Noua generaţie despre Începuturile naţionalismului nostru (I): Generaţia interbelică şi România Mare

Notă Silvian-Emanuel Man: Acest text l-am scris acum doi ani şi ceva, spre sfârşitul anului 2009, după ce împlinisem 17 ani. A fost publicat ca editorial în primul număr al revistei Calistraţii, editată alături de colegii mei din Clubul de istorie Calistraţii al colegiului Naţional Calistrat Hogaş din Piatra-Neamţ, despre care voi mai povesti în episoadele următoare. Articolul reprezintă mai mult decât debutul meu publicistic: este suma problemelor pe care ni le-am pus şi a răspunsurilor pe care le-am găsit, noi, vreo 15 puşti de 14-17 ani, în faţa imaginii dureroase, a ceea ce ştiam noi mai scump pe lume, iar astăzi a ajuns ruină: România Noastră.  La momentul respectiv, am înţeles cu toţii că România Noastră, aşa cum ar trebui să fie, mai cu seamă o Românie Mare, nu mai este posibilă, decât prin creşterea unei elite româneşti, de oameni noi, care să poată prelua frâiele ţării şi să o conducă drept. De atunci, toate acţiunile noastre ni le-am îndreptat în acest sens, trasându-se linia generală pentru ceea ce am făcut, ceea ce facem şi ceea ce vom face în măsura puterilor noastre. Lectură plăcută!

Clasa a patra a fost primul contact cu istoria. Îmi aduc aminte cât de frumos ne vorbea doamna învăţătoare de eroii ţării, de curajul şi jertfa lor, dar mai ales de România Mare. Încă de mic, mereu mi-am pus întrebarea: Cum de visul mileniar al românilor, România Mare, a durat doar 22 de ani? O vedeam ca pe un vis – cum l-au văzut şi înaintaşii, cum îl văd şi îl vedem din nou acum, o vedeam ca realizarea de secole a neamului nostru oropsit. Pe oricine întrebam, mă lăsa rece şi fără lămurire. Mereu mi s-a răspuns fie că a fost un context politic nefavorabil, fie că soldaţii îşi pierduseră din curajul lor sau că pentru menţinerea relaţiilor externe cu anumite state, a trebui să facem acest sacrifiu. Doar cei apropiaţi de inima mea au putut să-mi răspundă că nu mai avea cine să o apere, pentru că ştiau adevărul. Pentru unii poate par copilăros şi articolul deja sună a pagină de jurnal, dar de fapt rezumă transormarea care s-a produs în timp în mintea mea, până când am ajuns la concluzia că România Mare a început să existe odată cu oamenii ei cei mai valoroşi, generaţia interbelică. Am simţit puterea lăuntrică a neamului nostru şi nu am crezut nimic din răspunsurile reci cele care mi s-au spus când eram copil!

Prea puţini mi-au răspuns că de fapt totul a pornit de la cârmuirea slabă şi complet nevrednică a regelui Carol al II-lea şi a politicienilor ţării, care au permis descompunerea teritorială, pe fondul jocurilor făcute de marile puteri în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Pactul Molotov-Ribbentrop, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, a fost tratatul de neagresiune încheiat între URSS şi Germania nazistă, semnat la Moscova, în prezenţa atentă a lui Stalin, la 23 august 1939 de către ministrul de externe sovietic (Molotov) şi ministrul de externe german (Ribbentrop). Prin acest pact secret, cei doi lideri, Hitler şi Stalin, îşi împărţeau zonele de infuenţă în Scandinavia, ţările baltice şi Europa de est.  Pe noi ne interesează prevederea prin care Stalin dorea Moldova dintre Prut şi Nistru şi Bucovina în corpul colosului sovietic.
Pe baza acestei înţelegeri secrete cu Hitler, în seara de 26 iunie 1940, Romînia avea ultimatum din partea URSS-ului să cedeze Moldova dintre Prut şi Nistru şi Moldova de nord – Bucovina. Atât palatal regal cât şi guvernul condus Gheorghe Tătărescu nu au reacţionat la cererile abusive ale bolşevicilor (deşi s-a făcut o şedinţă a Consiliului de Coroană pe această problemă) şi au permis tancurilor sovietice să sfâşie trupul sfânt al ţării. Pe lângă aceste teritorii, a mai fost răpit şi Ţinutul Herţa care nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, şi nici nu fusese revendicat de URSS. Evacuarea armatei şi administraţiei române a fost însoţită de vaste acţiuni antiromâneşti ale sovieticilor şi grupurilor de comunişti civili (jafuri, ucideri, violuri), în urma retragerii murind peste 30.000 de soldaţi români.
Potrivit istoricului Dinu C. Giurescu, trupele sovietice intră în Basarabia şi Bucovina, „încă din noaptea de 27 spre 28 iunie”, la ora 3 dimineaţa, străpungând teritoriul românesc prin cinci puncte. În acelaşi timp, grupuri specializate organizează acţiuni antiromâneşti cu scopul de a crea panică, dezorganizare şi confuzie generală. Astfel de acţiuni au loc în oraşele: Chişinău, Cernăuţi, Soroca, Tighina şi Reni. Starea de spirit a populaţiei basarabene, încă de la începutul evacuării armatei, administraţiei şi civililor români, este consemnată de sursele sovietice astfel: „…ruşii indiferenţi; evreii aclamă intrarea Sovietelor în Basarabia. Românii de la sate surprinsi de evenimente, nu înteleg ce se petrece”. Documentele strânse arată că „actele de agresiune şi batjocorire” întreprinse împotriva armatei române care se replia începând cu data de 28 iunie 1940, au fost iniţiate şi desfăşurate de armata sovietică în colaborare cu bandele formate mai ales din minoritari. Chiar şi regele Carol al II-lea acordă multe rânduri crimelor produse după cedarea Basarabiei.
Doar în perioada 1940-1941, Stalin a deportat 300.000 de români basarabeni şi bucovineni în Siberia, iar până în anul 1964 au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan în total 1,2 milioane de români din Basarabia şi Bucovina. Aceste cifre prezentate de Victor Bârsan în Masacrul inocenţilor şi atestate de mulţi istorici, de fapt în realitate sunt mai mari, conform statisticilor oficiale sovietice (care nu s-au sfiit să noteze cifrele reale), iar consecinţele produse de aceste deportări masive ale populaţiei româneşti în Orientul îndepărtat se resimt astăzi, ca şi acum 50-70 de ani printr-un intens proces ce rusificare al populaţiei româneşti rămase între Prut şi Nistru, sau dincolo de râurile Bug, Don sau Volga, spre Kazahstan. Evenimentele din 1940 au şi fost începutul celui de-al Doilea Răzvoi Mondial pentru România.
Din iunie 1940 până astăzi, Bucovina şi Moldova toată, Moldova lui Ştefan cel Mare a fost a noastră doar trei ani, în periodata guvernării militare a mareşalului Antonescu, între 1941 şi 1944. De atunci ea continuă să trăiască ca un copil avortat, uitat de părinţii reprezentaţi de pătura conducătoare a statului, dar mereu neuitată şi profund iubită de adevărata familie, de fraţii ei de sânge care năzuiesc cu credinţă să soarbă Prutul, precum Milcovul la 1859 şi să-i liniştească somnul de veci al Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare care se zvârcoleşte în mormântul său de la Mănăstirea Putna, ştiind că ne-a lăsat Moldova-ntreagă, iar noi am împărţit-o hoardelor de’afară (sovietice), după cum ne aduce aminte cântecul Ştefan la Daniil Sihastrul, interpretat la chitară de Victor Socaciu pe versuri de Andrei Ciurunga.
Prin semnarea la 30 august 1940 a odiosului Diktat de la Viena, prin care România a fost silită sã cedeze Ungariei horthyste (de la numele conducătorului statului – Horty) aproape jumãtate din teritoriu (43.492 km²) şi să părăsească practic 7 milioane de români a fost al doilea pas în fărâmiţarea ţării. Deşi teritoriul a fost recuperat în 1944, e imposibil să nu vorbim despre cele întâmplate.
Timp de 4 ani, din august 1940 până în august 1944, jumătate din Transilvania a făcut parte din Ungaria. Suferinţele pe care au vrut să ni le dea mai marii lumii nu ar fi fost destule dacă nu pârjoleau şi sufletul românesc din Transilvania, suferinţe care au durat sute de ani, exercitate de unguri şi austrieci asupra românilor, pentru desţelenirea Ortodoxiei şi a naţionalismului statornic transilvănean, au continuat prin politica conducătorului statului maghiar, amiralul Miklós Horty. (Pentru mai multe informaţii recomand spre lectură cartea Suferinţele din Ardeal de Vasile Stoica.)
Pentru a rezuma în articol povestea lungă a suferinţelor româneşti din perioada 1940-1944, am să vă dau un fragment din scrierile teoreticianului programului de exterminare a românilor din Transilvania, Dücsö Csaba: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi va ieşi în cale! Pe fiecare îl voi suprima! Nu va fi îndurare. Voi aprinde noaptea satele valahe! Voi trece prin sabie toată populaţia. Voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn! În germene voi distruge acest neam de hoţi si ticăloşi! Nu va fi pentru nimeni nici o milă! Nici pentru copiii de leagăn, nici pentru mama care va naşte copil!”
Bunicul meu, care a avut de suferit în urma ocupaţiei Hortyste, dar a ajuns până la urmă să fie salvat şi dus în tabăra de refugiaţi de la Sighişoara, îmi povestea adesea când aveam 11-13 ani de ororile pe care le-au dezlănţuit maghiarii, iar relatările lui „din teren”coincid cu relatările istoricilor români. Bunica mea, care de asemenea a suferit de pe urma prigoanei îmi aduce aminte mereu de lupta străbunicului meu, Gheorghe Bucur, care luptând cu alţi români din zona Topliţei (jud. Mureş pe atunci, astăzi jud. Harghita) încă din 1941 împotriva administraţiei maghiare (deşi era încadrat în armată şi atunci noi aveam statutul de aliat cu Ungaria în cadrul Puterilor Axei), a fost capturat şi dus în lanţuri la Cluj (redenumit atunci de unguri, Kolozsvár) şi supus la torturi pentru că îşi apăra „sărăcia şi nevoile şi neamul”. Evadând, s-a întors acasă după multă vreme, la sfârşitul războiului, arâtând cuceritorului că „tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este.” 

Continuare pe blogul lui Silvian