În anul 1927 Sandu Tudor va surprinde cititorii revistei „Gândirea“[1] cu publicarea unui amplu poem, cunoscut credincioşilor sub denumirea de Acatist. Scriitorul dedică o poezie religioasă protectorului capitalei, Sfântul Dimitrie cel Nou Basarabov ale cărui moaşte se găsesc în Biserica Patriarhiei.
Termenul de acatist[2] provine din grecescul „akathistos“ ce se traduce „stând în picioare,“ fiind o formă veche de imn închinat unei persoane sfinte. Acatistul aparţine cultului bizantin, având o formă fixă, fiind format dintr-o succesiune de douăsprezece condace şi icoase. Termenul de „condac“ desemna în vechime băţul pe care se înfăşurau manuscrisele de pergament sau hârtie. Prezentarea succintă a vieţii sfântului elogiat se realizează în strofele denumite „icos“ - termenul provinind din cuvântul grecesc care înseamnă „casă.“ Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou, respectă întru totul tipicul tradiţional, fiind format din treisprezece condace şi douăsprezece icoase, fiecare având un număr rânduit de versuri. Textul este o amplă prezentare a vieţii Sfântului Dimitrie, respectând întru totul metrica şi ritmica vechiului acatist de tip bizantin. Scriitorul aduce nou metafore cu valoare de simbol şi muzicalitatea versurilor.
În anul 1928 Sandu Tudor va depune la Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române spre cercetare şi aprobare, poezia de rit bizantin, publicată cu puţin timp în urmă în paginile revistei „Gândirea,“ în speranţa că lucrarea va fi învestită cu valoarea de rugăciune, pentru a „fi întrebuinţată de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici ortodoxe.“[3] La scurt timp, mai exact la data de 13 iunie 1928, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aprobă tipărirea lucrării, apreciindu-i „valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi din punct de vedere al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici.“[4] Astfel, actul respectiv certifică decizia Bisericii de a introduce compoziţia religioasă în rândul celor recomandate de cultul ortodox spre citire. Precizăm că scriitorul se numără printre puţinii laici ortodocşi care au reuşit să compună o creaţie poetică atât de amplă închinată unui sfânt.
În anul 1942 Sandu Tudor va tipări Acatistul la Editura Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. În Cuvânt înainte mărturiseşte cititorilor câteva amănunte biografice cu privire la motivul care a stat la baza creării acestei poezii de rit bizantin. „Am început acatistul acesta în înserarea Sâmbetei Morţilor, ajun al Sfintei Duminici a Rusaliilor. Sunt cincizeci de zile de la trecerea din această viaţă a celui mai tânăr dintre ai mei. O rugăciune pocăită Sfânt – Domnului, Cel cu nume de taină, Cel peste cugetele noastre, Nădejdea cea din veac în veac. Pentru aşezarea la loc de linişte a sufletului fratelui meu, Eugeniu.“[5] De asemenea, face câteva precizări cu privire la importanţa şi rolul pe care poezia de rit bizantin o are în traseul de înduhovnicire al fiecărui credincios. „Acatistul este o mare cântare duhovnicească, tipică evlaviei creştin-răsăritene. Dintre toate măreţiile solemnităţi de la curţile crăieşti ale Ţaringradului, poate cea mai măreaţă, mai impunătoare era tocmai această slujbă a «Imnului Acatist», care în greceşte înseamnă «sfântul cântec în picioare». Nici luminatul Împărat nu putea să se abată de la canon şi să se aşeze cumva jos în vremea zicerii lui. La auzirea lui trebuie să stai neclintit, drept ca o lumânare care arte în încremenită slăvire. Acatistul face parte din mistica liturgică, din ceea ce se cunoaşte în ortodoxie prin: «închinare neîntreruptă» sau «slăvire neîncetată». [...] Cum spunea un bătrân schimonah din Muntele Atonului, el e o «roată heruvică de cântec şi smerenie» care sue, sue mereu. [...] Măreţia şi măestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi culoare bine măsurată, cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic. Închis în tiparul unui canon aspru şi dinainte hotărât în cele mai mici amănunte, desăvârşirea aceasta formal rece, ca precizia unui misterios cristal, e de fapt, numai un fel a stăpâni şi ordona aprinderile spirituale ce trebue să izbucnească din inimile noastre. [...] Aşa, după un «condac» - ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după această scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un «icos» - adică momentul – bucată imnologică mai mare şi narativă şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă. Ritmul acesta creşte de douăsprezece ori de-a-lungul vieţii întregi a sfântului sau sfintei căruia îi e închinat acatistul, îmbinându-se într-un tot nedespărţit. Cele douăsprezece cicluri interioare, odată terminate, acatistul se începe iară de la capăt şi aşa pururea, la nesârşit, către starea de răpire. [...] Fără îndoială, nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă, necum să încerce o bucurie, sorbind din acest fel de poezie, dacă nu a fost niciodată chinuit de foamea şi setea contemplării.“[6]
La această ediţie, din 1942, la începutul fiecărui icos, Sandu Tudor a aşezat câte un desen lucrat de pictorul Mac Constantinescu după icoane vechi. Fiecare icoană ilustrează câte o secvenţă din viaţa Sfântului Dimitrie, anunţând deschiderea itinerariului spiritual. Cele douăsprezece icoane nu reprezintă promovarea unui exerciţiu tehnic virtuos de contemplare la nivel estetic, ci ne îndeamnă să participăm, ca într-o simbioză, la mutarea subiectului iconografic înlăuntru nostru. Sandu Tudor, fost student la Belle Arte, însoţeşte fiecare secvenţă iconografică şi cu câteva versuri religioase. Finul psiholog urmăreşte ca viaţa din ramă să-i trezească cititorului trăiri interioare cu rol kathartic. Cu alte cuvinte, poetul cunoscând că, de cele mai multe ori, cititorii au o atitudine mai mult pasivă decât activă, subliniază mesajul poetic cu câteva imagini iconografice, care să ajute contemplaţiei rugătoare. El urmăreşte şi ca fiecare lector să devină un participant pios la actul sacralizator. Astfel, Sandu Tudor realizează un act total, de prindere a cititorilor în mrejele unui itinerariu spiritual, cu ajutorul unor secvenţe menite să ne arate pe de o parte douăsprezece ipostaze din viaţa Sfântului Dimitrie, iar pe de altă parte un model de înduhovnicire.
Acatistul se deschide cu câteva versuri de laudă dedicate ierarhiei cereşti. În primul Condac şi în primul Icos poetul transpune în versuri câteva episoade definitorii ale Vechiului şi Noului Testament. Unul dintre acestea este momentul întâiului păcat. Icoana care însoţeşte textul are ca motto versurile: „Dulce la vedere, dulce la mâncat / raică roadă de lemn fermecat, / moartea din sâmburul miezului tău / aşternutu-mi-a trupul pământului greu.“[7] Observăm invenţia poetică a adjectivului „raică,“ cu sensul „care aparţine raiului“ din expresia „raică roadă de lemn fermecat,“ ce denumeşte biblicul fruct din care au muşcat Adam şi Eva, încălcând porunca ascultării. Versurile au o frumuseţe stranie, cu toată impresia de sintaxă greoaie, şi redau misterul acelui episod biblic: Dumnezeu a aşezat în sâmburele fructului oprit atât germenele vieţii cât şi pe cel al morţii. Apoi Turnul Babel este imaginat ca o materializare a urii faţă de divinitate, ce se strânge în urmaşii lui Cain: „Şi din sporul urii ce-a nelegiuit, / ştiinţa răsvrătirii-şi sue trupu-ntruna, / un turn vavilonic, spre cer clădărit, / din trufie-aproape să ajungă luna./ Aşa-Ţi duc prin veacuri, oamenii, hulirea, / prin tăgăduire vrând dumnezeirea.“ (Icos I)
Dacă în Acatistier găsim câteva rânduri la fiecare icos în parte, Sandu Tudor, nu respectă modelul bizantin, realizând un adevărat rezumat istoric, de la creaţie până la răstignirea mântuitoare a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care se întinde pe câteva pagini.
Omul este definit prin sintagma „rod şi semn supus,“ care subliniază calitatea smereniei, pe care a pierdut-o după întâiul păcat. Omul, făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,“ este purtătorul în mod natural al peceţii Duhului Sfânt. Spre deosebire de gândirea platoniciană în care se evoca necesitatea sufletului de a se elibera din închisoarea în care trupul îl subjuga, creştinismul, prin răscumpărarea lui Hristos, evocă un echilibru între spirit şi materie, în sensul că spiritul este înzestrat cu puterea de a subordona materia.
Astfel, omului i s-a îngăduit să se întoarcă în veşnicie numai după ce Hristos a reinstaurat în el „asemănarea“ pierdută: „cu smerire adâncă, printr-un darnic semn, / dragoste, sub chipul Omului, Te-ai dat. / Ei ţi-au spart chivotul, răstignit în lemn, / Tu ne-ai dat, prin moarte, trupul înviat. /Aşa, iar, iubirea-ţi ne-a răscumpărat: / la veleatul roşu lui Pontu Pilat. / Întrupaţi, în Tine, Bisericii vii, sfinţii se fac nouă ca viţa de vin, / din butucul Vieţii rodind, sfintei vii, / strugurul jertfirii, sânge de sfânt chin. / Pe pristol se umple potirul prea plin, / din pilda ce-ai scris-o pe fruntea cu spin, / plinătatea lumii să se împlinească.“ (Icos I) Prin urmare, Sandu Tudor condensează în câteva versuri o întreagă antropologie teologică, rememorând meditaţiile Sfinţilor Părinţi.
În următorul Condac elogiază viaţa cuviosului Dimitrie, închinându-i o amplă litanie. Textul este precedat de o icoană cu motto-ul: „Cum vedeţi, sunt un obraz de văcar sărac, / sub crâmpelul de cer, lângă apele Lomului, / norii, pasărea, vântul, tovărăşie –mi se fac / la pândă de bivoli şi la semnele Domnului.“[8] Motto-ul şi icoana au un caracter narativ. Provenind dintr-o familie de ţărani săraci, Dimitrie nu urmase „cărturăria plină de zădar,“ şi „nici vrun meşteşug spornic de trufie.“ Dornic de înstrăinare, asemenea sfinţilor din vechime, a ales să profeseze meseria umilă de văcar. Cu toate că sătenii îl desconsiderau pentru înfăţişarea sa („Zdrenţe pe trup schilav, nod scaieţi în barbă“) Dimitrie învăţă să vadă în natură semnele lui Dumnezeu (grăia „cu ploaia, păsări, sfârc de iarbă, de sporeai în tine sfântul Înţeles.“) Cuviosul, într-o bună zi, „din nesocotinţă, sau din nevedere,“ a turtit cuibul unui pitpalac cu călcâiul opincii.
Ca pedeapsă, Dimitrie şi-a „canonisit, cu blestem de frică, / stângul ce zdrobise cuib de păsărică. / […] trei ani de pedeapsă, / în şir, zi de noapte, -să-l poarte – neîncălţat, uitat, gol până la coapsă.“[9] Astfel, cu un picior descălţat, fie vară, fie iarnă, văcarul satului umbla fără a-l interesa că oamenii din sat îl considerau nebun. După această ispravă, Dimitrie, simţind chemarea Duhul Sfânt, s-a hotărât să se retragă într-o mănăstire. Dându-se „în mâna schivnicilor meşteri, / în zarconul tagmei, vajnicul Cuvânt / te-ai cioplit călugăr, ca pe lemnul sfânt.“[10] (Icos III) Sandu Tudor evidenţiază, în câteva versuri, şi virtuţiile pe care le dobândise smeritul părinte în urma deprinderii pravilei călugăreşti: „Nu vorbeai prea multe, te sfiai în toate. Nu-ncercai vreodată să ieşi la iveală. / Îţi plăcea tăcerea lină să te prindă, / aţintind, sub candeli, sfinţii–n zugrăveală / şi să fii la slujbă cel din urmă-n tindă.“[11]
Dorind a intra în ceata anahoreţilor monahul se retrage în munţi pentru a dobândi harismele cereşti. Pentru a se naşte a doua oară omul înduhovnicit are nevoie de asceză şi rugăciune. Poetul pune un deosebit accent pe reclădirea omului la nivel interior. Misticii filocalici au ajuns la concluzia că inima este „sediul“ sufletului, care, pentru a fi „vie,“ trebuie să fie veşnic orientată spre Dumnezeu.
În primele trei condace şi icoase, Sandu Tudor surprinde trecerea lui Dimitrie de la omul comun, profan, la cel duhovnicesc. Scriitorul a urmărit să evidenţieze traseul prin care omul firesc, la modul simbolic, „moare“ spre a se naşte „a doua oară,“ ca om duhovnicesc. Astfel, omorând firea sa trecătoare, omul poate cunoaşte încă din viaţa pământească bucuriile veşniciei. Apostolul Pavel este cel care a făcut această distincţie pentru prima dată. Termenii antinomici psychikos-om firesc şi pneumatikos-om duhovnicesc îi găsim explicaţi în primul capitol la Corinteni. „Murind“ faţă de lumea profană şi născându-se a doua oară, în Hristos, Dimitrie a rămas ascuns într-o peşteră, până la sfârşitul vieţii.
În ultimul Icos, Sandu Tudor pregăteşte cititorul pentru ieşirea din starea de meditaţie, atrăgând subtil atenţia asupra necesităţii de a rămâne într-o stare de linişte după finalul rugăciunii: „Doamne stau în pragul uşii Tale mute / şi sfârşind cetirea sfintelor ceasloave, / îmi plec fruntea-n faţa slovelor tăcute / pân-se stinge-n mine zvonul de voroave. / Mă îneacă-adâncă Liniştea-ţi deplină. / Tu eşti pacea-n care stelele rotesc.“
Spre finalul icosului, reia ideea transfigurării firii umane prin harul dumnezeiesc, de care au parte anahoreţii. Această sfinţire obţinută prin viaţa monahală este văzută de poet ca o nouă creaţie divină: „Pe ţăranul aspru ce slujea pământul / răzimat în bâtă, bărbos, ars de soare, / l-a lucrat canonul schivnic cu cuvântul, / făurind minune, albă arătare, / o icoană albă de sfânt bizantin.“
Dacă lăsăm deoparte sintaxa obositoare, de limbă română veche, diluarea, în unele părţi, a discursului encomiastic, narativitatea întinsă, acest acatist este unul dintre cele mai valoroase din literatura cultică ortodoxă, pentru că făuritorii unor astfel de texte nu vizau finalitatea estetică, ei înşişi nefiind, decât rar, talentaţi. Poate părea bizară preferinţa lui Sandu Tudor pentru cuvintele arhaice, însă acestea au savoarea lor, cu condiţia să fie înţelese. Ele reprezintă un liant între strămoşi şi urmaşi şi se înscriu în valorile tradiţiei, încărcate de aura sacră a nenumăratelor rugăciuni rostite cu aceste cuvinte. Dintr-un pios respect faţă de tradiţie, Sandu Tudor a dorit să reînvie limba vechilor cazanii.
Prof. Dr. Camelia SURUIANU
[1]Sandu Tudor, Acatistul Sfântului Dimitrie cel nou Basarabov, în Gândirea, an. VII, 1927, pp. 235 – 250.
[2]Ioan Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă. A-Z, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 33.
[3]Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins, ed. cit., p. 83.
[4] Ibidem., p. 84.
[5]Sandu Tudor, Acatistul Sfântul Dimitrie cel nou boarul din Basarabov, Editura Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1942, p. 6.
PREZENTAREA DOAMNEI CAMELIA SURUIANU ESTE FOARTE OBIECTIVA!
RăspundețiȘtergerePaste fericit!
RăspundețiȘtergere