Motto: Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia cea
sfântă. Am fost uimit de sonorităţile tăcerii. Sandu Tudor
La sugestia Episcopul
Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Tit Simedrea, în 1929 Sandu Tudor, care
la acea vreme avea 33 de ani, pleacă opt luni într-o călătorie de studii la Muntele Athos.
Înaltul prelat îi oferă o bursă şi o scrisoare de recomandare menită să-i
asigure găzduirea: „Domnul Sandu Tudor este un mare iubitor de mănăstiri şi
călugări, e un scriitor de seamă şi vrea să petreacă o vreme în mănăstirile de la Sfântul Munte, spre
a învăţa şi spre a cunoaşte vestita viaţă duhovnicească din Sfântul Munte
Athos.“[1] În urma acestei călătorii,
ziaristul mărturiseşte că revine în ţară „cu o bogată experienţă, care va avea
puternice urmări în viaţa mea de mai târziu.“[2]
Însemnările sale de
călătorie, Cartea Muntelui Sfânt,
vor fi publicate în revista „Gândirea,“ de-a lungul câtorva numere. Sandu Tudor
a fost primul ziarist care a adus la cunoştinţă cititorilor problemele
materiale şi juridice cu care călugării români se confruntau în Muntele Athos. Marea
noapte de Aur a Maicii Domnului. 40 de zile în Sfânta Agură, cel de-al
doilea manuscris redactat în aceeaşi perioadă, cu acelaşi subiect, va vedea
lumina tiparului mult mai târziu, mai exact în anul 1999. Probabil că ziaristul
a dorit să păstreze pentru sine câteva nostalgii athonite, care au fost
publicate postum.
Scriitorul declară de la
început că Athosul este un univers „ciudat, cel mai ciudat cu putinţă,“
neacesibil femeilor, în care omul poate rememora sacralitatea creştinismului de
acum două mii de ani, un loc unde „numai dragostea lui Dumnezeu e socotită
lege.“ În urma experienţei trăite, ziaristul a ajuns la concluzia că în Athos
„viaţa nu se mistuie niciodată în cenuşa zădarnicului desgust, aşa cum se mistuie
în lumea noastră firească, ci urcă să lumineze cu înflăcărări de psaltire şi
liturghie veşnică, până la picioarele de aramă ale unicului Hristos.“[3]
Pentru a se ridica omul
deasupra slăbiciunilor sale trupeşti este necesar „să treacă prin liturghia
lacrimilor în care tăcerea grăieşte cu vorbele cele nespuse. […] Da, nimic nu
poate fi mai răsturnător sufleteşte pentru un om al veacului de faţă, decât o
călătorie prin întinsele păduri şi pustietăţi ale Muntelui Sfânt, printre cele
douăzeci şi una de cetăţi ale marilor mănăstiri împărăteşti şi apoi printre
sutele de mici bisericuţe de pe stânci şi din peşteri, dar mai ales printre cei
şapte mii de călugări împreună petrecători şi pusnici, care în acelaş timp, în
fiecare zi din miezul nopţii şi până în mijirea altei zile, stau neclintiţi ca
nişte făclii în faţa altarelor, mistuindu-şi în lacrimi de foc, rugăciunea lor
pentru lumea întreagă.“[4]
Scriitorul îşi denumeşte
însemnările drept „un ceaslov de călătorie, în care pas cu pas, să ajungem să
se adune toate semnele duhovniceşti pe care le-am văzut şi auzit în patruzeci
de zile şi de nopţi de drum, […] să fie ceva din muzica mersului de veacuri al
călugărilor şi pusnicilor, aceste suflete mari de copii simpli şi primitivi,
urcând la umbra nemărginitei cruci din care, peste veacuri, atârnă bunul
Dumnezeu spânzurat în patru piroane.“[5] Cu aceste cuvinte pioase
ziaristul îşi încheie Înainte Cuvântarea.
Dornic de a cunoaşte
misterul muntelui „cel Sfânt al Maicii Domnului,“ ziaristul porneşte cercetarea
sa de la cărţile „roase şi obosite parcă de truda atâtor vârste de citit ce
răzbătuseră peste ele,“[6] pe care le studiază în ţară.
După câteva luni de lectură, primeşte invitaţia Mitropolitului Tit Simedrea, de
a vizita muntele Athos- „pământul cel nou al inimii.“
Scriitorul ne oferă
câteva informaţii cu privire la itinerariul pe care l-a parcurs până la
destinaţie. A treia zi de la plecarea din Bucureşti, a ajuns cu trenul la Tesalonic. Aici îi
întâlneşte, din întâmplare, pe părintele Brindu şi schimonahul Elisei. Faptul
că a întâlnit un schivnic valah care să-i dezvăluie câteva din cutumele
Sfântului Munte, l-a bucurat mult, întâlnirea socotind-o a fi providenţială.
Aşadar, neofitul care urma să se iniţieze în tainele muntelui sfânt are parte
de o primă călăuză.
Părintele Elisei îi
dezvăluie jurnalistului un conflict destul de delicat. Un înalt ierarh refuza
întoarcerea în ţară a călugărilor români din Muntele Athos. Cu multă uimire
Sandu Tudor ascultă necazul cuviosului părinte. Pe parcursul discuţiei
anahoretul înteţeşte acuzele: „Spune –ierarhul – că noi călugării suntem
murdari, proşti şi tâlhari şi răsculăm ţara. Asta fiindcă nu putem svârli calendarul
cel vechi. […] Şi apoi canoniceşte noi ţinem de Patriarhul Ţaringradului.“[7] Problema se referă la schimbarea
calendarului iulian cu cel gregorian, de către Patriarhul Miron Cristea, fapt
care a adus multă tulburare, mai ales în rândul monahilor. De aceea,
autorităţile ecleziale române încercau să împiedice venirea călugărilor din
Athos unde era valabil vechiul calendar. Pe de altă parte, autorităţile
greceşti încercau să-i spolieze pe călugării români care doreau vize de plecare
din ţară, impunându-le taxe foarte mari „Asta pentru că sunt Valah şi sunt
socotit ca un câine fără adăpost. […]
Mai bine de cinci sute de călugări români se chinuiesc aşa, şi mai rău
încă, ca nişte blestemaţi. […] Vei vedea dumneata câtă suferinţă şi tulburare
ne-a adus nouă românilor în Munte hotărârea asta blestemată.“[8] O altă problemă o reprezintă
prigoana suferită de români şi din partea călugărilor de alte etnii, în special
greci şi ruşi: „Noi românii, din sudoarea noastră am făurit mândria Muntelui
Sfânt. Atâta aur şi bogăţie au dăruit Domnii noştri cei vechi şi boierii şi
câţi ţărani! […] Iară azi trebue să ne
facem argaţi celor pe care i-am îmbogăţit. Nu ne lasă nici în pustiuri să
trăim. Pe moşia mănăstirei celei mari a Vatopedului, într-un pustiu sărac de
tot, s-au înmulţit colibele aschiteilor români. Mănăstirea a avut frică să nu
se înfiripeze un schit românesc. Le-a poruncit de mai multe ori să părăsească
locul pe care totuş îl cumpăraseră cu bani adunaţi din pomeni de la noi din
ţară. Iară într-o zi, au venit trimişii soborului mănăstiresc şi au pus foc
întregii gospodării şi munci, care făcuseră să crească măslini şi legume pe
piatră. Au fugit oamenii care încotro prin păduri. Suntem urmăriţi ca fiarele
sălbatice. Asta fiindcă nu avem ocrotire.“[9] Jurnalistul notează atent
declaraţia călugărului, lăsându-i pe cititori să tragă concluziile.
De la Tesalonic, Sandu Tudor
şi călugărul pornesc împreună spre Muntele Athos. Nava lor era foarte ruginită,
însă „întovărăşită de delfini,“ semn al binecuvântării cereşti. Fostul student la Belle Arte ne oferă o
amplă descriere în culori pastelate a unui asfinţit de soare pe mare, însă
abundenţa atributelor sufocă imaginile: „Peste nesfârşirea mişcătoare de apă,
flăcările uriaşului ochi al zilei dau în scăpărat. Joacă gingaş polei
schimbător. Ţărmuri cu limanuri de prundiş şi capete de cremene se învăluiesc
în limpezimea plutitoare. Zarea se îndulceşte, priveliştile uscatului depărtat
se idealizează să se topească într-un vis vioriu. […] Vântul cade deplin, pace
adâncă se adună şi se revarsă în toate. […] Umbrele joacă sus peste rotarea
clopotului de cleştar safiriu al cerului, apoi se topesc treptat în clar de
umbră aurită. O seninătate neaşteptată se lămureşte până în afundurile cele mai
nebănuite ale depărtărilor. Limpezimea înserării se ridică ca o uşurare uriaşă,
ca un oftat neauzit al zărilor. Pacea acesta tămăduitoare te deslipeşte de tot.
Din fiecare suflet sboară o pasăre şi, ca peste o urnă de cenuşe, uitarea de
orice griji şi frământări omeneşti îţi pecetluieşte făptura. Fiecare stă
ţintuit locului sub puterea unui simţământ mut şi nespus, chiar şi cei mai
aspri. O clipă, clipită de împăcare desăvârşită eşti nemărginit cum nemărginit
stă cerul, pământul şi apa. Nicăieri ca-n largurile mărilor liniştite din
miază-zi nu poţi să încerci simţământul acesta adânc odihnitor. Noaptea e
scoborâtă. Aurul viu al stelelor arde în albastrul întunecat de adâncă fântână
al cerului.“[10]
Într-o atmosferă „de
răgaz paşnic,“ Elisei schimonahul a început să-şi povestească viaţa. În
tinereţe a fost cârciumar bogat într-un oraş oltenesc. O mare parte din viaţa
şi-a trăit-o gustând din toate plăcerile lumeşti. Până în momentul când a
observat că sufletul nu i se mai putea odihni într-un trup muncit de patimi, şi
a pornit spre Muntele Atosului. Din acel moment viaţa i s-a schimbat. Călugărul
se dovedeşte a fi şi un fin psiholog, dacă acestea sunt, într-adevăr, cuvintele
sale şi nu ale jurnalistului care îşi notează totul cu sentimentul că are de
consemnat lucruri esenţiale, ce ţin de sacru: „În oraşe oamenii nu mai au deloc
chipuri, sunt fără obraze. Chipul lui Dumnezeu e întunecat, e nimicit în
fiecare. Faţa oricăruia e o oglindă spartă în care nu vezi nimic, numai ceva
întunecat, posomorât şi speriat. Aleargă cu toţii în toate părţile, buimaci ca
nişte făpturi trezite cu somnul neisprăvit. Oamenii şi-au pierdut oglinda
chipului.“[11]
Pe punte, Sandu Tudor
face cunoştinţă cu Alecos Papaiani, cel mai cunoscut om din Tesalonic şi din
Munte, „marele aprovizionar în toată zahareaua şi cele de trebuinţă vieţii
republicei călugăreşti.“[12] Acesta reuşise să strângă o
avere impresionantă de pe urma negoţului cu călugării, însă părerea sa despre
Athos este cea a unui profan, a unui reprezentant tipic al lumii secularizate:
„nimic altceva decât sărăcie, murdărie, sălbăticie […] Dumnezeu o minciună din
rugăciune şi posturi, veşnica minciună sub care se ascund toate păcatele şi tot
întunericul, care se adună în aceste făpturi păroase şi ipocrite care sunt
călugării.“[13] În pofida cutumei care interzice
accesul femeilor în Munte, grecul îi face o dezvăluire bizară şi insidioasă:
„aici, în Ahtos, am învăţat să iubesc femeia.“
Deşi vede în el un
personaj malefic („diabolicul tovarăş“) îl consideră „cel mai aspru judecător
al vieţii călugărilor,“ un „adevărat procuror,“ care îi destăinuie o latură
întunecată, mai puţin cunoscută, a Athosului. Cu dezgust, dezamăgire şi
îndoială în suflet, Sandu Tudor şi-a părăsit partenerul de dialog
îndreptându-se spre părintele Elesei. Imaginea bătrânului schimonah citind
rugăciuni dintr-un ceaslov vechi îi linişti sufletul. Povestindu-i discuţia
purtată mai înainte cu oportunistul grec, duhovnicul îi mărturiseşte: „Trăieşte
pe spinarea noastră şi ne vorbeşte de rău. Şi tatăl lui tot aşa a fost. Maica
Domnului l-a blestemat şi într-o zi s-a aruncat în prăpăstia din fereastra unei
mănăstiri.“[14] De fapt, prin această alternanţă
de discursuri Sandu Tudor pune faţă în faţă două lumi: cea a călugărilor,
păstrătoarea tradiţiei creştine, încremenită de secole în ritualurile sacre şi
care stă sub semnul lui „a fi“ şi cea dinamică, mercantilă, secularizată, a
progresului economic, care stă sub semnul lui „a avea.“
Sfaturile bătrânului,
alese cu multă înţelepciune, pentru întărirea sa sufletească, sunt o veritabilă
predică: „Nu te scârbi. Culege ca albinele din flori ce e bun. Vii din lume în
Munte, vrei să înveţi aici bucurii noi. Fii vârtos! Văzduhul ăsta are aerul
tare şi hereţi care fâlfâe semnele suferinţii şi tristeţii. Acolo unde e viaţă
adevărată e şi umbră şi durere. Şi cântecul verde al primăverii, să nu te
înşeli, tot durere este. […] Împotriva deznădejdii să-ţi fie nădejdea, după
Scriptură, asta este taina duhului care biruieşte şi moartea. […] Biserica
noastră pravoslavnică a fost şi e o mare luptă cu moartea care strigă pururea:
„Hristos a înviat!“[15] În urma omiliei, cei doi s-au
retras pe câte o scândură, în scurt timp adormind.
Dis de dimineaţă,
călătorii aşteptau pe punte cu privirile ţintite ivirea piscului Muntelui
Sfânt. Doi pelerini ruşi fără a le păsa de ceilalţi pasageri făceau metanii.
Sandu Tudor, privind la smerenia celor doi, ar fi voit să facă un gest similar,
dar: „bestia civilizată din mine mă împietreşte locului. O bestie civilizată!“[16]
Și astfel, fie doar cu o privire din depărtare „Atosul cucereşte pentru
vecie sufletul omului.“[17] Cu această concluzie nostalgică,
se încheie cea de-a doua părte a jurnalului publicată în revista „Gândirea.“
Partea a treia se
deschide cu portretul unui călugăr bătrân, care avea privirea aţintită spre
Munte. Părintele stătea ghemuit jos pe podeaua curată a punţii, rezemat cu
spatele pe un sac încărcat cu merinde, fiind parcă absent la întreaga forfotă
care cupinsese vaporul. Sandu Tudor îi observă seninătatea sufletească care-i
acoperea întregul chip de ţăran rus. Haina smeritei schivnici îi dădea însă un aer
de „tolstoian transfigurat.“
În scurt timp, aura legendară se risipeşte,
în depărtare, priveliştea îndelung aşteptată prinzând contur. Muntele se
întinde pe o sută de km, fiind în definitiv „o ciudată ţară neatinsă de
profanările omului civilizat.“ Precizăm că în limba greacă „Athos“ înseamnă
„nevinovat.“
În scurt timp, călugării
din port, cu bărcile pregătite, într-o linişte desăvârşită, s-au îndreptat spre
noii pelerini. Părintele Elisei, făcându-şi cruce, îşi avertiză camaradul:
„Vezi, Sfânta Agură ca o carte vie stă, dar nu se deschide ochilor de lut.“[18] Uimit şi tulburat de aceste
cuvinte, Sandu Tudor înţelese că sensul duhovnicesc va fi, fără îndoială,
singurul care aşteapta să fie descifrat. La scurt timp pelerinii au coborât „pe
un aspru dig de piatră“ îndreptându-se cu toţii spre o poartă medievală. Îi
întâmpină imaginea impunătoare a stemei vechi a Bizanţului: „pajura cu două
capete, stema de oţel oxidat, bizantină.“ Impunătoarea poartă este simbolul
unui „prag“ care desparte universul profan din care pelerinul venea, de cel
sacru, unde urma să i se dezlege misterul Sfintei Agure.
Ca un neofit ascultător,
Sandu Tudor urmează sfatul părintelui Averchie, o altă călăuză spirituală:
„Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, puneţi pantaloni lungi, lasă barba
să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca
dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc
acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti
turiştilor. Aceea vin şi se duc aşa cum vin.“[19] Acest călugăr era cunoscut în
tot Sfântul Munte mergând din loc în loc asemenea „pelerinului rus,“ fără a se
statornici într-o mănăstire. Novice într-ale călugăriei, Sandu Tudor îi
respectă întocmai sfatul. Zvonul că părintele Averchie călătoreşte cu un
pelerin evlavios s-a răspândit rapid în tot Muntele. Şi multe taine în scurt
timp au început să i se reveleze.
Sandu Tudor evocă o
întâlnire cu un părinte pusnic „om al rugăciunii a toată noaptea, - care avea
[…] o mână galbenă, mână de moarte, care cu degetul mare şi osos îmi scria
parcă în suflet.“[20] Cuvintele anahoretului au lăsat
urme adânci în inima novicelui. „Omorî-vei cu aghiazma Sfintei Fecioare,
viermele pe care îl poartă în inimă omul lumesc. […] Precum viermele carele
hrănindu-se din lemn se sileşte a-l usca pre acesta şi a-l face netrebnic să
aducă rod încât se aruncă la foc, întru aşa chip se sileşte şi el, Luceafărul
negru, ca să usuce inimie oamenilor să nu rodească faptele lui Dumnezeu ca să-i
arunce după asta în muncirea cea veşnică.“[21] Observăm că monahii îi vorbesc
de obicei în pilde, în comparaţii dezvoltate, ca altădată Hristos mulţimilor,
într-un limbaj simplu, pe înţelesul unui profan.
La
Schitul Sfânta Ana, o întrebare îi declanşează o gravă problemă
de conştiinţă: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta
din noapte?“ După cum ne relatează părintele Roman Braga,[22] scurta interogaţie retorică i-a
declanşat mustrări grave de conştiinţă. „Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete
pariziene, şedinţe literare, petreceri.“ Cunoscându-i starea de confuzie
părintele stareţ continuă: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine
Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.“[23]
Sandu Tudor încheie acest
capitol într-un ton cu totul duhovnicesc, alegând aceeaşi modalitate de
discurs, comparaţia dezvoltată, ca şi îndrumătorii săi: „O împărăţie întreagă
s-a ghemuit aici, s-a strâns într-un munte sub omoforul Maicei Preciste, cum se
strânge planta în sămânţă, să-şi aştepte soroc mai prielnic.“[24]
În următoarele numere
ziaristul nu a mai publicat nici un fragment din jurnalul său de călătorie,
poate pentru că a voit să păstreze doar pentru sine câteva hariasme din
experienţă athonită.
Însemnările de călătorie
sunt importante prin demersul jurnalistic ce a vizat prezentarea problemelor
juridice şi administrative cu care se confrunta comunitatea de călugări români
din Athos. Astfel că, după publicarea însemnărilor în „Gândirea,“ un grup de
călugări români din Athos îi adresează o scrisoare prin care îl roagă să
intervină pe lângă autorităţile române pentru a fi protejaţi de guvern şi
recunoscuţi ca români, căci conform legilor statului elen, toţi călugării din
Athos deveneau cetăţeni greci şi nu aveau dreptul de a avea dublă cetăţenie.
În anul 1999, la Editura Christiana,
a văzut lumina tiparului volumul Scrieri,
ce poartă semnătura lui Sandu Tudor. Editorul Alexandru Dimcea a aşezat în
continuarea paginilor care relatează călătoria din Athos, două texte inedite: Post-scriptum şi Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură.
Post-scriptum
este o consemnare a călătoriei la Athos. Colindând peisajele sălbatice atonite,
constatase că: „Aici, printre pădure şi pustiurile munţilor, în tăcerea
vechilor temple bizantine, Ortodoxia mistică păstrează tezaure de artă şi
duhovnicie.“[25] Jurnalistul îşi focalizază
comentariul asupra părintelui Elesei, observând că sub chipu-i copilăros
călugărul ascundea „într-o cută a sufletului un înţelept adevărat pe care nu
voia să-l arate, pe care îl ascundea parcă din ruşine.“[26] Bătrânul, având experienţa
vieţii duhovniceşti, îl sfătuieşte să-şi stăpânească curiozitatea: „Ai răbdare.
O să afli dumneata şi călugăria cea adevărată, că nu de prisos ai venit până
aici, dar cu răbdare şi cumpănă sufletească, cu tihnă, cu încredere şi
îngăduinţă, că toţi suntem de ţărână şi născuţi din pântec păcătos.“[27]
O primă experienţă
mistică o trăieşte la
Stavronikita, „o sihăstrie smerită a unui bătrân duhovnic
român.“ Bătrânul îl duce în locul preferat de rugăciune. Fără a rosti nici un
cuvânt, cei doi se aşezară pe o bancă. Vremea meditaţiei începu să se scurgă.
„Gândurile noastre se scufundară înăuntru.“ Urmărindu-i chipul, Sandu Tudor se
lăsă pătruns de chipul monahului: „faţa călugărului era senină şi bună ca
amurgul.“ Piscurile muntoase nu se mai puteau distinge, pentru câteva clipe
„nici o stea nu îndrăzni să-şi arate piciorul său de argint,“ „tăcerea se
retrase pentru a face loc zgomotelor nopţii.“ În scurt timp au început să se audă paşi de
hiene, râşi, şacali. Anahoretul, „mai nemişcat ca muntele şi plopii,“ nu luă în
seamă zgomotele nopţii, fiind parcă absent. Sandu Tudor înţelesese că bătrânul
era, de fapt, cufundat în rugăciunea neîncetată. „Bănuiam şi în el o mişcare
rotundă ca un suiş de zbor. Liniştea urca, urca, şi această linişte avea acum
culoarea albastră. Când, la căderea nopţii, întunecime se făcu trupul Atonului,
fui martor unei privelişti neaşteptate. Liniştea urca, urca şi această linişte
avea culoarea albastru închis. […] Dincolo de tăcere locuieşte liniştea, isihia
cea sfântă. Am fost uimiţi de sonorităţile tăcerii. Am început să vorbim, să
cântăm încet. În sfârşit, tăcerea încetă şi noaptea începu. Liniştea mai mult
decât râvna e puterea omului duhovnicesc.“[28]
În Marea noapte de aur a Maicii
Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură sunt prezentate câteva aspecte ce ţin
de o mai profundă interiorizare a locurilor vizitate.
Drumurile din Sfânta
Agură amintesc parcă de drumul Calvarului. Călugărului athonit nu i se îngăduie
a se abate de la acest traseu existenţial vechi de două mii de ani. În lunile
de iarnă, când ploile lovesc Muntele, drumurile devin impracticabile. Sandu
Tudor observă cutremurat cât de reală era asprimea binecuvântată a locului
„care te opreşte la tot pasul, te încetineşte din umblare, şi te îndeamnă şi te
aduce fără voia ta la rugăciune.“[29] Drumurile aici sunt „nişte
simple poteci râpoase, sparte, în bună parte, de-a dreptul prin marmura tăioasă
şi la tot pasul încolţată, cotind la întâmplare şi nebănuit ţinuturi sterpe cu
înfăţişări ciudate, asemenea acelor privelişti de prin fundul icoanelor
bizantine. […] Parcă ai călca pe nişte chipuri tocite de feţe omeneşti. Ca să
umbli, îţi trebuie să treci din ţeastă în ţeastă, cu grijă să nu luneci pe
pleşuveala ei albă.“[30] Antropomorfizarea locului face
parte dintr-o strategie de apropriere a locurilor sălbatice. De-a lungul
potecilor de munte greu acesibile, pelerinul jurnalist este călăuzit de
Părintele Gordie. Drumul îl determină să mediteze asupra semnificaţiei
spirituale a asprimii locurilor: „cât rafinament ascetic e în această osteneală
liberă, aceste trepte de osteneală, aceste vămi de trudă nesfârşită, care e
drumul prin Sfânta Agură.“[31] Nevoinţa trupească care i se
înfăţişează îl determină să concluzioneze: „Totul este anume făcut, anume lăsat
pentru canon, pentru chinul tălpilor.“[32]
Un portret remarcabil,
care se susţine vizual şi olfactiv în egală măsură, este cel al părintelui
Antipa. Sihastrul cu trupul înalt, uscăţiv, „cu privirele fugite în orbită,“ cu
barba albă, lungă şi răsfirată, mirosea „ca o cădelniţă veche, a tămâie şi
smirnă.“ Chipul, desprins parcă dintr-o icoană, degaja o „linişte gălbuie,“
comparabilă cu cea a „chihlimbarului galben stins.“ Chipul smerit al schivnicului
deconspiră starea de duhovnicie a bătrânului. „E culoarea foamei îndelung
biruite şi a ostenelilor rugăciunii, a nopţilor lungi de nesomn petrecute în
liturghie şi citanii la lumina tainică a făcliilor puţine într-un paraclis
strâmt şi plin de fum.“[33]
Duhovnicul îi dezleagă
pelerinului taina şi destinul Muntelui: „Lumea asta întreagă dacă se mai ţine
şi nu cade sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe
când lumea stă la adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa
somnului şi furii şi răii şi tâlharii blestemăţesc, şi desfrânaţii se îndulcesc
stricat din poftele spurcate, Muntele stă treaz şi se închină şi bate mătănii:
cu oftări.“[34]
În încheierea notelor de
călătorie, Sandu Tudor relatează câteva istorii ale căror urme le-a putut
vedea. Părintele Nihon, bărbat aspru cu sine, a venit în Munte la 64 de ani,
cam prin 1865. Anahoretul, care amintea monahilor şi pelerinilor de practicile
patericale din primele secole, şi-a săpat pe un perete al unei prăpăsti, o mică
chiliuţă, cu un mic altar. Peşterii i-a dat hramul „Sfânta Naştere a Domnului,“
gândind că şi Hristos s-a născut într-un loc simplu, aspru, lipsit de
comodităţi. Împreună cu însoţitorul său, Sandu Tudor a coborât cu ajutorul unei
scări lungi şi înguste direct în prăpastie. În acest loc oarecum bizar,
Părintele Nihon „s-a înmormântat în stâncă deasupra adâncului mării şi a
prăpastiei Muntelui Sfânt.“[35] Peştera săpată în piatra
muntelui era întunecoasă, mică şi neprimitoare. După trecerea sa la cele veşnice,
peştera a continuat să fie locuită de cei doi ucenici ai anahoretului. Pe
aceştia Domnul i-a înzestrat cu „darul umilinţei şi al lacrimilor la
rugăciune.“ Părintele Vartolomeu, fiind înaintat în vârstă şi iubind liniştea
isihastă, obişnuia să se ascundă de vizitatori, pretinzând că e bolnav. Cel
de-al doilea părinte, era un bătrân care se umilea „cu gândul la toată clipa.“
Ieroschimonahul adeseori după ce-şi termina pravila călugărească ieşea la uşa
peşteri întâmpinându-şi pelerinii cu întrebarea: „Cine e? Cine a venit la
temniţa noastră?“ Pelerinul jurnalist a mers să-i viziteze, însă nu a fost
primit pentru că bătrânul nu-şi terminase pravila.
Împreună cu părinţii Calistrat şi Gordie,
Sandu Tudor, într-una din zile merse la pescuit. În drum spre locul destinat,
„micul caiac pescăresc“ trecu şi pe sub peşterile cuvioşilor Nifon, Atanasie,
Nil. De jos, peşterile în care s-au nevoit duhovnicii păreau mici cuiburi.
Părinţii îi povestesc jurnalistului o minune. După trecerea la cele veşnice din
peştera sfântului Nil, unde este şi înmormântat, a început să izvorască mir.
Mirul s-a prelins pe muntele arid ajungând în mare. Minunea a durat până când
doi pescari care adunau mirul din apa mării urmărind a face negoţ de pe urma
sfintei minuni, „s-au tăiat“ şi mirul a încetat să mai curgă. Textul se încheie
abrupt, următoarele fragmente din manuscris neputând a fi descifrate.
Simplitatea, modestia,
sărăcia locului şi a locuitorilor Athosului au lăsat urme adânci în inima
novicelui, care nu a uitat niciodată prima sa întâlnire importantă cu sacrul.
În memoria itinerariului său spiritual, Sandu Tudor, după ce a intrat în
monahism, şi-a luat numele de Agaton, derivat de la Athos.
G. Călinescu în Istoria literaturii române ... aminteşte de Cartea Muntelui Sfânt,
socotind-o cu ironie povestea unui itinerar ortodoxist care prezintă orice
întâmplare ca fiind „lucrarea unei tainice minuni.“
Observaţiile sale de
călătorie poartă o amprentă livrescă dar sunt, în egală măsură, şi rodul
spontaneităţii unui om cutremurat de forţa sacrului înveşmântat în haina
umilinţei. Este clar că întreg discursul este orientat spre ideea cu care Sandu
Tudor pleacă la drum: Athosul este locul în care te afli mai aproape de
Dumnezeu, un spaţiu al revelaţiei, unde răul şi binele se înfruntă mai mult
decât în lumea secularizată. Tonul este paterical, limbajul este simplu. Uneori
descrierile mai lungi frânează viteza narativă a întâmplărilor trăite cu
uimire. Deşi scopul acestor scrieri de călătorie pare a fi unul religios, de
consemnare a tezaurului de spiritualitate ortodoxă din Muntele Sfânt, totuşi
Sandu Tudor doreşte să le confere şi finalitate estetică, prin descrieri
laborioase, formulări care creează suspans, personaje schiţate sumar, dar din
amănunte relevante.
Dr. Camelia SURUIANU
[1]Sandu Tudor, Ce e omul ?, ed.
cit., p. 15.
[4]Idem.,
[8]Idem.,
[9]Idem.,
[13]Idem.,
[17]Idem.,
[19]Antonie Plămădeală, op. cit., p. 100.
[20]Sandu Tudor, op. cit., p.. 83.
[21]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, în Gândirea,
an X, 1931, pp. 82-83.
[22]Roman Bragă, Mânăstirea „Adormirea
Maicii Domnului“, Rives Junction, S.U.A., 1991, apud. Antonie Plămădeală op. cit., p. 104.
[24]Sandu Tudor, Cartea muntelui sfânt, ed. cit., p. 205.
[25]Sandu Tudor, Marea noapte de aur a Maicii Domnului – 40 de zile în Sfânta Agură,
în Scrieri I, ed cit., p. 9.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu