Testament pentru copiii români
A fost o dată ca niciodată o fetiţă.
O fetiţă nu ca toate fetiţele. O fetiţă sfîntă.
- Cum adică, sfîntă?
- Adică niciodată, nici într-un fel nu a făcut vreun rău, ci numai şi numai binele. Şi nu doar atît, dar a făcut tot binele pe care poate să-l facă vreodată un om. Întreg-binele.
- Dar, cum se poate să nu faci niciodată rău?
- Se poate, fiind ucenicul lui Dumnezeu, că numai El e Bun şi face Binele, oamenii sunt doar nişte copii. Noi cîtă vreme învăţăm mai şi greşim, însă ea învăţa fără să greşească, de aceea fetiţa din povestea noastră nu e ca nici o altă fetiţă. Şi ziceam că a fost odată ca niciodată fiindcă nimeni niciodată nu a fost şi nu va mai fi ca ea, şi o să vă spun mai acuşi de ce.
Şi făcea din ce în ce mai binele.
- Dar care este binele cel mai bun?
- Binele cel mai bun se numeşte sfinţenie.
- Şi cum te simţi dacă eşti sfînt?
- Împlinit.
- Cum adică?
- Adică plin de fericire, plin de iubire, plin de credinţă, plin de speranţă, plin de recunoştinţă, plin de Viaţă, plin de lumină, plin de putere, plin de cuminţenie, plin de curaj, toate deodată.
- Şi cum să te faci sfînt?
- Păi, dacă-L rogi pe Dumnezeu cel Sfînt, vine El la tine şi te face sfînt.
- Dar cum, vine şi nu pleacă?
- Nu pleacă decît dacă-L alungi.
- Cum Îl alungi?
- Făcînd lucruri altele sau altfel decît îţi zice El.
- Unde zice El ce să fac?
- În inima ta, în Sfînta Scriptură şi în Biserică.
- Căsuţele acelea cu turlă, pictate, sunt Biserica?
- Cînd zicem: “familie”, înţelegem în primul rînd ideea de familie, adică un bărbat şi o femeie, mama şi tata, care au făcut nuntă în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, şi au copii şi îi îngrijesc, şi, mai pe larg, toţi cei care sînt rude cu ei, bunici, veri, şi toţi care au acelaşi sînge. Aşa şi cei din biserică avem toţi Acelaşi Sînge: al lui Hristos, şi acelaşi Suflet: Duhul Sfînt. Deci biserica este familia creştinilor de pe întreg pămîntul.
- Am înţeles. Că zicem: familia cutare, familia cutare, tot aşa zicem: biserica ortodoxă, biserica catolică, biserica protestantă, nu?
- Nu, fiindcă aşa cum eu, sau voi, nu puteţi să aveţi mai multe familii deodată, tot aşa Familia lui Dumnezeu este una singură, şi se numeşte ortodoxie. Iar celelalte care-şi zic familii, e ca şi cum vecinul vostru ar scrie numele vostru pe uşa lui…
- Dar de ce ar face asta? Îi e ruşine cu numele familiei lui? De ce nu ar zice adevărul?
- Da, fiindcă dacă Adevărul este Unul Singur, iar Biserica Adevărului una singură, ce rezultă, că ale cui sunt celelalte?
- Păi… ale minciunii… dar pe noi ne învaţă la şcoală că nu e frumos să-i zici cuiva: mincinosule!
- De ce?
- Că îl jigneşti! Ca şi cum ai zice cuiva: surdule! S-ar simţi prost…
- Dacă e surd, nu aude, deci nu are sens să-i zici. Dar cînd cineva nu-L aude pe Dumnezeu, şi există posibilitatea ca să nu ştie cum să facă să-L audă, noi toţi suntem datori să-l ajutăm, nu să-l lăsăm surd mai departe, pe motiv că-l jignim. Glasul lui Dumnezeu se aude, repet, în inimă, în Biserică şi în Scriptură.
- Cum, trei glasuri?
- Nu, acelaşi glas şi aceeaşi vorbire, aşa cum propriul nostru glas îl auzim şi în cap, cînd ne gîndim, şi în piept, cînd iubim, şi în urechi, cînd vorbim.
- Şi Scriptura ce este?
- Este o Carte, o culegere de convorbiri între Dumnezeu şi cei ce Îl iubesc, care au scris ce le-a zis El.
- Şi ce le-a zis?
- Păi, le-a zis tot ce poate cunoaşte omul: ce e viaţa, ce e dragostea, şi, în plus, le-a zis că El va veni şi-i va lua la El pe cei care-L vor. În Cartea aceasta sunt scrise toate tainele cerului şi ale pămîntului, şi toate tainele omului, şi ceea ce a fost, ceea ce este şi ceea ce va fi, şi de ce sunt toate, şi pentru ce sunt, şi cum să fii fericit.
Dar să revenim la povestea cu fetiţa.
A fost odată, cu sute şi sute de ani înainte de ea, un om împodobit cu toate virtuţile, dintre care cele mai alese fiind filosofia întru frica de Dumnezeu, smerenia şi milostenia.
- Ce este filosofia?
- Este a înţelege ce este să fii om.
- Şi ce este?
- Omul este cel care prin Raţiune poate cunoaşte pe Dumnezeu.
- Nouă ne-a zis la şcoală că om este o maimuţă mai nouă, care vorbeşte.
- Cine v-a zis probabil se simţea aşa…
- Dar ce este cuvîntul acela, care l-aţi zis: “smerenia”?
- Este atunci cînd, cunoscînd pe Dumnezeu, Raţiunea omului recunoaşte că este mică şi neîncăpătoare pentru El, şi atunci zicem că se smereşte, adică totdeodată Îi vede măreţia, dar îşi vede şi hotarul şi micimea ei.
- Dar dacă e aşa de mică, cum o să-L cunoască pe El dacă e aşa de Mare?
- N-o să poată ea singură, cu puterea ei, ci o să ceară de la Dumnezeu, şi o să-i dea El.
- Aşa a făcut omul acela filosoful milostiv?
- Întocmai aşa! El L-a bucurat pe Dumnezeu mai mult decît toţi oamenii, pentru credinţa şi ascultarea lui.
- Era ascultător aşa cum noi trebuie să fim mamei şi tatei?
- Mult mai ascultător!
- Cum?
- Păi, cînd mama sau tata vă zic să vă culcaţi, că e tîrziu, dacă sunteţi ascultători, vă pregătiţi de culcare, dar pînă adormiţi, trageţi de timp, ba cu spălatul pe dinţi, ba cu una, ba cu alta, ba cu visatul cu ochii deschişi sau cu vorbitul cu frăţiorii voştri şoptind să nu v-audă că nu dormiţi încă. Nu aşa era filosoful de care vă povestesc. El, în secunda în care Dumnezeu îi zicea să facă ceva, în chiar acea clipă el se străduia să-l facă, exact în felul în care i-a zis Dumnezeu, şi nu altfel, nu după capul lui. Se grăbea, lăsa tot, şi cu bucurie, fără şovăială, fără să comenteze, cu drag, făcea cuvîntul Domnului.
- Noi am văzut că de obicei ăştia care-şi zic filosofi nu numai că nu fac aşa, dar nu fac mai nimic…
- În primul rînd, nu e bine să judecaţi pe cineva fără să ştiţi, ci doar aşa, după ceea ce vedeţi voi. E bine să ştiţi că ceea ce se întîmplă în sufletul omului este o lucrare mult mai importantă decît cele pe care le facem cu mîinile. Iar apoi, nu toţi care îşi zic într-un fel chiar şi sunt ceea ce zic. De exemplu, dacă cineva e băiat, dar se poartă şi îşi zice fată, el tot băiat este. Sau dacă cineva e romîn, dar nu e creştin, e limpede că nu e romîn, că românii sunt creştini. Sau dacă-şi zice creştin, dar nu face exact ce i-a zis Hristos, nu e creştin.
- Nouă ni se spune că suntem europeni. Şi să nu facem discriminare între băiat şi fată.
- Nu e nimic rău în asta, dacă înţelegeţi corect. Adică: europeni sunt toţi cei din Europa. Acest lucru e adevărat cînd suntem la ora de geografie. Ca şi cum ai spune, la ora de biologie: omul are două picioare. Bun. Are, că i le-a făcut Dumnezeu. Dar şi cocostîrcul. Aşadar, dacă suntem la ora de educaţie civică, nu mai e suficient, căci ştim că mai sunt nişte trăsături pe care atît omul cît şi cocostîrcul, le au, altminteri se chemau amîndoi la fel. Aşa şi cu europenii. Fiecare popor din Europa are, ca şi omul, altă limbă, şi, ca şi cocostîrcul, altă muzică. A face diferenţe între obiecte este dovada că existăm. Cocostîrcul şi el face diferenţa între mare şi uscat, între un om şi un alt cocostîrc. Ştie, fiindcă se uită la ele, şi vede că nu-s la fel. Aşa şi noi. Nu putem să zicem că un cub şi o minge sunt acelaşi lucru, fiecare lucru se cheamă alt fel. Discriminarea cea rea, pe care nu trebuie să o facem, este atunci cînd antipatizăm pe cineva numai pentru felul cum arată. De exemplu pe cerşetori. Sau pe EMO. Sau în tramvai, cînd unul miroase urît. Nu trebuie imediat să credem că nu s-a spălat fiindcă nu a vrut, ci, cu îngăduinţă, să ne imaginăm că n-a avut unde, sau vine de la drum lung, sau poate e needucat. Sau dacă un coleg e îmbrăcat mai bine, să fim mai prietenoşi cu el, iar cu cel sărac să fim nepăsători. Sau, dacă s-a întîmplat vreo boroboaţă, automat să dăm vina pe cel slab, ca să-l scutim pe cel puternic. Străbunii noştri nu ziceau discriminare, ci ziceau: căutare-la-faţă, adică a lua aminte mai degrabă la cum arată pe dinafară ceva, decît la ce este înăuntru. Dar europenii care vă zic de discriminare se uită numai la faţă, din moment ce nu recunosc că între popoare mai sunt şi alte diferenţe decît faptul că au două picioare.
- Ha, ha!
- Nu rîdeţi cu hohote, nu e cuviincios. Copiii cuminţi zîmbet şi chicotesc. Unde aţi văzut în icoane, Sfinţi cu gura pînă la urechi? Să zîmbiţi cu moderaţie, iar inima să vă salte de veselie.
- Europenii zic că nu aveţi voie să ne faceţi observaţie.
- Ei zic aşa fiindcă nu le pasă, că nu-s rude cu voi. Dar mie, pentru că îmi sunteţi dragi şi sunteţi de-ai mei, îmi pasă, ca, făcîndu-vă observaţie, să nu rămîneţi în rele, ci să vă îndreptaţi, ca să fiţi fericiţi. De aceea nu numai observaţie voi face, ci şi vărguţa o s-o scot dacă va trebui.
- Nu, nu! Noi vrem la europeni, că ei nu au vărguţă!
- Ce alegeţi, la mama şi la tata, cu vărguţa din cînd în cînd, sau orfani printre oameni răi, care vorbesc mieros?
- Mama şi tata! Mai bine vărguţa!
- Ţara noastră, România, este mulţimea oamenilor şi a pămîntului care vorbesc limba romînă şi cred în Biserica Ortodoxă. Ţara noastră, fiindcă crede în Dumnezeu, a primit mulţi oaspeţi de-a lungul vremii, fiindcă aşa zice Scriptura că e frumos. Şi i-a primit atît de bine, cu atîtea bunătăţi şi drepturi, încît ei niciodată n-au mai vrut să plece, ci au rămas aici, păstrîndu-şi limba şi credinţele lor. Dar unii dintre ei au vrut să pună mîna pe ea pentru ei singuri, şi să scoată afară pe cei ce i-au primit, ceea ce nu este frumos, căci e lipsit de pace şi de recunoştinţă.
- Deci nu era mai bine să fie o singură ţară, Europa, şi să nu mai aibă fiecare ţară tot felul de oameni răi?
- Era mai bine, dacă toată credea în Dumnezeu, căci El cuminţeşte oamenii rău. Să iei săracului şi haina de pe el, ca fiecare să fie la fel de gol, nu e soluţia pentru a nu te mai lupta pentru modă şi haine.
- Să poarte toată lumea uniformă, ca să nu se mai certe de la care e mai bine îmbrăcat.
- Nu se poate, că omul nu e robot, fiecare om este unic! Fiecare alege ce credinţă să îmbrace sufletul lui (iar pentru asta trebuie să o cunoască), dar nu ne alegem limba pe care o vorbim, ci ne naştem cu ea. Dacă ne-am născut cu o hăinuţă, cinstit este să nu ne-o ia nimeni. Iar pentru că credinţa este expresia libertăţii noastre, a alegerii noastre celei mai înalte, mai profunde, mai cuprinzătoare, nimeni care ne respectă nu va încălca ceea ce noi respectăm cel mai mult. Mai ales cînd alegerea noastră e dovedită a fi atît de bună.
- Şi vărguţa?
- Deşi suntem bătuţi mai degrabă cu cuvintele de ocară, sau cu legile care ne sufocă bucuria inimii, sau cu mulţimea de obiecte nefolositoare, totu
Şi în Biserică, să ştiţi, e tot aşa. Vărguţa nu e la propriu, ci e mustrarea cu cuvîntul, ca să nu stea sufletele voastre în nesimţire şi în neştiinţă. Să nu vă duceţi la biserici unde sunteţi cu mieroşenie lăudaţi, că nu e adevăr acolo. Sunt răi şi mincinoşi, să nu-i credeţi. Să credeţi cînd vi se spune unde greşiţi, şi de ce: acolo e cel ce vă iubeşte, acolo e viaţa şi Adevărul.
Dar să continuăm povestea noastră.
Pe omul acela minunat îl chema Avraam. Deci i-a dăruit Dumnezeu lui Avraam o făgăduinţă: că din el va face un neam nenumărat, neam căruia El Însuşi va fi Tată. Din seminţia lui Avraam au fost prorocii, adică cei prin care Dumnezeu a scris Cartea. Din seminţia lui Avraam, din părinţi sfinţi s-a născut fetiţa. Părinţii ei au mulţumit cu lacrimi lui Dumnezeu că le-a dat la bătrîneţea lor această bucurie, şi au închinat-o lui, şi i-au pus numele: Maria.
Cînd a împlinit Maria 3 ani, au dus-o la Biserică, şi, minune! ea n-a mai vrut să plece de acolo, ci a rămas în Sfînta Sfintelor vreme de 12 ani, şi era pururea fericită şi prea nevinovată.
Ea mereu plîngea pentru lumea care suferea, şi se ruga fierbinte la Dumnezeu ca să-i facă pe toţi fericiţi. Şi a ascultat-o. Deci, într-o zi Dumnezeu a trimis la ea pe Îngerul Gavriil să-i zică: Bucură-te, cea plină de dar, Domnul este cu tine! Binecuvîntată eşti tu între femei! Că vei zămisli de la Duhul Sfînt şi vei naşte pe Fiul lui Dumnezeu. Iar ea a acceptat. Aşa a venit pe pămînt Dumnezeu, luînd Trup din Fecioara Maria, şi născîndu-Se ca Om-Dumnezeu, două firi, două voinţe, dar o singură Persoană, s-a numit Mîntuitorul lumii: IISUS.
- Cel Care învie de Paşti?
- Chiar Acela!
- Şi a plecat din cer şi a venit pe pămînt?
- Nu a plecat din cer, dar totuşi, în acelaşi timp a venit pe pămînt.
- Cum vine asta?
- Voi înşivă, de pildă, puteţi să staţi acasă, şi să trimiteţi un mesaj cuiva, prin cuvinte, care ajung în altă parte şi într-un fel voi sunteţi şi acasă, şi la cel la care aţi trimis mesajul, prin sentimentele, duhul vostru care se vede din mesaj. Aşa a fost cu prorocii: Dumnezeu nu a plecat nicăieri, dar totuşi era cu oamenii, prin Cuvîntul lui Care avea Duhul Lui, şi astfel era şi în cer şi cu oamenii. Dar apoi a venit Cuvîntul Însuşi, lucru dumnezeiesc, pe care nici eu, nici voi, nici un om nu poate să-l priceapă. Nu se poate explica, fiindcă el depăşeşte Mintea. Tot ce depăşeşte mintea se poate primi cu credinţa. Văzînd că tot ce este, ce face şi ce împlineşte Cuvîntul este şi dumnezeiesc, dar şi omenesc, atunci putem crede şi pricepe că Iisus este şi Dumnezeu, şi Om, în acelaşi timp.
- Dar noi la şcoală şi la televizor, şi la mama şi la tata nu am auzit niciodată povestea aşa!
- De mii de ani, străbunicii voştri, şi bunicii voştri chiar, au învăţat-o la biserică, la şcoală şi acasă. Dar nu demult, au venit nişte oameni care fac rele, şi au strîns pe toţi oamenii care ştiau ce scrie în Carte, şi pe cei care învăţau pe alţii, şi i-au băgat la închisoare foarte mulţi ani, şi acolo majoritatea au murit.
- Vai, cum au murit?
- Cînd au văzut oamenii cei care făceau rele că oamenii care iubeau Scriptura nu voiau să se dezică de Ea, i-au omorît.
- Dar de ce?
- Pentru că cei care vor să facă rău nu vor să ştie cum să facă bine. Şi nici nu vor să-i lase pe alţii să-l înveţe.
- Şi cum erau cei din închisoare, care au murit pentru Bine?
- Aşa:
- Dar nu e om, ci Înger!
- Da. Să ţineţi bine minte asta, cînd vă vor spune altfel…
- Bine, dar cei care erau afară, nu au venit să-i salveze pe cei din închisoare?
- Of! Din păcate, cei care au rămas afară, au rămas tocmai fiindcă nu ştiau prea bine Scriptura, nici nu prea mergeau pe la biserică, ba chiar nici pe la şcoală nu prea dădeau, şi cînd ajungeau acasă, mîncau, beau, şi se culcau. După aceea au mai venit unii care făceau rele şi au adus cu ei o măgăoaie care făcea gălăgie, şi au pus-o în mijlocul casei, şi oamenii au scos icoana de pe perete, unde stătea de două mii de ani, şi au început să se închine la măgăoaie, pe care au numit-o: televizor. Înainte, cînd era pe perete icoana, oamenii simţeau nevoia să se închine la Dumnezeu uitîndu-se la icoană, şi să zică: „Doamne, ajută-mă! Doamne, slavă Ţie! Doamne, miluieşte!” Aşa, scurt, dar din toată inima. Şi Dumnezeu îi ajuta, că aşa e frumos, să ceri, ca să ţi se dea. Dar de cînd cu măgăoaia, ei au prins obicei să adoarmă uitîndu-se la tot felul de lucruri rele, şi aşa încet încet lumea a uitat cu totul de Dumnezeu.
- Dar acum nu mai suntem ca atunci: dacă vrem să aflăm ceva, noi căutăm pe google şi pe wikipedia, nu trebuie să citim sute de pagini, că ne plictisim.
- Ce e aceea plictis?
- Păi că aşa, că nu avem răbdare, fincă nu ne interesează.
- Dar la jocuri pe calculator staţi cu orele…
- Au acţiune.
- Păi în orice carte e acţiune.
- Dar dar nu ne place să citim, ci să ne uităm la imagini.
- Păi şi în cuvinte sunt tot imagini, numai că nu sunt pentru ochii care se acoperă de pleoape, ci pentru ochii minţii.
- Adică să vedem cu mintea? Cum vine asta?
- Păi, să zicem că e cald afară şi mergeţi la iarbă verde şi staţi pe iarbă.
- Da. Asta vrem. Ne place.
- Bun. Ei, şi vă aşezaţi pe iarbă, şi vă uitaţi aşa, la cer, de printre flori.
- Şi asta ne place.
- Bun. Şi nu-i aşa că înafară de a privi cu ochii, mai faceţi şi altceva, în minte, în sufletul vostru?
- Hmm… ba da… adică visăm, ne imaginăm, ne amintim, ne dorim sau ne gîndim.
- Şi cînd faceţi asta, vă plictisiţi?
- Păi… nu!
- Deci, iată că nu v-aţi plictisi nici dacă aţi citi, pentru că a citi este a sta pe iarba tihnei şi a privi la cerul ideilor, şi a simţi tot ce se poate simţi cu inima, fără a trebui să trecem şi cu fapta. E ca şi cum am trăi mai deplin.
- Hmm… da… o să ne mai gîndim la asta. Nu prea e cool să fii văzut citind!
- Dar e cel mai cool cînd ştii ce să răspunzi dacă te-ntreabă cineva ceva, nu?
- Mda… Dar pînă atunci, noi preferăm să căutăm pe google.
- Dragii mei, în primul rînd trebuie să învăţăm din Scriptură ce să căutăm. Fără ea, nu ştim ce căutăm, nici, dacă aflăm, că am găsit. Apoi, trebuie să vă spun că măgăoaia, ca şi google şi wikipedia, iPod-ul, şi mall-ul, n-au fost făcute de Dumnezeu, şi de aceea nu veţi afla de la ele ce spune Dumnezeu.
- Dar de cine au fost făcute?
- De oamenii cei care au băgat la închisoare pe cei care iubeau pe Dumnezeu.
- … dar mama şi tata ne lasă! Mama şi tata ne vor binele!
- Binele vi-l vor cei care vă învaţă să iubiţi pe Dumnezeu, fiindcă iubindu-L, o să vă fie veşnic bine.
- Cum… “veşnic”?! Păi, n-am văzut noi că oamenii mor?
- Moare doar trupul, partea de carne şi oase. Dar sufletul (cel cu care vă bucuraţi sau plîngeţi) acela nu moare niciodată. Şi datoria voastră a fiecăruia este să aveţi grijă de suflet fiindcă este nemuritor, nu de trup, fiindcă trupul moare la un moment dat. Tot ce puteţi lua cu voi în nemurire (prietenia, jertfa, adevărul, pacea sufletească), aceea să păziţi cu străşnicie! Iar ce nu puteţi lua cu voi după moarte (casă, maşină, laptop, haine, bani, mîncare), să folosiţi cu chibzuinţă, cît aveţi, dacă aveţi, dar să le înmulţiţi sau să le ţineţi cu dinţii, să nu vă intereseze! Că nu e vreme de pierdut, nici o secundă!
- Şi ce să facem cînd mama şi tata ne pun să ne uităm la televizor şi ne duc la mall?
- E simplu: cînd vă uitaţi la televizor, daţi sonorul cît mai încet, şi alegeţi imagini frumoase şi cuviincioase, care să vă aducă bucurie, linişte şi pace, şi ziceţi în voi înşivă: Slavă Ţie, Doamne, care ai făcut aşa frumoase toate acestea! Iar cînd vă duceţi la mall, nu vă uitaţi la mulţimea de nefolositoare obiecte şi nu le doriţi, ci ziceţi în inima voastră: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” ca pe un scut, pînă ajungeţi iar în camera voastră.
Şi astfel o să vă păziţi mintea şi inima şi vă veţi arăta mai înţelepţi chiar decît părinţii voştri, pe care să-i iubiţi şi să vă rugaţi pentru ei.
- Nu ne place să ni se dea sfaturi.
- Aşadar, ce preferaţi, să vă calce maşina, sau să vă claxoneze?
- Să ne claxoneze…
- Sfatul cel bun este spre viaţă, viaţa sufletului şi apoi viaţa trupului. Iar sfatul rău este spre moartea sufletului şi-sau a trupului.
- Cine ne-ar da nouă, nişte copii, sfaturi rele? Toată lumea ne îndrăgeşte!
- Sigur că toată lumea, dar înafară de oameni, în jurul nostru, pretutindeni, sunt şi îngeri.
- Păi pînă mai ieri noi îi vedeam foarte limpede! Dar oamenii mari ne ziceau că nu e adevărat, că ni se pare… şi nu pe ne-simţite nici noi n-am mai crezut în ei, aşa că nu i-am mai văzut. Deci ei chiar erau acolo?
- Nu numai că erau, dar sunt tot timpul!
- Şi de ce nu-i mai vedem?
- Nimic nu e posibil fără credinţă.
- Dar atunci nu ştiam ce este credinţa.
- Nu, pentru că viaţa sufletului vostru era unită cu ea, era acelaşi lucru, pentru că eraţi fără îndoială. Cînd aţi început să vă îndoiţi, gata…
- … dar… a te gîndi, şi a te îndoi, nu sunt acelaşi lucru?
- Nicidecum. A te gîndi este a preschimba în gînd inima ta. Iar a te îndoi este a rupe legătura dintre inima ta şi mintea ta.
- De aceea se cheamă a te în-doi?
- Întocmai.
- Şi dacă ai credinţă, nu te mai în-doieşti?
- Da, fiindcă zice Blîndul Prieten al copiilor, Iisus: “Adevăr grăiesc vouă, oricîte veţi lega pe pămînt, fi-vor legate în cer, şi oricîte veţi dezlega pe pămînt, fi-vor dezlegate în cer. Iarăşi adevăr zic vouă că, de se vor tocmi doi dintru voi pe pămînt, de tot lucrul care l-ar cere, fi-va lor de la Tatăl Meu cel din ceruri.”
- Ce frumos vorbeşte! Dar oare ce înseamnă?
- Înseamnă că dacă cei doi, inima şi mintea, se vor tocmi şi vor cere de la Dumnezeu să fie una, prin credinţa în Iisus, li se va împlini cererea. De aceea vă spuneam să vă rugaţi rugăciunea aceea scurtă, de mai sus.
Deci, dacă pe pămînt veţi lega inima cu mintea, adică dacă veţi avea credinţă, vor fi una în cer, adică vă vor duce în cer, fiind legate de cer, şi rămînînd credincioşi şi cînd veţi merge în cer. Iar de le veţi dezlega, vă vor dezlega de cer, şi vor rămîne în necredinţă şi cînd veţi merge în cer. Iar dacă vor fi legate între ele, veţi putea să ajutaţi şi pe alţii să le lege, iar de vor fi dezlegate în voi, pentru cei din cer, îngerii, şi pentru Dumnezeu vor fi aşa, şi nu-I va plăcea. Iar sensul cel mai cunoscut este că dacă veţi ierta altora, e ca şi cum aţi fi dezlegat din cătuşe pe cei pe care îi ţineaţi legaţi de voi prin pomenirea răului, iar dacă nu veţi ierta, e ca şi cum aţi lega cu cătuşe pe aceia. Pentru că noi, oamenii, dar şi îngerii, suntem sensibili, şi reacţionăm la lumea gîndită şi simţită, a sufletelor tuturor, reacţionăm la tot ce e gîndit şi trăit în Lume, aşa cum chiar dacă nu ne gîndim în mod special la, să zicem, forţa gravitaţiei, ea ne afectează oricum, şi dacă cineva, undeva plînge, Dumnezeu îl vede, şi-i pare rău pentru el, şi îngerilor, şi îngerii încep şi ei să plîngă, şi dacă ei plîng, oamenii simt o tristeţe, dar nu ştiu exact de ce. Sau, dacă mîncăm căpşuni, nu ne gîndim la cum se transformă căpşuna în sîngele nostru, prin digestie. Dar ea se transformă!
- Aşa cum se transformă maimuţa în om, în manualul de biologie?
- Ce fel de asemănare poate fi aceasta? Adică omul să fi mîncat maimuţa, însă dacă ar fi mîncat-o, ar fi făcut indigestie, şi nu s-ar fi transformat în ea, ca ea, mîncîndu-l, să se transforme la loc în om. Oricum, n-ar fi avut timp. Totuşi, este adevărat că unii oameni se poartă la început ca nişte maimuţe, dar încet-încet, dacă se străduiesc să citească din Scriptură, încep să se poarte omeneşte, ochii sfredelitori şi răi, care reflectează doar dinafară înăuntru, se schimbă în ochi luminoşi, înţelegători şi smeriţi, care reflectează lumina dinăuntru înafară; aplecarea spre obiecte şi lucruri pămînteşti se ridică încet-încet spre suflet şi spre cele cereşti, şi astfel, numai prin auzirea şi lucrarea Cuvîntului lui Dumnezeu, maimuţa din om se transformă în omul din om.
- Şi de ce nu ne zic aşa la şcoală?
- Pentru că nimeni nu pricepe natura, nici ideile, fără frica de Dumnezeu.
- Nu vrem să ne fie frică!
- Frica de Dumnezeu este altfel decît frica obişnuită. Ea seamănă un pic cu frica de a nu o supăra pe mama, sau dacă am făcut trăsnăi, e frica de a nu primi pedeapsa de la tata.
- Dar aceea nu e chiar frică, e doar aşa… un fel de… dragoste!
- Din dragoste vine. Cu atît mai mare e frica din dragostea de Dragostea Însăşi!
- Mai ziceţi-ne povestea aceea din Scriptură. Cum începe?
- Întîi, trebuie să ştiţi că în ea sunt lecţii despre orice, despre absolut orice vreţi să învăţaţi.
- Sunt probleme de matematică?
- Sunt şi probleme de matematică?
- !?
- Problemele de matematică prin care se arată cum începe lumea, aşa cum o vedem noi pe ea acum, sunt mai ales acestea două:
- Doar două probleme în toată cartea?
- Da.
- Înseamnă că sunt foarte grele…
- Nu sunt grele, dar se dau numai celor foarte avansaţi la priceperea limbii, a cuvintelor.
- Dar ce legătură are cuvîntul cu numărul?
- Cuvîntul naşte cuvinte şi numere, primele sunt vii, ultimele nu, în acelaşi fel în care sufletul e viu dacă e Viaţă în el, iar trupul e viu dacă e suflet în el. Cuvintele sunt vii, pentru că seamănă cu Cuvîntul Viu.
- Şi care sunt cele două probleme?
- Ştiţi bine să citiţi cuvinte?
- Da.
- Dar cînd citiţi, înţelegeţi?
- Da, dar nu tot timpul.
- Şi cînd nu înţelegeţi, de ce nu înţelegeţi?
- Pentru că nu suntem cu mintea acolo, nu suntem atenţi.
- Adică treji.
- Da. Sau, nu pricepem dacă e scris prea complicat.
- Adică cum, complicat?
- Adică nu zice clar ce vrea să zică.
- Poate zice ce vrea să zică, dar voi aveţi mintea mai greoaie, fiindcă nu aţi exersat-o cît autorul.
- Poate, dar el, dacă a exersat-o cum ziceţi, ar trebui să ştie cum să ne zică, să pricepem.
- Poate a uitat să fie ca voi…
- Trageţi de timp. Ziceţi-ne problemele!
- Nu, ci am vrut să vă fac atenţi, şi răbdători, şi doritori de ele.
Prima este: că erau odată 5000 de oameni cărora le era foame. Şi erau doar 5 pîini şi 2 peşti. Şi Iisus le-a binecuvîntat şi a înmulţit pîinile şi peştii, şi dîndu-le ucenicilor iar aceia dînd oamenilor, i-a hrănit pe toţi, şi au rămas 12 coşuri de fărîmituri.
A doua este: că erau odată 4000 de oameni cărora le era foame. Şi erau acolo 7 pîini şi cîţiva peştişori. Şi Iisus le-a binecuvîntat şi a înmulţit pîinile şi peştişorii, şi dîndu-le ucenicilor iar aceia dînd oamenilor, i-a hrănit pe toţi, şi au rămas 7 coşuri de fărîmituri.
- Dar sunt gata rezolvate! Şi nu sunt probleme, ci minuni.
- Aşa este, sunt gata rezolvate. N-aţi întrebat voi despre Începutul lumii? Iată, acesta e începutul lumii de azi, a lumii creştine, a lumii noastre. Sigur că sunt minuni. Orice început de lume este o minune. Dar eu le-am numit cu numele de probleme, fiindcă ele cer ca voi să le rezolvaţi cu mintea şi inima, unite, cum ziceam mai sus.
- Ce greu este! Nu putem…
- Nici eu nu pot, dar odată am auzit pe cineva că ar fi găsit rezolvarea, şi mi-a spus şi mie, iar eu am ţinut minte.
5000 de oameni = 5 puteri sufleteşti x 1000 de oameni = toată Lumea
le era foame = tînjeau după Dumnezeu
5 pîini – 5 puteri sufleteşti înnoite
2 peşti – 2 firi ale lui Iisus
binecuvîntarea – ofranda Sa
dîndu-le ucenicilor – prin Tainele Bisericii
12 coşuri – 12 seminţii moştenitoare
- Tot nu pricepem.
- Adică era odată o întreagă lume sau întreg omul, căruia îi era dor de Dumnezeu şi avea mare nevoie de El. El a venit în lume, pentru om, şi cu cele 2 firi ale Sale, şi cu cele 5 puteri sufleteşti îndumnezeite ale Sale, jertfindu-Se Tatălui pentru lume şi pentru om, S-a dat, prin ucenicii Lui, de mîncare întregii lumi, dar nu tuturor, ci numai celor care cred în El şi care vor moşteni întreg pămîntul
- Ce poveste frumoasă!
- Nu e poveste.
- Dar ba aţi zic că e problemă, ba că e minune, iar acumm, că nu e poveste!?
- E minune fiindcă e adevărată, lucrurile chiar aşa s-au petrecut.
- deci tot ce e adevărat e minune?
- Oarecum. Dar propriu –zis, minune este cînd e nevoie de ceva, mare nevoie, dar nu se poate rezolva lucrul acela cu puteri fireşti, orice ai face nu ai putea să rezolvi problema. Şi atunci, dacă El consideră că aşa trebuie, vine Dumnezeu şi rezolvă.
- Şi cînd nenea urît care zîmbeşte, scoate iepurele din joben, atunci nu e tot minune? Că nu era mai nainte iepurele acolo.
- În primul rînd, nu era nevoie să-l scoată de acolo, dacă nu era deja acolo. Şi nu e nimic de zîmbit, decît dacă e ceva frumos şi bun, iar nu ceva trist ş nedemn pentru iepure, care nu e pentru joben, ci pentru cîmp. Şi nu a binecuvîntat iepurele, nici jobenul nu poate fi sfînt, din moment ce serveşte iepurilor. Deci nenea acela e un nene care face rău, nu minune. Minunea se caracterizează în primul rînd prin aceea că e mare mare nevoie de ea, pentru un scop care poate fi priceput, şi în al doilea că sporeşte în om credinţa în Dumnezeu, şi-i dă o bucurie aparte să-L slăvească. De exemplu, e secetă şi e mare nevoie de ploaie. Ne rugăm la Sfînta Parascheva, şi Dumnezeu ascultînd rugăciunea ei, face să plouă. Aceasta e o minune. Ne bucurăm, şi plini de evlavie, mergem la biserică şi mulţumim pentru ajutor.
Ia să vedem: să zicem că plouă, şi vine cineva şi îngenunchind cu ochii la cer, face să ia foc o bucată de pămînt. Este sau nu este minune?
- Păi… nu este.
- Aşa. De ce?
- Pentru că nu era nevoie să ardă pămîntul şi pentru că nimeni nu va slăvi pe Dumnezeu din asta.
- Bine, deci aţi priceput.
- Şi a doua minune?
- A doua era aşa:
4 evanghelii x 1000 – care este lumea = Biserica
7 pîini – 7 Taine ale Bisericii
cîţiva peştişori – un început de credinţă în suflet, sau puţinii apostoli
frîngînd şi dînd ucenicilor – Sfînta Liturghie
7 coşuri rămase – 7 Daruri ale Sfîntului Duh
- Cum e aceasta, că deşi nu înţelegem în cap, cu cuvintele, înţelegem aşa cumva, ca o luminare în suflet. Pricepem! Pricepem!
- E o bucurie să înţelegi astfel, nu? Ca o eliberare, fiindcă neştiinţa celor sfinte este ca o temniţă a sufletului. Credinţa face această bucurie.
Viaţa lui Iisus este toată o minune, şi face minuni tuturor celor ce o ascultă cu credinţă. Aşa cum, odată, ucenicii i-au adus, spre vindecare, un orb din naştere. (Că dacă eşti orb, ori strigi de unde eşti şi vine cineva şi te ajută, ori te conduce cineva. Că trebuie să vrei să fii ajutat.) Voind să-l vindece, Domnul prima dată a uns ochii orbului cu scuipat.
- Cu scuipat?!
- Da, fiindcă scuipatul Lui era apă sfinţită în gura Cuvîntului sfînt. Oamenii murdari nu aud ce grăieşte Domnul. De aceea trebuie întîi să fie curăţaţi de preot, care se roagă pentru ei şi îi spală cu apă sfinţită.
Şi după ce l-a uns, l-a întrebat dacă vede ceva. Iar orbul îi vedea pe oameni ca pe nişte copaci, umblînd.
- Ar fi frumos să umble copacii. Şi ar fi frumos ca oamenii să fie ca nişte copaci.
- La creştini şi la români sunt multe vorbe de duh care îl aseamănă pe om cu un copac, pentru că amîndoi stau drept în sus căutînd spre cer.
- Numai că omul nu face flori.
- Cum nu face? Dar zîmbetele ce sunt?
- Nici nu face fructe.
- Şi poveştile ce sunt?
- Nici nu vin păsările să-şi facă cuib în ei.
- Şi gîndurile ce sunt?
- Şi aceasta e minunea, deci? Să vezi pe oameni ca pe nişte copaci?
- Nu, aceasta e doar un început. Apoi Domnul a pus mîinile peste ochii orbului, şi atunci a văzut limpede. Aceasta e toată minunea. Că nu e de ajuns să spui o poveste despre copac sau despre om, ci ea trebuie să fie adevărată şi clară, pe înţeles. Aşa cum voi aţi văzut limpede înţelesul celei de a doua minuni cu înmulţirea pîinilor şi peştilor, după ce aţi priceput-o pe prima. Vedeţi? De aceea ele s-au întîmplat în această ordine. Totul în lucrarea lui Dumnezeu are sens nesfîrşit, scop bun şi ordine.
- Ziceaţi că aceste două minuni se referă la lumea pe care o vedem acum. Dar înainte de ea, cum era?
- La şcoală şi la măgăoaie vi se spune că acum 13 milioane de ani şi ceva (nu au cu ce măsura, dar au zis aşa, estimativ), era un imens nor de mizerie, care dintotdeauna era, pînă ce s-a adunat şi a făcut poc! şi au ieşit stele şi planete, printre care şi o biată mogîldeaţă neimportantă, într-un colţ uitat al universului, şi care se cheamă planeta Pămînt. (Dar ia să-i întrebaţi: cum vine asta, ca dezordinea + marele fîs, fără să ordoneze cineva ceva, au putut să iasă deodată legi clare, fixe, şi fenomene măsurabile, care pot fi urmărite de orice om, pe cer şi pe pămînt). Pe ea, după tot felul de asteroizi care l-au buşit şi au rupt din el o bucată care se cheamă Lună, a apărut un fenomen ciudat numit ‚viaţă organică’, şi care chiar dacă nu a fost găsit nicăieri în univers, nu le-a ridicat un semn de întrebare cercetătorilor, să le indice că planeta Pămînt ESTE cu adevărat unică în măreţie şi importanţă în tot universul. Apoi, vi se zice că Pămîntul se învîrte aiurea în tramvai, adică, în sistemul solar, făcînd plecăciuni la soare. Mai departe, vi se spune că, încet încet, dintr-o bacterie a ieşit un ou din care a ieşit o broască din care a ieşit un pitpalac din care a ieşit un hipopotam din care a ieşit o maimuţă din care a ieşit un Beethoven din care a ieşit un avion cu motor din care a ieşit netul. Deşi precum bine vedeţi, nimic din toate astea nu are nici o legătură cu raţiunea, adică cu bunul-simţ al minţii, vi se spune că aceasta e ştiinţa raţională, şi, mai departe vi se zice că următorul pas în evoluţie, care trebuie musai să fie cît mai grăbit, este ca voi toţi să renunţaţi la creier, la inimă, la ochi, la gură, la urechi, la mîini şi la picioare, şi instalîndu-vă un microcip şi un ştecher în spinare, să vă racordaţi la altă realitate, unde aţi fi transformaţi în maşinuţe teleghidate ziua şi în desene animate cu monştri, noaptea. Ca să primiţi „upgrade-ul” acesta, vi se cere să renunţaţi la mama şi la tata, la tot ce e al vostru, de la amintiri, la dorinţe şi la orice mişcare sau avere personală, şi mai ales, să renunţaţi la Dumnezeu şi la ce scrie în Carte. De aceea trebuie neapărat ca înainte să vă înşface ei şi să vă păcălească (adevărat vă spun, nu veţi putea ieşi de acolo niciodată!), să vă povestesc repede ce zice Dumnezeu că trebuie ca orice om să ştie.
Povestea lui Dumnezeu
(rezumat)
Povestea lui Dumnezeu nu începe tot cu “a fost odată ca niciodată”, numai că înseamnă altceva decît ziceam că înseamnă în povestea cu fetiţa. Înseamnă că dincolo de “vreodată”, Dumnezeu este Cel Ce Este. Nu a fost niciodată ca El să nu fi fost, şi nu va fi niciodată ca El să nu fie.
- Bine, dar de unde ştim că El Este?
- În primul rînd, din aceea că noi putem să gîndim că Este. Fiind vii, nu putem gîndi ceva care nu există.
- Ba nu. Că “nimic” nu există, şi totuşi îl gîndim.
- Nu îl gîndim, ci îl constatăm ca posibilitate. Nicăieri nu-l vedem, în nici o faptă, şi totuşi putem să concepem la ce se referă. Însă a te gîndi la ceva, propriu zis, este a umple mintea cu acel ceva.
- Păi de multe ori, oamenii mari, dacă-i întrebi la ce se gîndesc, ei zic: “la nimic”. Înseamnă că stau multă vreme meditînd la “nimic”.
- Cînd zic ei aşa, nu înseamnă că se aţintesc cu mintea în ‘nimic’, ci doar că nu se gîndesc la ceva anume. Doar cei cărora nu le pasă de nimic, nu-i interesează nimic, nu vor nimic, nu luptă pentru nimic şi nu iubesc nimic, aceia sînt obsedaţi de ideea de nimic, însă nici ei, tocmai pentru că există, nu pot fi nimic, aşa cum vor ei, ci există şi sînt ceva, chiar dacă ei au uitat ce.
Însă cînd oamenii se gîndesc întru Dumnezeu, ei pot face asta chiar o viaţă întreagă, fiindcă mintea lor se umple de El, Care e Persoană şi are o relaţie personală cu noi care suntem persoane.
- Cum, Dumnezeu e Persoană, chiar dacă nu are hotare, aşa cum noi avem hotare şi suntem persoane?
- Dintre toate lucrurile care au Inteligenţă, numai ce nu are viaţă nu este persoană. Tot ce are Inteligenţă şi viaţă, este automat persoană. Calculatorul are inteligenţă, dar nu are viaţă: deci nu este persoană. Copacul are viaţă dar nu are inteligenţă, deci nu este persoană. Vîntul nu are nici viaţă, nici inteligenţă, nu este persoană. Îngerii au şi viaţă şi inteligenţă, deci sînt persoane. Iar persoanele au Chip.
- Deci Chipul lui Dumnezeu este Fiul Lui?
- Da.
Dumnezeu este dincolo-de-tot, este Făcătorul Totului, dar noi zicem, din bătrîni: Atotţiitorul, fiindcă nu doar face, ci şi are grijă de toate, adică le ţine.
- Ca atunci cînd dă de mîncare la vrăbiuţe?
- Chiar aşa.
- Şi totuşi de unii copii orfani, sau unii bolnavi, de cei din război, de bunicuţele rămase cerşetoare nu pare a-Şi aduce aminte…!
- De unde ştiţi voi ce e în sufletul lor? Că, ce se vede dinafară nu arată ce e înăuntrul sufletului omenesc. De unde ştiţi cîtă mîngîiere are cineva care e flămînd în ger, dar se roagă, sau cît întuneric are cineva care are de toate, sănătos, băgat în seamă, dar chinuit în cugetul lui pentru vreo faptă rea? Niciodată să nu judecaţi cum poartă Dumnezeu de grijă, că o clipă dacă El nu ar veghea asupra lumii, soarele s-ar stinge şi sufletul s-ar mistui.
- Atunci poate că are mai mulţi dumnezei mai mici, că El fiind unul singur, n-are timp să se uite la fiecare în parte.
- Nu pot fi mai mulţi dumnezei, căci s-ar delimita unul pe altul, iar Dumnezeu este Nemărginit. Nimeni nu L-a creat pe Dumnezeu, şi nici nu S-a creat singur, căci n-ar mai fi Creator, ci creatură. Dumnezeu nu numai că are timp, dar El a creat Timpul, şi pe fiecare în parte, deci cu siguranţă dacă a avut timp să le facă, are şi grijă de fiecare.
- Şi înainte să le facă, ce era?
- Înainte ca Dumnezeu să creeze, nu exista nimic. Exista El, dar El era dincolo de existenţă. Dumnezeu a creat existenţa, ca oglindă a Sa, dar El e mai presus de existenţă, iar înainte ca Dumnezeu să creeze, nu exista nimic.
- … mai pe limba noastră, ca să pricepem…
- Nimicul este precum cifra 0, iar Dumnezeu ca mintea care a creat ideea de infinit. Aşa e limpede?
- Ei, acuma, da. Ziceţi mai departe.
- Dumnezeu e aşa de Bun, că nu voia să ţină numai pentru El Iubirea, că El este Toată-Iubirea. Deci ca să Se dăruiască şi înafara Lui, a hotărît să creeze lumea.
- Cum adică, înafara Lui?
- Adică El fiind Iubire, deja iubea, avea înlăuntrul lui Iubirea. Iubirea lui Dumnezeu nu este creată, ci este necreată, căci este dintru El.
- Bine, dar noi, cînd iubim, parcă nu vine din noi, ci dinafara noastră, parcă vine iubirea în noi, şi noi primind-o, vrem s-o împărtăşim celor din jur, înafară.
- Aşa este! Noi primim darul şi puterea iubirii de la Dumnezeu, dar Lui nu trebuie să i-o dea cineva, că El o are pe toată, fiindcă El este chiar Ea!
- Ce minunăţie! Dar… staţi un pic… şi atunci de ce se zice că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu?
- Cuvîntul trebuie se referă la nevoia noastră, nu la a Lui! Iubindu-L, suntem fericiţi, căci acesta este scopul pentru care ne-a făcut, ca să trăim şi noi ce simte El în Sine. Iubind, noi dovedim că avem acelaşi chip cu El! Şi semănînd cu El, iubim pe toată lumea, adică şi pe El care e Iubirea Însăşi, şi creaţia Lui, care este obiectul Iubirii Lui.
- Şi cum să iubim, dacă nu e de la noi puterea asta?
- Simplu: El a sădit-o în noi în chip firesc. Nu trebuie să facem ceva deosebit, trebuie doar să nu facem nimic nefiresc (adică să nu facem lucruri rele) şi în acelaşi timp să-I mulţumim pentru tot ce ne dă, fie ce-o fi. Ca răsplată, El sporeşte în noi prezenţa Lui, şi iubim mai mult.
- Dar nu vrem să iubim chiar pe toată lumea. De exemplu, cînd ne chinuie bătăuşul şcolii, cum să-l iubim?
- Nimeni care e iubit nu devine bătăuşul şcolii. E limpede că dacă ar fi fericit, nu ar face aşa. Deci fiindcă el e nefericit şi bolnav, iar voi aveţi pe Însuşi Dumnezeu în suflet, ajutaţi-l, rugîndu-vă lui Dumnezeu să-i dea şi lui în suflet bucuria pe care o aveţi voi de la El.
- Aşa să facem şi cu cei care o să vină să ne pună implant cu microcip şi ştecher, şi să ne teleghideze?
- Păi, e un pic mai diferit, fiindcă dacă cineva vă bate, nu vă opreşte sufletul să iubească pe Dumnezeu, dar dacă vă forţează să ziceţi că-L urîţi şi că nu-L vreţi, şi voi nu vă împotriviţi faptei lor, atunci voi, cu voia voastră, vă lepădaţi de Dumnezeu. Iar El nu stă dacă-L alungi, fiindcă vă respectă alegerea voastră.
- Da, dar ştiţi că aşa cum bătăuşul nu ne întreabă dacă vrem să fim bătuţi, nici oamenii aceia nu ne întreabă, ci ne obligă să ne cipuim, deci n-ar fi la alegerea noastră, ci am fi siliţi.
- Este în puterea omului nu ce i se întîmplă, ci cum reacţionează la ce i se întîmplă. Vine ploaia: pot să stau în ploaie, sau să mă adăpostesc. Vine bătăuşul: pot să mă lupt cu el, sau să mă las bătut, dar chiar dacă mă lupt, chiar dacă mă bate, în inima mea pot să-l urăsc, sau să mă rog pentru el: sunt liber să fiu precum consider. Zice un Sfînt: dacă înainte şi după o faptă te poţi ruga cu pace, atunci să o faci. Iar dacă nu, să nu o faci nicidecum. Unele alegeri par grele fiindcă nu le socotim faţă de Dumnezeu. Dar cînd ne gîndim mai degrabă la el decît la noi, atunci orice alegere este uşoară, firească, şi dătătoare de bucurie, fiindcă este un exerciţiu de libertate, o dovadă că suntem stăpîni pe noi.
Dar să mergem mai departe cu povestea noastră.
Cînd S-a hotărît să-l facă pe om, Dumnezeu n-a vrut să-l facă singur-cuc într-un univers gol, ci S-a gîndit.
S-a gîndit El aşa, să-i facă un culcuş, un legănel, o grădiniţă, un hamac, un marsupiu, ceva minunat cu tot ce trebuie în iel, ca omul să se bucure, şi să nu-i lipsească nimic, să crească mare şi să înmulţească slava Lui, şi omul să vadă în fiecare lucru cîte ceva care să-l înveţe despre sine şi despre Dumnezeu. Astfel, pentru om a făcut Dumnezeu Lumea.
Ca să o facă, a pus Cuvîntul Său ca Început (că neexistînd nimic, nu exista nici Timpul), şi Cuvîntul Lui era bineînţeles împreună cu Duhul Lui, Dumnezeu a creat prin El, totul deodată.
Apoi, începînd cu Timpul şi Spaţiul, care sunt absolut necesare ca să existe ceva, a făcut Dumnezeu deosebiri şi împărţiri, şi toate felurile de existenţe, fiecare după rostul ei, cu zămislirile şi cu seminţele ei, şi despre toate El vedea că erau bune, frumoase, folositoare, înveselitoare, şi toate împreună erau sfinţite şi armonioase. Prima dintre acestea a fost lumina, apoi cerul (tăria), şi pe Îngeri.
Îngerii, pe care le mai numim şi duhuri, sunt fiinţe create, dintr-un aer extrem de uşor, şi nu au trup gros, ca al nostru, dar nici nu sunt cu totul fără trup, căci Duh la modul propriu este numai Dumnezeu.
Există nouă feluri de Îngeri, şi ele, ca toată creaţia, fiind orînduite după Legea lui Dumnezeu, numită Ierarhie.
Dar Îngerul care era cel mai luminos, cel mai inteligent şi cel mai frumos, şi care era cel mai aproape de Dumnezeu, ce s-a gîndit? S-a văzut împodobit cu toate aceste frumuseţi şi puteri, şi tot admirîndu-se, a vrut să se pună chiar el în locul lui Dumnezeu. Aşa că s-a răzvrătit, iar împreună cu el o treime din Îngeri.
- Cum? S-au răzvrătit?!
- Dragii mei, Dumnezeu pe toţi i-a făcut liberi, însă nu toţi înţeleg bine şi cu sfinţenie, cu respect şi cu dragoste de Dumnezeu acest minunat dar.
- Şi ce s-a întîmplat?
- Fiind Drept, Dumnezeu nu voia să strice armonia lumii, lăsîndu-i s-o distrugă. Fiind Viaţa, nu voia să distrugă El Însuşi lumea, căci ar fi nedreptăţit pe ceilalţi Îngeri care nu se răzvrătiseră. Nici, fiind Milostiv, nu voia să-i distrugă pe cei răzvrătiţi. Aşa că, respectîndu-le alegerea de a fi despărţiţi de El, Dumnezeu întîi a luat de la ei toată asemănarea dumnezeiască cu care fuseseră mai înainte împodobiţi şi i-a pus să locuiască într-un loc care să exprime simţirea şi voirea lor cea rea: un foc care nu dă căldură, ci îngheaţă, şi nu luminează, ci este întunecat.
- Şi stă acolo?
- Nu prea stă, fiindcă îşi găseşte de lucru.
- Unde?
- Păi… pe saituri rele. Prin gînduri urîte. Orice e urît, rău, mîndru şi neadevărat, e trademark-ul lui.
- Noi credeam că el nu există.
- Cine v-a zis? Nu-i aşa că oamenii care nu-L iubesc pe Dumnezeu?
- Ba da…
- Aşa cum prezenţa lui Dumnezeu o simţim cînd suntem împăcaţi, senini, iubitori şi smerit-înţelepţi, sau existenţa sufletului o vedem din sentimente şi cuvinte, aşa şi prezenţa celui rău o vedem prin faptele lui: gîndurile şi stările rele, dintre care mai ales îndoiala, frica şi mîndria.
- Şi poate să ne facă rău? Dar de ce-l lasă Dumnezeu??
- Numai dacă noi vrem să ne facă rău. Altminteri nu. Dacă-i dăm apă la moară, el face tot ce ştie.
- Şi Îngerii buni de ce nu ne ajută?
- Ne ajută t o t t i m p u l. Ei mereu ne acoperă cu aripi drăgăstoase pe care nu le vedem. Cele două treimi de Îngeri care, după ce, la îndemnul Arhanghelului Mihail, s-au luptat cu îngerii răzvrătiţi, au rămas şi vor rămîne pururea împreună cu El, făcînd voia Lui şi slăvindu-L, ajutîndu-i mai ales pe călugări, care printr-o mare taină, ajung ca îngerii, ca să plinească ceata îngerească.
- Călugării sunt Îngeri?
- Întocmai aşa, dacă sunt ascultători de Dumnezeu.
- Şi atunci, de ce nu vor toţi oamenii să fie călugări?
- Numai cei care sunt chemaţi de Dumnezeu vor. Ceilalţi, sunt chemaţi să fie oameni, şi împlinindu-se ca oameni, se plineşte frumuseţea lumii.
- Şi după Îngeri?
Aşa! Să continuăm…
După ce a făcut lumina, apoi tăria şi îngerii, Dumnezeu a despărţit apa care era pe pămînt, şi astfel a creat uscatul.
- De ce e aşa de multă apă, şi aşa puţin uscat?
- Pentru că apa e ca dragostea, adîncă şi cu valuri, iar uscatul e ca învăţăturile cele tari ale credinţei, unde şezînd, construim corabia ca să putem merge pe apă.
- E tare frumos pe uscat, dar pe mare ne e frică: dacă se stîrneşte vreo furtună?
- Aşa. Şi? Nu-s frumoase şi furtunile?
- Numai dacă ne uităm la ele de pe youtube. Nu frumuseţea ne face frică…
- … ci să nu vă înecaţi! Dar şi de frumuseţe se poate îneca un suflet.
- Ca primăvara?
- Cam aşa.
Să nu vă fie frică: Dumnezeu vă poartă întotdeauna de grijă, întotdeauna vă vede, vă aude şi vă iubeşte. Şi dacă El crede că e mai bine pentru voi să muriţi pe mare, atunci să fiţi siguri că are dreptate, ştie El mai bine! Ce poate fi mai frumos decît să mori pentru Dragoste?
- Să trăieşti pentru Ea!
- Mă bucur că aţi înţeles. Darul cel mai de preţ nu e nici viaţa nici moartea, ci să dăruim ceea ce cere Dragostea, fie că pe una, fie că pe cealaltă.
- Dar dacă nu cere nimic?
- Inima ta o vrea.
- Ce bine! Ce frumos! Ce simplu! Şi cînd vine să o ia?
- Acum.
- Acum-acum?
- Chiar acum.
- Şi acum…?
- În fiecare acum.
Maica Domnului cu mama ei, Sfînta Ana
Apoi Dumnezeu a făcut natura, apoi astrele, apoi animalele din apă şi cele din aer, apoi cele de pe uscat, apoi omul, pe care l-a numit: Adam (adică ‘cel-din-pămînt’).
De la timp, creat întîiul, pînă la om, creat ultimul, totul are hotare. Hotarul poate fi bun, atunci cînd opreşte un rău, sau poate fi rău, atunci cînd opreşte un bine. Nu treceţi hotarele bune, şi nu respectaţi hotarele rele.
Îngerii şi omul, avînd suflete care pot cunoaşte pe Dumnezeu, adică înţelegătoare, sunt nemuritoare.
Animalele, plantele, elementele naturii, stelele, neavînd suflete înţelegătoare, sunt muritoare.
Animalele au suflete iraţionale, dar simţitoare (trăiesc sentimente).
Plantele sunt iraţionale şi ne-simţitoare dar au doar suflu de viaţă (au reacţii lăuntrice).
Elementele naturii (apa, aerul, pămîntul, focul) se împărtăşesc de existenţă, avînd forma şi mişcarea dată dinafara lor, dar nu au viaţă.
Dumnezeu a creat lumea acum 7521 de ani, într-o zi de Duminică, iar pe om, a şasea zi, adică Vineri.
- Asta e prea de tot, adică ştim exact şi ziua?…! De unde ştim?
- De la Adam şi pînă la Domnul Hristos s-a ţinut foarte precis minte fiecare generaţie, cît a trăit, şi toate evenimentele importante. De pildă potopul lui Noe, de care aţi auzit.
- Credeam că e doar aşa, o poveste.
- Nimic din Scriptură nu e doar o poveste, ci fapt real, care înseamnă şi fapt sufletesc, şi mai înseamnă şi multe alte lucruri, mai grele, pentru oameni învăţaţi de Duhul Sfînt. Ştiinţa modernă, chiar dacă nu poate să explice nimic, totuşi poate să constate. De pildă: la analiza de laborator cea mai performantă asupra sîngelui omenesc, s-a constatat că toţi oamenii sunt înrudiţi, (exact cum spune Scriptura), că în ADN, adică informaţia lor genetică, se vede întipărită o mare ruptură, adică un cataclism natural care a lăsat doar o infimă parte de populaţie în viaţă, iar restul a pierit (exact cum spune Scriptura). La analiza geologică s-a constatat că planeta a fost făcută deodată (exact cum spune Scriptura), iar nu prin milioane de ani de depuneri, şi în toate locurile lumii, pe toate continentele, se văd urmele faptului că au fost la un moment dat ape care l-au acoperit pe tot, într-un timp scurt (exact cum spune Scriptura). În expediţiile montane, nu demult s-a descoperit pe creasta muntelui Ararat, la uriaşă înălţime, o corabie, de dimensiunile descrise cu precizie în Scriptură. Aşadar, vedeţi voi, chiar dacă pare o poveste, e o poveste adevărată.
Iar dacă deasupra pămîntului oricine poate să vadă şi să cerceteze, în mijocul pămîntului este focul cel întunecat care arde pururea şi care se numeşte iad.
- Unde e îngerul rău?
- Nu numai el, ci toţi cei care au vrut să fie ca el, să semene cu el şi să facă ce vrea el.
- Şi cum pot să trăiască acolo, dacă e aşa urît?
- Păi… nu le e chiar aşa uşor… fiindcă… se chinuie… foarte tare… şi… le e cumplit de greu fără Dumnezeu, fără lumină, fără dragoste… fără nimic frumos şi bun…
- … săracii… ce putem face pentru ei, să-i scoatem de acolo?
- Putem să facem milostenie! Milostenia (adică să dai de pomană) le mai uşurează suferinţa.
- Dar… cum să dăm de pomană? Căci avem totul pe card…
- Haine, mîncare, apă, rugăciuni, lacrimi, vorbă bună, pomenirea la Liturghie.
- Cui să dăm, că s-a dat o lege şi nu mai sunt săraci, au dispărut…
- Întotdeauna vor fi săraci. Dacă nu cu cele materiale, cu siguranţă cu cele nemateriale. Deci dacă nu aveţi, sau nu aveţi cui să daţi lucruri materiale, cu siguranţă suflet aveţi, cu care puteţi să bucuraţi pe cineva. Iar cea mai mare milostenie este să te rogi pentru lume, fiindcă atunci dăruieşti toată viaţa, puterea, energia şi inima ta.
- Mai ziceţi-ne despre facerea lumii!
- Bine. Mai departe. Pămîntul este rotund, fix, şi nu se mişcă.
- Cuuum? … Dar …
- dar ce? Stăm pe pămînt şi vedem că se mişcă stele, soarele, luna, cerul. Cînd o să fim în cer o să verificăm dacă chiar e aşa cum zice Scriptura. Deocamdată tot ce a zis e adevărat, la milimetru.
- ! O să rîdă de noi dacă le zicem că pămîntul e buricul universului, şi nu se mişcă!
- N-o să rîdă, pentru că ideea lor are doar cîteva sute de ani, şi e nedemonstrată, iar axioma voastră e de 7521 de ani şi e uşor demonstrabilă.
- Of, dar asta înseamnă că tre să învăţăăăm… să studieem…
- Dacă vă respectaţi, şi dacă respectaţi adevărul şi ştiinţa. Dacă nu… ziceţi ca ei. O să observaţi că există învăţături comune cu Scriptura, şi învăţături diferite cu ea. Cînd vedeţi asemănarea, să vă bucuraţi pentru ştiinţă, căci înseamnă că a mai făcut un pas spre adevăr. Iar cînd vedeţi diferenţa, străduiţi-vă ca prin cercetare şi credinţă, amîndouă deodată, să îi luminaţi.
Cerul este o fîşie de văzduh, sferică, şi înconjură pămîntul. În cer sunt stelele, miliarde de miliarde, iar Dumnezeu le-a pus nume, la fiecare.
Dincolo de cer sunt alte fîşii, tot sferice, întîi de o apă cerească, apoi de văzduhuri luminoase. Dincolo de toate este Tronul lui Dumnezeu care străluceşte ca cristalul şi ca piatra de smarald, iar despre aceste locuri preafrumoase, citiţi Viaţa Sfîntului Andrei cel Nebun pentru Hristos.
Omul este cununa creaţiei lui Dumnezeu. El este creat după chipul lui Dumnezeu Unul în Treime, adică un suflet: în care este minte, cuvînt, şi duh; şi cu trei puteri lucrătoare: raţiune, dorire şi mînie.
- Cum lucrează? Toate odată?
- Dacă Duhul lui Dumnezeu adumbreşte sufletul, da, toate sunt armonios împreună-lucrătoare, şi nu e nici o luptă interioară, ci merge, “ca pe roate” – o expresie potrivită, fiindcă îngerii cei de sus sunt tot ca nişte roate, de foc, văzătoare, iubitoare, ascultătoare, mişcătoare. Prorocul Iezechiil le descrie, iar Sfîntul Dionisie le tîlcuieşte.
Omul are suflet şi trup.
Prima dată Dumnezeu i-a creat trupul, din pămînt. El cu Mîna Lui, cea Necreată, l-a plămădit. Trupul de om are aceeaşi formă cu sufletul de om, numai că aşa cum trupul este tare, din materie greoaie, densă, pe cînd sufletul , suflat de Dumnezeu mai apoi, este ca un abur fin şi luminos, şi nu se vede decît prin lucrarea sa (de pildă cînd omul e bucuros sau trist, sufletul e aşa, dar se vede prin lucrarea sa în trup). Foarte rar, sufletul se şi vede, dar e vizibil numai celor sfinţi. În rest, sufletul e văzut în fiecare clipă, de toată lumea, prin lucrarea sa, care animă şi mişcă trupul.
Sufletul şi trupul sunt unite între ele prin hotărîrea lui Dumnezeu care le-a închegat laolaltă, şi viaţa amîndurora este în inimă şi în sînge.
Omul are conştiinţă, adică are o ştiinţă a legăturii dintre sine şi Dumnezeu. Prin ea, el înţelege ce este el şi ce i se întîmplă, înţelege existenţa lui şi modul în care el are în sine puterea s-o trăiască. Locaşul conştiinţei este în inimă. Conştiinţa se mai numeşte şi glasul lui Dumnezeu, fiindcă Cuvîntul prin care a fost creat omul îi vorbeşte omului prin ea, îi mărturiseşte că El există, că îl iubeşte tare de tot (din moment ce l-a făcut!), şi vrea să-i dea toată Iubirea Sa, precum am povestit mai sus, că acesta este scopul pentru care a creat Dumnezeu lumea, ca să Se dăruiască pe Sine în om, şi omul să se îndumnezeiască. Tot ce este, de la cel mai mic la cel mai mare lucru, este pentru acest scop: ca Dumnezeu să dăruiască şi să sporească Slava Sa cea Sfîntă.
Am arătat mai sus că viaţa omului este în inimă şi în sînge. Deci, pentru ca viaţa din el să se împlinească, adică să depăşească existenţa, şi să se îndumnezeiască, trebuie ca inima şi sîngele să se îndumnezeiască.
Inima trăieşte prin glasul lui Dumnezeu din ea, de aceea zicem despre un om nemilostiv, nedrept sau care face rele că “n-are inimă”, fiindcă Dumnezeu este Drept şi Milostiv, iar omul este după Chipul Lui. Sau zicem că un om e creştin dacă e blînd şi smerit cu inima, că seamănă cu Hristos, iar dacă e mînios şi mîndru, zicem: “acesta n-are Dumnezeu”.
Inima trăieşte experienţa veşniciei, şi trece hotarele existenţei, depăşindu-le prin plinătate, prin împlinirea poruncii Iubirii, şi prin chemarea cu ardoare, neîncetat, a Numelui lui Dumnezeu, în ea. Fiindcă Numele Lui are Puterea Lui, iar Puterea Lui împlineşte Iubirea de El. Voi înşivă, fiind creştini, aveţi în numele voastre legătura cu Puterea Numelui Lui. Iar dacă aţi renunţa la numele vostru creştin, atunci aţi renunţa la Puterea lui Hristos în voi. Deci, să nu faceţi asta! Că nimănui nu i s-a dat un dar mai mare, decît cinstea de a purta nume întru Numele Lui, şi nici un Nume nu este mai mare decît Numele Lui. Ci, aşa cum vă spuneam mai sus, să ziceţi tot timpul în lăuntrul vostru: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!
Sîngele trăieşte şi el, tot aşa, după legile armoniei dintre suflet şi trup, dacă sufletul e în armonie cu Dumnezeu. Cînd sufletul uită pe Dumnezeu şi inima se asurzeşte la glasul Lui, atunci sufletul se îmbolnăveşte, iar apoi şi trupul, şi sîngele poartă boala de la unul la altul. Restabilirea armoniei însănătoşeşte pe om (dacă boala nu e cumva dată cu vreun alt scop, chiar de Dumnezeu).
Dar viaţa veşnică omul o primeşte doar prin sînge, prin transfuzie de Sîngele lui Dumnezeu, pe care o numim cum se cuvine: Sfînta Împărtăşanie, adică omul se împărtăşeşte de Dumnezeu, prin Trupul şi Sîngele Cuvîntului lui Dumnezeu care se uneşte cu trupul şi sîngele omului care crede în El.
- Şi totuşi, vedem că toţi oamenii mor cu trupul. Ce s-a întîmplat? De ce moare trupul?
- Sufletul, prin partea sa cea mai ‘subţire’, fină, luminoasă, înaltă, numită duh, era unit cu Dumnezeu. Erau două feluri de om: Bărbat şi Femeie. Bărbatul a fost creat primul. El a dat nume tuturor fiinţelor care există pe pămînt. Negăsind Adam nici o fiinţă care să i se asemene şi care să-l însoţească în existenţa lui, Dumnezeu a adus un somn adînc peste Adam, şi din Adam a creat alt om, un pic diferit, şi la suflet şi la trup. Şi Adam, trezindu-se, a numit-o: Femeie.
Înţelept şi sfînt fiind Adam, a prorocit prima prorocie: că Bărbatul şi Femeia, fiind din acelaşi trup făcuţi, se vor uni şi vor fi din nou un trup.
- Ce înseamnă această prorocie?
- Înseamnă mai multe lucruri. Adam, fiind chip şi asemănare cu Dumnezeu Care l-a creat pe om ca să-L unească cu Sine şi ca să Se întrupeze din El, pricepe aşa cum el are rostul vieţii şi trupul ca să fie spre slava lui Dumnezeu, tot aşa Femeia, care avea rostul vieţii şi trupul din el, se va împlini ca şi el, întîi prin unirea cu el, iar la sfîrşitul Timpului prin Taina Nunţii dintre om şi Dumnezeul Întrupat.
- Ce minunat, ce Bun e Dumnezeu! Putea să nu creeze nimic – ce Îi lipsea?
- Chiar aşa. Ce I-au adus cele ce le-a făcut, afară de un cîntecel, o lacrimă, un pic de dragoste care tot de la El sînt date.
- Şi atunci El nu Se bucură?
- Ba da, Se bucură cînd copilaşi ca voi Îl cunosc.
- De oamenii mari nu se bucură?
- Se bucură cînd oamenii mari nu uită să fie la suflet ca nişte copilaşi.
- Şi cum sîntem noi, ca să-L bucurăm pe Cel Care are totul?
- Sînteţi sinceri, simpli, cuminţi, fără viclenie, curaţi, ascultători, şi ştiţi să vă uimiţi de El şi de iubirea Lui.
- Şi oamenii mari de ce nu sînt aşa?
- Fiindcă nu vor să-i ierte pe ceilalţi.
- Ce este iertarea?
- Iertarea este să fii cu sufletul atît de preocupat de iubire, încît să nu vezi nimic din ce nu este Ea. Astfel, indiferent ce ţi s-ar întîmpla nu te simţi că alţii ţi-ar datora ceva, ci invers, că tu le datorezi lor să nu te opreşti din a-i iubi.
- Şi dacă facem aşa, Se bucură Dumnezeu?
- Da.
Să continuăm aşadar.
Deci au apărut Bărbatul şi Femeia. Străluceau de minunaţi ce erau, aşa smeriţi, întreg-înţelepţi, simpli şi blajini. Dumnezeu Însuşi li se arăta, vorbeau cu El şi Duhul Lui cu ei era. Cu respect şi supunere toate animalele şi păsările ascultau de ei, iar toată oştirea îngerilor lua aminte la ei: ce frumoşi! Ce împăraţi!
Dar îngerul alungat de la Dumnezeu, pricepînd că ceea ce voise pentru sine el, Dumnezeu hărăzise numai Omului, l-a pizmuit pe om, l-a urît foarte tare. Aşa că într-o zi în chip de şarpe s-a apropiat de Femeie şi i-a şoptit răutatea lui: să nu asculte de Dumnezeu, ci, dacă tot a fost creată liberă, să voiască ce poate fi mai bun, adică să fie ca Dumnezeu.
- Păi, parcă pentru asta l-a şi făcut Dumnezeu pe om, nu?
- Exact pentru asta, dar nu călcînd singura Lui poruncă, ci făcînd-o.
- Şi cum mai eşti liber să alegi, dacă ai poruncă să alegi doar într-un fel?
- Porunca e ca să ştii cum să alegi ca să rămîi liber. Iar dacă nu mai vrei să fii liber, călcînd porunca poţi renunţa la libertate. Porunca tocmai este spre păstrarea libertăţii, cel mai de preţ bun al omului.
- Nouă ni se spune exact invers: că dacă nu ai nici o poruncă, atunci eşti liber.
- Libertatea de a alege, prin chiar aceste cuvinte, înseamnă că alegi între ceva şi altceva. Cînd nu mai faci actul de a alege, conştient, treaz, atunci eşti rob. Dacă poţi renunţa sau accepta ceva, atunci eşti liber, faci o alegere liberă. Un păcătos înrăit de o patimă nu mai poate zice nu păcatului, căci este robit de el, dar cineva care nu păcătuieşte este liber, iar dacă va păcătui, va deveni neliber.
- Acum înţelegem! De aceea oamenii cei care nu ne vor binele, nu vor să citim Scriptura: ca nu cumva să fim liberi, şi să nu mai fim lor robi!
- Voi înşivă ziceţi.
- Deci, ce a răspuns Femeia la îndemnul şarpelui?
- A răspuns că porunca lui Dumnezeu este să fie liberi.
- Şi şarpele?
- El atunci a făcut ce face el, a folosit invenţia lui: minciuna. Adică a răstălmăcit lucrurile lui Dumnezeu, şi a spus (exact cum vă vor zice cei care vor vrea să le fiţi robi): “Ba, ca să nu fiţi liberi v-a pus Dumnezeu porunca, ci ca să nu ajungeţi desăvîrşiţi ca El, de aceea v-a pus vouă opreliştea asta, ca nu cumva să ajungeţi şi voi ca El. Nu e nimic dacă veţi călca porunca, nu veţi muri cum zice El, ci veţi avea ştiinţă.”
Vedeţi ce viclenie, ce răutate, ce invidie, ce minciună? Vedeţi ce ură faţă de oameni avea îngerul acesta, chiar de la început? Dacă atunci îi ura aşa – şi încă nu Se întrupase Dumnezeu în Trup de om! – gîndiţi-vă că acum, după şapte mii de ani, el şi-a perfecţionat viclenia, şi nu încetează a spune exact ce i-a spus atunci Femeii, fiecărui om care se naşte pe pămînt.
- Dar Femeia nu putea să priceapă viclenia?
- Dacă ar fi avut credinţă că Dumnezeu e Bun şi ce spune El e spre binele ei, ar fi putut. Dar ea n-a avut încredere în cuvîntul lui Dumnezeu. Şi pentru că l-a pus la îndoială, a călcat porunca, şi ea şi Adam, şi nu s-au gîndit că de la început Dumnezeu le spusese că dacă vor face asta, vor muri.
- Şi au murit?
- Cuvîntul Lui trebuia să fie împlinit! Că Dumnezeu e Însuşi Adevărul. Aşadar hotărîrea morţii nu El a dat-o asupra Primului Om, ci omul însuşi, dinainte ştiind, a ales rău. Însă în Bunătatea Lui, şi pentru ca să nu moară tot omul, adică cu tot cu suflet, nici toată făptura din cauza lui, (căci dacă împăratul unei ţări e învins, toată ţara suferă. Aşa şi Pămîntul şi toate fiinţele de pe el: mor pentru că omul, împăratul lor, moare…) Dumnezeu a hotărît o moarte doar a trupului, care nu se dezintegrează în nimic, ci se transformă înapoi în pămîntul din care a fost luat, iar sufletul urma să nu moară, ci, lucrînd pocăinţa (pocăinţa este întoarcerea ochilor sufletului către Dumnezeu), să aştepte Venirea pe pămînt a lui Dumnezeu, aşa cum v-am arătat în povestea Maicii Domnului.
După ce moare trupul, sufletul trebuie să treacă un examen: cel pentru care s-a pregătit toată şcoala vieţii. La examen vine juriul, format din Îngerii buni, şi îngerii răi, iar Judecător este Dumnezeu. Iar sufletul este judecat după toate faptele şi cuvintele şi gîndurile şi trăirile lui: tot ce a trăit şi a făcut este arătat acolo, în faţa Judecătorului, ca să judece El dacă omul, liber fiind, L-a ales pe El, Binele, sau a ales pe şarpe, răul. Aşa cum omul a făcut şi a ales în viaţa lui, aşa va judeca Judecătorul.
- Vai, dar noi poate că o să vrem binele, şi o să facem răul, aşa cum au făcut Primii Oameni!
- Nu, fiindcă voi sunteţi născuţi din nou, din Dumnezeu, prin Sfîntul Botez. Voi nu veţi face aşa, căci aveţi puterea să faceţi numai binele, DACĂ veţi fi ascultători de Dumnezeu, aşa cum a fost Avraam şi Maica Domnului. Să fiţi cu suflet viu şi vesel, că sunteţi neam de Împărat. Iar ca să vă simţiţi împărăteşte, mergeţi la Liturghie. Calculatorul e folositor, dar e mort, şi nu iubeşte, nici nu vă poate mîngîia sufletul. Numai Dumnezeu dă Mîngîiere. Mergeţi în Casa Lui. Acolo veţi afla Viaţa minunată a lui Dumnezeu pe pămînt, şi scrisoarea lui de Dragoste şi de Înfiere către voi: Evanghelia.
Să creşteţi mari în credinţă, mari în iubire, mari în frumuseţe sufletească, mari în smerenie, mari în înţelepciune, mari în milostenie, mari în frica de Dumnezeu. Fiţi sfinţi!
Aşa să fie! (Ziceţi şi voi: Amin!)
Post Scriptum către părinţi
Credinţa este viaţa sufletului. Necredinţa este cu atît mai ruşinoasă la cel inteligent, care cu mai multă uşurinţă ar trebui să vadă dovezile credinţei, şi mai demn de laudă e cel care, deşi mult mai puţin inteligent, are o inimă vie şi crede, fără să cunoască prea multe dovezi. Nu există nici o dovadă că nu este Dumnezeu, dar există toate dovezile că există Dumnezeu. De aceea, cel care zice că nu este Dumnezeu este nebun, fiindcă neagă tot ce-l înconjoară, iar cel care Îl cunoaşte din lucrurile care sunt e înţelept, fiindcă vede din rostul lor pe Cel ce le-a făcut.
Dovada prezenţei lui Dumnezeu în sufletul omului sunt: Dragostea sfîntă, Pacea, seninătatea, veselia (doxologia), cumpătarea, întreaga-înţelepciune (fecioria), blîndeţea inimii (smerenia harică).
Frumuseţea unui suflet începe de la preferinţa lui pentru a alege binele şi cununa sa e frica de Dumnezeu, care păzeşte toate roadele binelui. Frica de Dumnezeu este frica de a nu-L pierde, de a nu te despărţi de El. Ceea ce uneşte cu El este harul, energia Lui necreată. Ca dintr-un Izvor curgînd pe jgheaburi, energia dumnezeiască curge în om numai prin credinţa cea dreaptă. Dacă vieţuirea nu este o putere de sine a omului, ci este Dar de Sus, cu atît mai mult supra-vieţuirea, înţeleasă în chip literal şi duhovnicesc, adică viaţa-veşnică: ea are nevoie şi de efortul nostru personal, şi de liberul arbitru care s-o potenţeze. De aceea auzim pe Sfinţi: „Împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi pe toate le împlineşti, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea, şi mîntuieşte. Bunule sufletele noastre.”
‚Păcat’ se tîlcuieşte ‘a rata ţinta’. Ţinta existenţei este sfinţenia. Orice faptă a sufletului, văzută sau nevăzută, prin care se ratează această ţintă, se numeşte ‘păcat’. Între virtute şi păcat, prin fire urmăm virtuţii, şi împotriva firii, păcatului. Cu cît mintea stăruie în cuvîntul sfînt, cu atît harul curăţeşte mintea, ca să poată lesne deosebi lumina de întuneric, şi firescul de nefiresc, şi, cu harul lui Dumnezeu, iubim din ce în ce mai mult virtutea, care dă sentimentul împlinirii, şi urîm păcatul, care ne face să ne simţim nedemn. Fiţi demni, ca să fiţi pilde pentru copiii voştri!
Puterea osebitoare este lucrarea liberului arbitru, care începe să funcţioneze ca dovadă a eliberării sufleteşti prin dreapta-credinţă în Iisus Hristos.
Iubiţi sufletele voastre: lăsaţi copiii să se nască! Daţi-le dreptul la viaţă şi dreptul la Viaţă veşnică. Ei sunt daruri de la Dumnezeu. Duminica, de sărbători, de ziua lor, de drag, în zori şi înainte de culcare, la masă, în vacanţă, în fiecare ceas, dăruiţi-le copiilor voştri pe Dumnezeu: Evanghelia, Credinţa, Botezul, Ortodoxia, Tainele, Viaţa.
Aduceţi cîntecul inimii voastre prin ei şi împreună cu ei, prin împlinirea chemării omului la Cuvînt: “toată viaţa creştinului este o pregătire pentru a şti să mori mucenic.”
Cu toată dragostea,
Neonila
6-7 aprilie 2012, mănăstirea Petru Vodă
Ziaristi Online
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu