Predică a Părintelui Ilie Cleopa despre femeia gârbovă

 Iubiţi credincioşi, Evanghelia de astăzi e aşa de luminată şi aşa de limpede, că oricine o înţelege, aş zice că aproape nu mai are nevoie s-o tâlcuiască nimeni. Dar după cum ierburile şi florile cele binemirositoare, ca busuiocul, menta şi altele, cu cât le freacă cineva mai mult în palme şi le pipăie, cu atât mai mare mireasmă aduc celor ce fac aceasta, şi precum scafandrii, care merg pe fundul mării ca să caute mărgăritare, cu cât se scufundă mai adânc în adâncurile cele mari ale oceanelor, cu atâta află mărgăritare mai de preţ, aşa se întâmplă şi cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dacă le citim la suprafaţă, sau le ascultăm la suprafaţă, după literă, ne folosim într-o mică măsură; dar dacă cercetăm adâncul lor tot mai mult, aduc sufletelor noastre tot mai mult folos.

Noi vedem din dumnezeieştile Scripturi că, din îngăduinţa lui Dumnezeu, după depărtarea de Dumnezeu a unora dintre oameni, diavolul are mare putere să-i muncească şi să-i chinuiască pe oameni cu fel de fel de boli, cu fel de fel de nenorociri, cu fel de fel de scârbe şi pagube. Vedem aceasta din cazul sfântului şi dreptului Iov, când a îngăduit Dumnezeu satanei ca degrabă să-i pricinuiască pierderea tuturor averilor şi apoi să-i aducă răni, bube rele în trup, de la creştetul capului până la talpa piciorului. Aceasta se vede şi în cazul regelui Saul, primul rege al lui Israil, cum după ce S-a depărtat Dumnezeu de la dânsul pentru neascultare, a trimis un duh necurat care îl muncea, îl trântea pe jos, de făcea spume, şi numai când David îi cânta din harpă sau din psaltire, se depărta de la el duhul acela şi nefericitul se uşura puţin. O vedem apoi în cazul desfrânatului aceluia din Corint, de care spune sfântul apostol Pavel că a trăit cu mama lui, cum pentru această fărădelege, care nu se pomenea nici la păgâni, dumnezeiescul apostol Pavel a hotărât: „Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să daţi pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” (I Corinteni 5, 4-5).

Aţi văzut deci cum, fie pentru păcate, fie pentru certare, Dumnezeu îngăduie câteodată satanei să aducă omului boală, neputinţă, pagube, scârbe şi multe feluri de necazuri. Aşa s-a întâmplat şi în Evanghelia de astăzi, cu femeia cea gârbovă. Iată ce zice dumnezeiescul apostol şi evanghelist Luca: „Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta” (Luca 13, 10). De ce învăţa Mântuitorul mai mult sâmbăta decât în celelalte zile? Sâmbăta, în Legea Veche, era zi de odihnă şi sărbătoare pentru vechiul Israil. Ei atunci se adunau în sinagogile lor. Şi acolo preoţii, leviţii, dascălii şi legiuitorii citeau dumnezeiasca Scriptură, care cuprinde legea lui Moise şi scrierile proorocilor. Poporul stătea şi asculta. Mântuitorul se ducea acolo, căci îi găsea grămadă pe toţi şi putea să le tălmăcească dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii, prin cuvântul Său cel viu şi lucrător.




Aşa S-a dus Mântuitorul într-una din sinagogi şi, când a ajuns El acolo, iată era o femeie care avea duhul neputinţei de 18 ani şi stătea gârbovă, adică cu capul în jos, neputând să-l ridice în sus nicidecum. Era o jale să vezi o biată femeie bătrână cum stătea încovoiată, cu capul aproape de pământ. Nu mai putea vedea soarele niciodată, nici stelele de pe cer, ci vedea numai pământul. Iar această gârbovire a ei nu era o boală firească, precum celelalte boli, ca la surzi, la orbi, la şchiopi, ci era o legătură a satanei. Ea era chipul omului păcătos, care când e legat de satana nu mai poate să privească la cer, ci priveşte tot la pământ, la mâncare, la băuturi, la desfrâu, la distracţii, la toată fărădelegea care trage pe om la fundul iadului. Aşa era şi biata femeie, un simbol, însă fără voia ei, fiind legată de satana de 18 ani. Şi Mântuitorul, văzând pe această femeie legată de satana, I s-a făcut milă şi, fără să-L roage nimenea, fără să mijlocească nimenea şi să zică: „Doamne, îndură-Te de femeia aceasta, că e gârbovă şi stă cu capul la pământ de 18 ani şi n-a mai văzut nici soarele, nici stelele nopţii şi nici pe oameni la faţă”, văzând ca un Dumnezeu şi pe satana care o ţinea aşa încovoiată ca o seceră, i-a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Şi punând pe dânsa preasfintele şi preacuratele Sale mâini, a făcut-o deplin sănătoasă, iar ea dădea slavă lui Dumnezeu” (Luca 13, 11-13).

Poporul s-a înfricoşat şi totodată s-a bucurat de minunea aceasta. Dar, după săvârşirea acestei preaslăvite minuni pe care a făcut-o Mântuitorul sâmbăta, mai marele sinagogii, un preot sau un cărturar care reprezenta sinagoga, a ieşit în faţa poporului şi a început să mustre poporul, zicând: „Şase sunt zilele când puteţi să veniţi aici să vă vindecaţi, dar nu în ziua sâmbetei!”. Dar n-a îndrăznit să-I spună lui Hristos cuvântul acela, ci l-a spus către popor. Şi nu râvna Legii l-a îndemnat pe mai marele sinagogii să mustre poporul pentru minunea ce se făcuse în ziua sâmbetei, ci zavistia şi răutatea care pururea stăpâneau pe cărturari şi pe farisei. Aceştia urau pururea pe Mântuitorul şi voiau să dispreţuiască minunile Lui şi să le acopere cu răutatea, cu zavistia şi cu ura lor. Dacă n-ar fi fost plini de zavistie şi de răutate, ar fi înţeles ce este mai mare: ţinerea sâmbetei sau o vindecare ca aceasta, care era aşa de minunată, şi o facere de bine aşa de mare, în ziua sâmbetei. Dar satana şi zavistia din inima lui nu l-au lăsat pe acest făţarnic şi zavistnic să înţeleagă puterea minunii dumnezeieşti.

Iar Mântuitorul, ca Unul ce era Dumnezeu şi Însuşi Cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, a zis către acest mai mare al sinagogii, care se arăta atât de râvnitor în faţa poporului pentru ţinerea sâmbetei: „Făţarnice, care din voi, în ziua sâmbetei, nu-şi dezleagă boul sau asinul şi nu se duce să-l adape?”. Adică, aţi legat pe om să nu facă un bine altuia sâmbăta, dar nu l-aţi legat să nu dea apă boului sau asinului. Şi tu, făţarnice şi zavistnice, aşa înţelegi Legea? Nu înţelegi că această femeie e mai mult decât un bou şi decât un asin? Dacă tu dezlegi boul şi asinul şi-l duci în zi de sărbătoare la apă şi la fân şi la mâncare, nu se cade ca Eu să dezleg pe această fiică a lui Avraam, pe care satana a legat-o de 18 ani, în ziua sâmbetei? Deci l-a pus la întrebare, la examen. Ia spune tu – zice – ce e mai bine: să dezleg un bou şi un asin şi să-l duc la apă şi săi dau fân, sau să dezleg un om din legătura satanei? Iată deci cum stau lucrurile. Iisus osândeşte aci făţărnicia, care e o mare răutate şi o mare viclenie şi un mare păcat. Bine a numit-o Hristos aluat, când a zis în altă Evanghelie: „Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor, care este făţărnicia”. Căci precum aluatul, dacă-l pui în făină, dospeşte toată frământătura, aşa făţărnicia strică la om toată întocmirea lui. Îi strică şi mintea, şi privirea, şi purtarea din afară, şi inima lui – toate i le strică. De aceea Mântuitorul îi face atenţi pe apostoli să se ferească de acest aluat vrăjmaş şi plin de otravă al făţărniciei (Luca 12, 1).

Făţărnicia are ca rădăcină vicleşugul, iar ca odrasle şi roade zavistia, răutatea, râvnirea, prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia şi cele asemenea. Toate acestea – şi nenumărate altele – sunt roadele făţărniciei. Dorinţa de câştig, slava deşartă, sunt, de asemenea, roade ale făţărniciei. De aceea, în dumnezeiasca Evanghelie, vedem foarte adesea pe Mântuitorul lumii mustrând acest blestemat păcat, această blestemată otravă şi aluat al satanei din sufletul nostru. Căci nu- L auzim în Evanghelie pe Hristos zicând: „Vai ţie, curvarule! Vai ţie, curvă! Vai ţie, tâlharule! Vai ţie, vameşule!”, ci: „Vai vouă, cărturarilor făţarnici!”, „Vai vouă, arhiereilor şi cărturarilor făţarnici!”, „orbi şi vicleni şi făţarnici”, „nebuni şi orbi” şi câte altele. De zeci de ori îi blesteamă Hristos pe făţarnici. Căci Dumnezeu fiind El, vedea câtă răutate aduce omului făţărnicia (Luca 11, 39-52). Omul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt. Dacă priveşti la făţarnic, îl vezi bocind, rugându-se, spunând că face bine. Dar toate astea le face urmărind sau câştigul, sau răzbunarea pe altul, sau vătămarea cinstei altuia. Şi câte chipuri nu ia făţărnicia, că nu ajunge vremea şi nimeni nu poate spune felurile vicleşugurilor făţarnicului. De aceea s-a spus că făţarnicul este ca un cameleon.

Viaţa făţarnicului este pestriţă ca râsul. Aţi văzut blana râsului, că are numai ţepi, când albi, când negri, când vineţi. Aşa e viaţa făţarnicului; acum e într-un fel, acum în alt fel. Trece de la o stare la alta, că făţărnicia nu-l lasă să fie cinstit, nu-l lasă să aibă sinceritatea şi nerăutatea sufletului, cum a cerut Hristos: „Fie dar vouă cuvântul ce este da, da, şi ce este nu, nu. Că ce este mai mult, vine de la cel rău”. Hristos îmi cere: dacă inima mea zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi cu mintea. Iar dacă inima mea zice da, iar limba nu, sunt făţarnic şi pestriţ, sunt râs, sunt cameleon, sunt drac făţarnic, sunt blestemat de Hristos pentru făţărnicie, că una am în inimă şi alta pe buze. Prefăcătoria e meşteşugul dracului. Viclenia, făţărnicia, răutatea, vătămarea cinstei altuia, dorinţa de câştig, dorinţa de slavă, iubirea de arătare, dorinţa de a plăcea oamenilor şi alte multe rele izvorăsc din făţărnicie, care are ca rădăcină, cum am spus, vicleşugul. De aceea Sfântul Apostol Iacov ne spune: „Să fie cuvântul vostru da, da – şi nu, nu, ca să nu cădeţi în făţărnicie” (Iacov 5, 12).

Când vom vedea că una spunem şi alta gândim, să ştim că ne-am prins în această mreajă a satanei şi e foarte greu să scăpăm de ea. Cât de greu e acest păcat, dacă Hristos l-a blestemat mai mult decât pe toate celelalte! Dacă vreţi să ştiţi un făţarnic mai mare decât toţi făţarnicii lumii, gândiţi-vă la Iuda. Când a venit femeia aceea păcătoasă să spele picioarele Mântuitorului şi a vărsat un vas de alabastru întreg cu mir de nard, cu mir scump, şi spăla picioarele lui Iisus şi le ungea cu mir şi le ştergea cu părul capului ei, pocăindu-se din toată inima, iar Hristos i-a zis: „Femeie, iartă-ţi-se păcatele!”, atunci Iuda, care era de faţă, n-avea grijă de pocăinţa femeii, că este din toată inima, ci se gândea cât de scump este mirul, astfel că a şi spus către ceilalţi apostoli: „De ce s-a făcut paguba aceasta? Se putea vinde mirul acesta cu mai mult de 300 de dinari şi să se dea săracilor”. Dar grijă de săraci avea Iuda atunci? El, cum spune Evanghelistul, avea punga de obşte, iar ceea ce se punea într-însa, de către cei 12 apostoli, dădea la ai casei lui. De aceea a moştenit toate blestemele care sunt scrise în Psalmul 108 din psaltire. El voia să pară că e foarte milostiv cu săracii. Dar n-avea el grijă să vândă mirul ca să dea banii la săraci, ci era supărat că s-a vărsat mirul pe care putea el să-l vândă şi să ia pe el mai mult de 300 de dinari. Deci, după vorbă, se arată că are iubire de săraci, iar în inimă râvnea după arginţi, şi numai cu gura vorbea de iubirea de săraci. Deci nu grija de săraci îl mânca pe dânsul, ci grija că n-a putut face rost de o nouă sumă de bani. Ei, dacă ar fi căpătat el vasul acela plin cu mir, ar fi făcut pe el vreo 300 de dinari, ba poate şi mai mult, şi apoi dădea la obşte cât voia el, iar restul îl punea deoparte.

Aceasta era în inima lui Iuda şi aşa s-a arătat că este. Iar când vine la Hristos, în grădina Ghetsimani, cu slujitorii arhiereilor, auzi câtă făţărnicie! Se apropie ca un prieten şi zice: „Bucură-te, învăţătorule!”, şi-L sărută! Din afară se arată prieten, Îl îmbrăţişează pe Hristos, pe Învăţătorul său, şi-L sărută în faţa tuturor, iar în inima sa era planul de vânzare. Luase arginţii şi le-a zis slujitorilor arhiereilor: „Băgaţi de seamă, pe Care-L voi săruta eu, Acela este; prindeţi-L!”. O, răutatea ta, Iudo, care cu sărutare vinzi pe Fiul Omului! La arătare era prieten, în inimă vânzător; la arătare era râvnitor de săraci, în inimă avea mare dorinţă de a face bani prin vânzarea mirului. În toate purtările lui se vede că una era la faţă şi alta în inimă. De aceea s-a numit „fiul pierzării”. Căci s-a pierdut pentru veşnicie, fiindcă era unul din cei mai mari făţarnici, în care lucra satana cel mai mare vicleşug, făcându-se pentru veşnicie fiul pierzării. Să ne ajute Sfânta Treime şi Maica Domnului să luăm aminte ca aceea ce e în inima noastră, tot aceea să fie şi pe limba noastră. Dar, fraţii mei, făţărnicia se amestecă în toată fapta cea bună, cum zic dumnezeieştii Părinţi. Că precum iedera sau rugul, dacă le pui lângă un copac, se agaţă de el, şi dacă le pui lângă un gard, iarăşi se agaţă de el, aşa şi făţărnicia, viclenia, zavistia şi slava deşartă se prind de sufletul nostru şi ne trebuie mare pătrundere ca să putem deosebi când lucrăm fapta cea bună cu smerenie şi când o lucrăm cu slavă deşartă şi cu făţărnicie.

Auzi ce spune Mântuitorul: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16). Postul a fost privit în trei feluri necuvenite de-a lungul veacurilor. Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii şi fariseii şi alţi oameni care voiau să fie lăudaţi pentru post. Ce făceau ei? Se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s plânşi, că-s traşi, că-s necăjiţi. Mântuitorul, vrând să cureţe răutatea aceasta de pe fapta bună a postului, învaţă: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii... Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”; să te arăţi vesel, să nu ştie toată lumea că posteşti. Aceia erau făţarnici şi vicleni şi-şi pierdeau toată plata pentru osteneala postului. De aceea Hristos a spus: „Amin grăiesc vouă, că-şi iau plata lor” (Matei 6, 16-17). De la cine? De la oameni. Îi lăudau oamenii, zicând: „Vezi, cutare, cât e de slab, cât de mult a postit?”. Dar vai de noi, păcătoşii, dacă ne vom lua plata aici! Dincolo nu vom avea decât focul cel veşnic. Pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, postul era folosit de unii altfel. Aceştia erau mai răi decât cei dinainte. Ce făceau aceştia? Cei amintiţi cel puţin posteau şi se dădeau pe faţă cu smoală, dar pe timpul Sfântului Ioan Gură de Aur erau unii care mâncau de dulce, dar ca să nu se arate că-s graşi, se dădeau şi ei cu smoală pe faţă sau cu altceva, ca să pară că-s slabi. Cei dintâi posteau, dar din pricina făţărniciei lor, pierdeau toată plata postului. Cei de apoi, mai făţarnici, nici măcar nu posteau, dar voiau să ia slava celor postitori.

În sfârşit, în timpul nostru, postul e privit mai rău şi decât în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur. Sunt unii acum care nu mai postesc nici măcar la arătare, precum cei din timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, care măcar se temeau să nu fie cunoscuţi de oameni că nu postesc. În cel dintâi caz erau răi că se ungeau pe faţă; în cel de-al doilea erau mai răi, dar chiar dacă nu posteau, se temeau să nu smintească pe alţii şi de aceea se dădeau cu unsori pe faţă, ca să nu ştie lumea că nu postesc. Dar cei de acum sunt de o mie de ori mai răi, pentru că nu numai că nu se tem că smintesc pe alţii mâncând de frupt în post, dar nici grijă nu au de aceasta. Ei declară sus şi tare că posturile sunt puse de preoţi şi de călugări. Ei nu recunosc că cel ce nu posteşte este anatema. Dar canonul 19 din Gangra spune: „Cine nu va posti posturile rânduite de Biserică, întemeindu-se pe îndreptăţirea cugetului său, să fie anatema”.

Ştiţi ce înseamnă anatema? Cea mai grea pedeapsă a Bisericii. Anatema este despărţirea de Dumnezeu şi împreunarea cu satana şi pogorârea la iad împreună cu dracii. Acolo se duc cei ce nu postesc şi mai ales cei ce defaimă postul. Ei zic: „Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură” (Matei 15, 17-20). Dar la ce S-a gândit Hristos când a spus cuvântul acesta? La obiceiul spălării mâinilor şi la carnea diferitelor animale oprite a se mânca de către iudei (carne de porc, de cal etc.), nicidecum la post. N-a postit Hristos Însuşi 40 de zile şi 40 de nopţi şi nu S-a ispitit de satana, care-I spunea să prefacă pietrele în pâini? Şi ce a spus Iisus? „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). N-au postit apostolii Petru şi Pavel şi toţi cei 12, când au plecat la propovăduire? N-aţi auzit ce zice Pavel? „În post, în foame, în sete, în frig, în golătate”. Care dintre apostoli n-a postit, care dintre cuvioşi, care dintre sfinţi?

Iar astăzi sunt mii şi zeci de mii de creştini care nu mai postesc şi nici nu se mai tem că smintesc pe alţii. Mănâncă tatăl de faţă cu femeia şi cu copiii săi de dulce, sau mănâncă mama de dulce de faţă cu copiii, care trebuie crescuţi în frica de Dumnezeu. Nu se tem nici de Dumnezeu că strică postul, nu le e ruşine nici de cei ai casei. Vai de noi şi de noi! Am ajuns mai rău decât butucii cei nesimţitori, mai rău decât păgânii, că numai numele de creştin îl mai purtăm! Am ajuns cum a proorocit Pavel, marele luminător al lumii: „În vremea aceea vor avea numai chipul bunei credinţe, dar puterea ei o vor tăgădui”. Deci, să luăm aminte! Cine dezleagă posturile rânduite de Biserică, fie el arhiereu sau preot, sau dascăl de Teologie, sau creştin, toţi cad sub canon. Arhiereul şi preotul cad sub caterisire, iar creştinul sub afurisenie.

Dacă veţi zice: „Este o dezlegare în caz de boală”, da, este. Dar când? Când cineva este aşa de tare bolnav şi atât de uscat de boală, încât îl întoarce altul în pat şi nu poate să se ridice în picioare, şi atunci vine un doctor creştin şi cu frică de Dumnezeu şi zice: „Omule, ca să te ridici din boala aceasta, ai nevoie numaidecât de supraalimentare şi trebuie să mănânci mâncările ce ţi le prescriu eu”. Numai acela e iertat de post. Dar nu când el e roşu cum e sfecla, se duce la teatru, se duce la bal, se duce la nuntă, se duce la pădure, se duce la treburi, dar când îi vorbeşti de post, declară că e bolnav. N-ai auzit ce cântă Biserica? Să nu pricinuieşti pricinuiri întru păcat. N-ai auzit ce spun Sfinţii Părinţi, că pricina născocită este o punte către păcat? Vrei să strici postul? Îngerul spune: „Nu-l strica!”. Satana spune: „Caută o pricină, spune că ai vătămătură, că ai de ridicat butuci, că pleci în călătorie; doar ştii că numai pustnicii trebuie să postească!”. Ai luat o pricină născocită ca scuză şi ai trecut la păcat. Dar pricina aceasta nu e binecuvântată.

Ai auzit de cei ce au găsit motive în Evanghelie, când i-a chemat la nuntă Marele Împărat! I-a chemat sluga să vie la nunta Marelui Împărat, dar unul a spus: „Femeie mi-am luat şi nu pot merge”, adică sunt legat de patimile trupeşti. Altul a zis: „Ţarină mi-am cumpărat”, adică sunt legat de lumea aceasta, de grija veacului. Iar altul a zis: „Perechi de boi mi-am cumpărat”, adică s-a lăsat robit şi a slujit celor cinci simţuri, vederii, gustului, mirosului, auzului şi pipăitului. Şi atunci le-a spus lor: „Amin grăiesc vouă, nici unul din cei chemaţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14, 24). Ce le-a folosit lor pricina născocită? Ia scos afară din împărăţia cerurilor. De aceea, nimeni să nu născocească pricină, că nu poate să mănânce mâncare de post. Nu poţi pentru că nu vrei, dar dacă te-ar băga Dumnezeu într-un lagăr, cum ai putea? Că spune unul, care a stat într-un lagăr şapte ani: „Părinte, era nişte troscot acolo şi eram vreo 14.000 de deţinuţi. Şi scoteam rădăcina cu unghiile din pământ şi opt zile şi opt nopţi n-am mâncat şi n-am băut apă, şi trăiesc încă şi n-am murit”. Au mâncat troscot şi iarbă, şi nici apă n-aveau! Vezi, când omul e la necaz, cât poate? Iar când are pâine şi apă de izvor, şi-şi poate face ceai cu zahăr şi are poame de poate face compot şi poate fierbe cartoful, fasolea, orezul şi altele, declară că nu poate posti. Să nu ne dea Dumnezeu să ajungem în situaţia să vedem cât putem posti!

Şi s-ar putea să ajungem în această situaţie, că dacă nu postim de bunăvoie, ne sileşte Dumnezeu de nevoie. Nu vrem să postim de bunăvoie, s-ar putea să postim de nevoie. Dar atunci postul nu ne va fi folositor, ci chinuitor. Să credem că Dumnezeu ştie cât putem posti. Zici că nu vei trăi mult dacă ai să mănânci de post? Iată, mâine-s o sută de ani de când în Sfântul Munte al Athonului trăia un cuvios părinte. Iar un alt călugăr, când era tânăr, s-a dus la bătrân şi l-a întrebat: „Părinte, câţi ani ai?”. „Fiule, am 115 ani”. „Cum ai trăit, Sfinţia Ta, că te văd încă tare la 115 ani, ba văd că vii încă la biserică?!”. Şi a zis bătrânul: „Fiule, eu de mâncări grase m-am păzit, carne n-am băgat în gura mea, nici lapte, nici brânză, nici mâncări grase, nici untdelemn mult, ci foarte puţin am întrebuinţat în viaţa mea, în cei 115 ani”. Şi a zis acela: „Dă-mi şi mie blagoslovenie să ţin aşa”. Şi a zis bătrânul: „Îţi dau, dar ai să ai lupte ca să te înveţi cu postul. Îţi trebuie voinţă, puţină luptă. Dar dacă dai voinţă, iei putere. Cu cât te lupţi mai mult, cu atât îţi dă Dumnezeu mai multă putere la orice faptă bună, nu numai la post”.

Şi a început să postească şi acesta, dar el a luat un post şi mai aspru decât acela. A zis: „Doamne, eu am să mănânc numai muguri de copaci şi numai rădăcini de pământ: morcovi, sfeclă, cartofi şi ce-o mai fi în pământ , şi untdelemn nam să mănânc. Să ştiu eu că n-am văzut untdelemn în viaţa mea”. Ştiţi cât a trăit acesta din urmă? 230 de ani! Acesta este Sfântul Leonte de Agra, care a trăit până-n veacul trecut în Sfântul Munte. A trăit 230 de ani şi muncea la piatră şi la biserică şi la metanie şi făcea nevoinţă pustnicească şi stătea în frig şi alerga. Dar a avut credinţă. N-a zis oare Hristos că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu? Pune credinţa în Dumnezeu, nu în mâncare! N-auzi ce spune marele apostol Pavel: „Bine este a vă întări în inimile voastre cu darul, nu cu mâncările, din care nu s-au folosit cei ce au umblat în ele” (Evrei 13, 9)? Ce rămâne din pântecele plin? Putoare! Ce este îmbuibarea pântecelui? Slujire de idol! Căci spune marele apostol: „al căror Dumnezeu este pântecele”. Se închină la pântece ca la Dumnezeu! Când e o dată flămând, înjură, se mânie pe femeie că nu i-a făcut mâncare bună şi socoteşte că a făcut mare lucru când a postit şi el o zi. Vai de noi şi de noi, de postul pe care-l postim noi şi de creştinii de astăzi! Să ştim că de nu vom posti de dragostea lui Hristos şi pentru porunca Bisericii, atunci vom posti de nevoie şi Dumnezeu va da secetă, şi foamete, şi robie, şi ce-o mai vrea El.

Căci în mâna Lui sunt toate plăgile şi va bate pe toţi, aşa cum a bătut Egiptul. Şi atunci o să vedem că putem posti, chiar şi fără să vrem. Copilul dimineaţa, când se scoală, îi pui bucata în mână şi-i dai de dulce. Dă-i mai bine un ceai, că-i mai sănătos, învaţă-l să postească şi o să fie sănătos şi cu trupul, şi cu sufletul, şi o să înveţe carte mai uşor. Cine ţi-a spus că nu va putea să înveţe carte dacă n-are pântecele plin? Aşa spunea unul, că nu poate învăţa că n-are calorii destule! Dar câte calorii a avut Sfântul Ioan Gură de Aur când a tâlcuit toată Scriptura?! Câte calorii avea el când mânca puţină zeamă de orz o dată la trei zile şi dormea numai atâta cât se putea ţine cu mâinile de nişte funii ce atârnau din podul casei?! Cât poţi dormi ţinându-te cu mâna de funie?! Aceia au fost cu adevărat oamenii Duhului Sfânt, nu ai cărnii. În ei a suflat Duhul Sfânt. Spune dumnezeiescul Efrem Sirul: „Seamănă Dumnezeu, dar seamănă şi satana. Satana seamănă în locuri umede, în pântece pline, iar Dumnezeu în trupuri uscate şi în pântece uscate”. „Din sămânţa sudorii postului – zice Sfântul Ioan Scărarul – creşte spicul întregii înţelepciuni. Iar îmbuibarea pântecelui goneşte mintea cea subţire”. Să ştie toţi care gândesc că pântecele plin şi capul beat pot să înveţe carte sau să treacă examenele grele! Nimic mai neadevărat! Mai uşor înveţi cu post, cu înfrânare, cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu. Cu acestea puteţi face şi şcoală, puteţi şi munci, şi să fiţi şi sănătoşi. Auzi ce spune Marele Vasile în Hexaimeron, în cel de-al patrulea cuvânt despre post: „Bucatele cele grase şi de multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume, iar înfrânării şi postului de-a pururi îi urmează sănătatea; şi cine va posti mai mult, acela va trăi mai mult”. Acestea nu sunt cuvintele mele, ci ale Marelui Vasile, îngerul în trup, ochiul Bisericii, gura cea de foc a Duhului, care a fost îndreptar tuturor soboarelor ecumenice în privinţa canoanelor, a posturilor şi a legii morale în Biserică. Dar unii spun: „Şi dacă îmi dă părintele blagoslovenie să mănânc de dulce?”.

Îţi dă pentru că stărui, pentru că spui că nu poţi, că ai ficatul bolnav, că te doare o coastă, că mori dacă posteşti. Dar făcând aşa, dovedeşti că n-ai credinţă. Nu vezi că şi doctorii dau post? Ei dau cel mai mult post şi regim. Ai stricat organismul, l-ai otrăvit cu toxine, cu cărnuri, cu grăsimi. Căci corpul e ca o maşină şi, dacă tot bagi într-însa, o strici, iar apoi te duci la doctor. Doctorul, ce să mai facă? E obosit la cap, că nu vii numai dumneata, vin sute pe capul lui. Şi-ţi spune să mănânci numai brânză de vaci, numai ceai, numai legume, numai compot. Vrea din nou să-ţi redea sănătatea, dar nu prin îmbuibare. Acestea vi le spun acum, că e postul Naşterii lui Iisus Hristos. Astăzi foarte puţini postesc. Şi dacă unii postesc, nu postesc cum trebuie. Multe femei nu pot ţine din cauza bărbatului. Dar altele se chinuiesc şi ţin postul cum pot, ba-i înfrânează şi pe copii. Dacă ea a postit şi şi-a înfrânat şi copiii, de ce nu se înfrânează şi el? Se va duce în gheenă, căci nu numai că nu posteşte el, dar strică şi postul ei, îi strică şi sufletul ei, de nu poate să se apropie din cauza lui de Prea Curatele Taine. Vai de bărbatul acela şi de femeile acelea care nu vor să postească şi nu vor să se păzească întru curăţenie! Pentru că fiecare avem să luăm plată după faptele noastre şi fiecare avem să dăm seama de starea noastră. Dacă vreţi să simţiţi bucuria Naşterii lui Iisus Hristos, bucurie pe care au avut-o păstorii şi îngerii la Naşterea Domnului, postiţi, rugaţi-vă, păziţi curăţenia, faceţi milostenie, spovediţi-vă cu sinceritate, şi cei cărora vă vor da voie duhovnicii, aceia împărtăşiţi-vă cu curăţenie, iar atunci veţi simţi, pe de-a-ntregul şi cu adevărat, ce înseamnă Naşterea lui Iisus Hristos. Amin!