Viaţa smerită şi cuviincioasă
este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Puţini oameni reuşesc să înţeleagă
că în amintirea celorlalţi nu rămân zugrăvite succesele personale,
cărţile scrise sau vorbele rostite, ci mai ales bunătatea. Dragostea,
blândeţea, răbdarea sunt cele mai de preţ moşteniri pe care o persoană le poate lăsa
neamului din care face parte. Cuviosul Ghelasie de la Râmeţ ne-a dăruit
exemplul acestor virtuţi, întrupate în viaţa sa duhovnicească. Chiar
dacă nu cunoaştem prea multe amănunte despre existenţa sa cotidiană,
minunile făcute şi darurile dobândite de la Dumnezeu sunt suficiente
pentru a-l considera un părinte iubitor de oameni.
Nu cunoaştem nici măcar anul naşterii sau
al trecerii la cele veşnice al Sfântului Ghelasie de la Râmeţ. Cu toate
acestea, trebuie să remarcăm că a vieţuit cu siguranţă în secolul al
XIV-lea. Singura dată de care beneficiem este cea de pe peretele care
desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeţ: „Scris-am eu mult
greşitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crişul Alb în timpul
Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui
Ludovic“. Prin urmare, această scurtă frază ne dezvăluie câteva amănunte
importante despre Cuviosul Ghelasie. El nu a fost doar stareţ al
Mănăstirii Râmeţ, ci şi arhiepiscop al Transilvaniei. Este prima
menţiune a unui întâistătător ortodox al Transilvaniei în istoria
Bisericii noastre. Totodată, faptul că era arhiepiscop arată că se poate
să mai fi existat cel puţin o episcopie sufragană, al cărei conducător
ne rămâne, în continuare, necunoscut. Regele Ludovic care este menţionat
în inscripţie a fost de origine maghiară şi a creat în dese rânduri
probleme ortodocşilor transilvăneni.
Tinereţea sihăstrească
Încă din tinereţe, Cuviosul Ghelasie a
preferat, în locul activităţii în lume, liniştea sihăstrească. Se pare
că, înainte de a ajunge stareţ al Mănăstirii, Cuviosul Ghelasie a
petrecut mai mulţi ani ca pustnic pe valea pârâului Râmeţ, a dobândit
darul facerii de minuni şi s-a remarcat prin viaţa sa duhovnicească
smerită. După o perioadă de timp, la insistenţele părinţilor, a acceptat
să fie conducătorul spiritual al Mănăstirii Râmeţ. „În tradiţia locului
se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care,
împreună, se ruga şi postea, săvârşind sfintele slujbe cu mare osârdie
şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea
mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu
ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşea Sfânta
Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării, la
trapeza mănăstirii“ („Vieţile Sfinţilor“ – iunie, p. 513).
Corelând cele două amănunte despre viaţa
Sfântului Ghelasie înainte şi după ce a devenit stareţ al mănăstirii,
constatăm că obştea de la Râmeţ avea un program atât chinovial, cât şi
idioritmic. Existau pustnici în împrejurimi care veneau probabil doar
sâmbăta şi duminica la slujbe, pentru a se retrage apoi, în restul
săptămânii, în singurătate. Ceilalţi monahi, care stăteau în mănăstire,
respectau programul obişnuit chinovial şi îndeplineau diversele
ascultări pe care le primeau. Lucrul acesta este mărturisit şi în
„Vieţile Sfinţilor“: „Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare
părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţ, precum şi al
sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se
nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune
împreună cu dânşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau
credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi
mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile
lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu“ (p. 513). Cuviosul
Ghelasie îndeplinea ambele moduri de viaţă monahală, pentru a se îngriji
cât mai bine de viaţa duhovnicească a ucenicilor săi.
Fântâna Vlădicii
Mănăstirea Râmeţ avea, în timpul
Sfântului Ghelasie, câteva terenuri, mai ales fâneţe. Acestea se aflau
însă la o depărtare considerabilă de obşte, unele chiar la 20 de
kilometri. Ca o încercare ascetică în plus, aceste terenuri erau lipsite
de izvoare, călugării răbdând deseori de sete. Într-o bună zi, mergând
la una dintre aceste fâneţe aflate în localitatea Hopagi, Cuviosul a
observat că ucenicii săi suferă din această cauză şi cârtesc. Şi-a
plecat, astfel, genunchii la rugăciune şi, de sub o piatră a început să
izvorască apă limpede. Ucenicii au rămas miraţi şi au început să-şi
ceară iertare pentru purtarea necuviincioasă. Acest izvor a fost numit
Fântâna Vlădicii, iar până astăzi credincioşii din locurile apropiate au
mare credinţă în apa de aici, pe care o beau cu multă evlavie.
Semnele moaştelor Sfântului Ghelasie
Pe drumul de întoarcere la mănăstire,
după săvârşirea acestei minuni, Cuviosul Ghelasie şi-a dat obştescul
sfârşit. În momentul în care a trecut la Domnul, clopotele a şapte
biserici din împrejurimi au sunat singure. În apropiere de satul Valea
Uzii, urmele asinului care îi transporta trupul au rămas întipărite în
piatră. A fost îngropat lângă biserica veche a Mănăstirii Râmeţ, iar, cu
timpul, locul mormântului său s-a pierdut. Dar Dumnezeu, Care poartă
grijă de aleşii Săi, nu a dorit să lase poporul fără moaştele acestui
sfânt. În 1925, pârâul Geoagiu a ieşit din matcă, iar biserica veche a
fost acoperită de aluviuni. A fost observat un cap de om care a
înconjurat biserica de trei ori şi, intrând în ea, s-a oprit la
fereastra din altar. Totodată, apele au mai scos la suprafaţă încă două
capete. Preotul Barbu, slujitor în mănăstire, a îngropat cele trei
capete în partea dreaptă a bisericii vechi. Călugării au început să
observe că, în locul respectiv, iarna se topea întotdeauna zăpada, iar
vara nu era rouă. Au decis să dezgroape cele trei capete şi le-au pus în
biserică. A fost nevoie de o minune pentru a fi identificat capul
Sfântului Ghelasie. O femeie bolnavă de epilepsie, Maria, originară din
Negreşti-Oaş, s-a vindecat după ce s-a atins de capul cuviosului.
Minunile cuviosului
Au mai fost şi alte momente în care
cuviosul a săvârşit minuni deosebite. Astfel, o femeie din satul Albina,
venind la mănăstire, a primit un gând rău, întrebându-se dacă nu cumva
moaştele cuviosului vor mirosi urât. Imediat a început să îi miroase ei
urât mâna dreaptă şi nu mai putea să facă Sfânta Cruce. Şi-a mărturisit
păcatul faţă de toţi cei prezenţi şi, rugându-se, a fost iertată şi
vindecată de Cuviosul Ghelasie. În alt caz, un ortodox care îmbrăţişase
anumite erezii suferea de paralizie. În momentul în care a auzit de
minunile care se petrec la Mănăstirea Râmeţ, a hotărât să vină acolo şi a
promis că va deveni un ortodox curat dacă se va vindeca. Cum lucrul
acesta s-a întâmplat, şi-a ţinut promisiunea făcută, evitând orice
contact cu erezia de dinainte.
Trecerea Cuviosului în rândul sfinţilor
s-a petrecut pe data de 29 iunie 1992, hotărându-se ca data sa de
prăznuire anuală să fie 30 iunie. Cum aminteşte şi părintele Mircea
Păcurariu, nu trebuie să uităm să ne rugăm acestui sfânt „odrăslit din
neamul nostru“: „Către tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, înălţându-ne
gândurile, cu umilinţă şi cu căldură te rugăm: caută din înălţimea plină
de slavă a cerului şi te milostiveşte de suferinţele, durerile,
patimile, necazurile, amărăciunile şi strâmtorările noastre. Şi roagă pe
Stăpânul şi Dumnezeul nostru cel ceresc, să ne ierte păcatele pe care,
cu ştiinţă şi cu neştiinţă, le săvârşim neîncetat, ca şi pentru puţina
noastră dragoste faţă de El şi faţă de aproapele nostru, rugându-L să
fie pururea milostiv şi iertător şi să îndepărteze de la noi toată
suferinţă şi durerea. Fii povăţuitorul şi îndrumătorul nostru pe
cărările cele necunoscute ale vieţii, pentru ca, urmând pilda credinţei
şi a dragostei tale faţă de Hristos, să ne învrednicim de darurile Sale
şi trecând din această viaţă, să ne bucurăm împreună cu tine şi cu toţi
cei bineplăcuţi din veac ai Domnului de împărăţia cea nesfârşită a
cerurilor, ca acolo, înconjuraţi de cetele îngerilor, să aducem mărire,
cinste şi închinăciune lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, în vecii
vecilor. Amin.“
Sursa: Cidade
de Deus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu