau maghiara, să zicem, pentru limba latină, sau româna, formată demult, pentru slavonă. În plus, oricât de multe şcoli de învăţare a slavonei ar fi existat, şi n-au fost decât foarte puţine, ponderea vorbitorilor de slavonă, dacă vor fi existat, a fost infimă. Aşa se explică şi dezamăgirea slavistului Liubomir Miletici, care căuta urme de medio-bulgară în scrierile vechi din România, mai ales corespondenţa domnitorilor din ţările româneşti cu oraşele din Transilvania, dar a găsit fie texte de slavă veche, fie scrisori în neobulgară. Ca şi la francezi sau la italieni, care scriau sau în latina clasică a cărţilor de cult, sau în propria lor limbă. Trecerea de la latină la franceză şi italiană, sau de la slavonă la română, pentru faptul că se ţineau slujbele în acele limbi sau se predau în câteva şcoli, după anul 1300, n-a mai avut nicio influenţă, nici în vorbirea curentă şi nici în toponimie. S-au menţinut însă influenţe în terminologia bisericească şi în numele de persoane, botezate după calendare slavoneşti.
În bula papei Bonifaciu din 1399 este menţionat şi faptul că valahii au o biserică „pentru folosul lor” (pro eorum usu), la care, spre indignarea papei, se ţineau slujbe diferite de cultul catolic al bürgerilor din cetatea Corona. Adică slujbe ortodoxe, în slavona pe care o învăţau şi preoţii valahi. Faptul că aceştia erau români, ca şi populaţia pentru care slujeau, reiese clar din documente şi totodată justifică interesul domnitorilor din Ţara Românească pentru ajutorarea acestora şi pentru înălţarea bisericii din cartierul românesc al Braşovului. Nu este întâmplător faptul că, alături de biserică, în documentele vremii este menţionată şi şcoala: „În anul 1495 s-au construit sfânta biserică şi şcoala”. În felul acesta însă se poate considera că în Şcheii Braşovului a fost construită ca atare, odată cu Biserica Sfântul Nicolae, şi prima şcoală românească de pe întregul teritoriu locuit de români.
Şi ea urmează istoria firească pentru acele vremuri. Aici se instruiau preoţii şi dascălii care învăţau limba slavonă, cititul şi scrisul. Cititul pentru slujbe şi scrisul pentru copiatul cărţilor de cult. Un vechi manuscris slavon copiat la această şcoală începe, în traducere românească, astfel: „Avel era blând cu fratele său şi de asemenea cucernic către Dumnezeu era”. Un alt manuscris slavon cu comentarii la cuvântările lui Efrem Siru, care a trăit la Damasc în veacul al IV-lea, se numeşte, în traducere, Carte folositoare pentru suflet.
În epilogul la un octoih, copiat de către diacul Oprea la 1570, se menţionează faptul că la Şcoala Bisericii Sf. Nicolae se făceau pe atunci două cursuri: unul primar, cu termen redus, şi unul superior, pentru viitorii dascăli şi preoţi, la care se învăţa slavona, dar şi greaca şi latina. Sunt menţionaţi cu funcţii speciale grămăticii, trimişi adesea ca tălmaci şi dragomani în diferite cetăţi din Transilvania, ca şi la curţile domneşti din Ţările Române. S-au găsit şi cărţi utilizate ca manuale din această perioadă slavonă: Omiliarul, Molitfelnicul, Leasviţa, Octoihul, Psaltirea şi Ceaslovul, toate din secolul al XV-lea.
Epoca de glorie a şcolii de la Biserica Sf. Nicolae o constituie perioada „tiparului coresian”, adus la 1556 de către însuşi diaconul Coresi, care s-a stabilit aici. Opera sa depăşeşte însă interesul local şi ţine de istoria culturii române, care, nu trebuie să uităm, a început şi s-a desăvârşit în prima şcoală românească.
În actele oficiale din 1770, şcoala Bisericii Sf. Nicolae este prezentată cu trei grade didactice: unul elementar, „şcoala trivială”, altul preparator, pentru gimnaziu, şi „şcoala normală capitală”, pentru învăţători. Este perioada când şcoala se va înscrie pe traseul normal al învăţământului românesc din Transilvania.
Gloria primei şcoli româneşti apune în 1850, odată cu înfiinţarea Gimnaziului ortodox român, care se va numi, din 1855, Liceul „Andrei Şaguna”, cel mai vestit liceu al românilor din Transilvania.
În clădirea renovată a primei şcoli româneşti vizitatorul, călăuzit de părintele doctor Vasile Oltean, poate să admire tiparniţa lui Coresi, o seamă de manuscrise şi tipărituri vechi, o sală dedicată junilor braşoveni şi costumaţiilor acestora, picturi pe sticlă din Şcheii Braşovului şi rândul de bănci tocite din clasa lui Anton Pann.
Prima şcoală românească este astăzi un muzeu în curtea Bisericii Sfântul Nicolae din Piaţa Unirii. O casă cu încăperi pline cu imagini încremenite ale simţămintelor, ale gândurilor şi ale credinţelor noastre, altfel spus, ale sufletului românesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu