[...]
Meşter destoinic este acela care face faptele bune cu înţelepciune. Că
se întîmplă de face cineva o faptă bună, dar, fiindcă nu a făcut-o cu
cuget bun, o pierde, ba de multe ori nici nu o poate săvîrşi, ce zideşte
azi, surpă mîine, puind o piatră şi scoţînd două. Cum am zice de pildă:
vine un frate şi-ţi zice cuvînt de mîhnire sau de turburare şi taci
şi-i faci metanie; iată, ai pus o piatră. Apoi mergi şi spui altui
frate: „Cutare m-a ocărît şi mi-a zis cutare cuvînt, iar eu nu numai că
am tăcut, dar i-am făcut şi metanie.” Iată că ai pus o piatră, dar ai
scos două, căci te-ai fălit. Sau face cineva metanie unui frate din
făţărnicie. Această smerenie, fiindcă se face din făţărnicie, nu
foloseşte, înseamnă a pune o piatră şi iar a o scoate. Iar cel ce face
metanie cu pricepere, convins că el a greşit şi numai el este vinovat,
zidirea acestuia este bună. Iarăşi, altul are tăcere, dar nu pricepere,
pentru că socoteşte că face bine. Iar cel ce se socoteşte nevrednic să
grăiască, acela tace cu pricepere, precum au zis Părinţii. Un altul se
socoteşte pe sine întru nimic, însă cugetă că face lucru mare, că se
smereşte adică, neştiind că nu este nimic aceasta, fiindcă nu o face cu
pricepere. Iar a se micşora pe sine cu pricepere înseamnă a se socoti
mai mişel decît toţi, a se numi om de nimic, defâimîndu-se că nu este
vrednic nici a se număra printre oameni. Precum a făcut Moise Arapul
zicîndu-şi: „O, piele neagră şi încărbunită, tu nu eşti om, de ce te
amesteci cu oamenii?.” Altul slujeşte unui bolnav şi socoteşte că
slujeşte ca să aibă plată. Iată nici acesta nu este cu minte, pentru că,
de i se va întîmplă vreo întristare, îndată părăseşte lucrul înainte de
a-l fi terminat, fiindcă o face cu o anumită socoteală. Iar cel ce
slujeşte cu minte slujeşte ca să cîştige milosîrdie şi îndurare de
milostivire. Unul ca acesta, orice i s-ar întîmplă, fie din afară, fie
că însuşi bolnavul s-ar porni spre dînsul, suferă fără turburare, avînd
multă luare aminte în cugetul său, ştiind că mai mult îi foloseşte lui
bolnavul cu aceasta, decît el bolnavului. Şi cu această bună cugetare se
uşurează şi de patimi, se izbăveşte şi de război. Că eu am văzut un
frate ce se lupta foarte tare de pofte şi, fiindcă slujea cu pricepere
unui bolnav de dezinterie, s-a mîntuit de război. Spune şi Evagrie
despre un bătrîn mare că a izbăvit pe un frate de nălucirile ce vedea
noaptea poruncindu-i să postească şi să slujească unui bolnav. Fiind
întrebat bătrînul despre aceasta, zicea că acest fel de patimi nu se
potolesc cu altceva decît cu milosîrdia. De se va pustnici cineva din
trufie sau cu cuget înalt, că adică face faptă bună, unul ca acesta nu
se nevoieşte cu pricepere. De aceea, din te miri ce începe a se scîrbi
asupra fratelui său şi a-l urî, cugetînd în sine că este ceva. Acesta cu
osîndirea fratelui său nu numai că pune o piatră şi scoate două, ci
este în primejdie a surpa toată zidirea. Iar cel ce se osteneşte cu
ştiinţă nu socoteşte că face o faptă bună, nici nu vrea să fie lăudat ca
un sîrguitor, ci se sileşte prin înfrînare să scape de patimi şi,
izbăvindu-se de dînsele, se smereşte mai mult, temîndu-se totdeauna de
căderea în trufie. Pentru aceasta zic Părinţii: „Calea smereniei sînt
ostenelile trupeşti, care se fac cu pricepere.” În scurt, orice faptă
bună nu trebuie făcută cu alt cuget, decît ca să o cîştigi şi să o
deprinzi. Unul ca acesta poate fi socotit, precum am zis, meşter şi
zidar bun, care poate să zidească casă temeinică. Deci cel ce vrea să
ajungă la această bună stare, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu trebuie să
zică: „Sînt mari faptele cele bune, cum putem să le săvîrşim?”, pentru
că cel ce zice acestea, sau nu nădăjduieşte la ajutorul lui Dumnezeu,
sau se leneveşte a se ruga pentru vreun bine. Ce faptă bună vreţi să o
cercetăm ca să vedem că de noi depinde dacă vrem s-o facem? Scris este
să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine. Să nu zici: „Cum pot să
mă îngrijesc de scîrbele lui ca de ale mele? Şi mai vîrtos de cele
ascunse în inima lui, pe care nici nu le văd, nici nu le aud ca pe ale
mele?”
Nu-ţi
lăsa mintea să cugete la acestea, nici nu gîndi că fapta bună este grea
şi cu anevoie de făcut, ci caută întîi să crezi în Dumnezeu şi pune
început bun; descopere-ţi cugetul şi silinţa ta Celui Preaînalt şi vei
vedea ajutorul lui Dumnezeu, spre lesnirea săvîrşirii acelei fapte bune.
Însă lucrul peste putinţă şi fără rînduială să nu încerci nici a
începe. De pildă: de ar fi o scară cu un capăt pe pămînt şi cu celălalt
în cer, iar tu stînd în mijlocul ei ai zice: „Cum să zbor de la pămînt
şi să mă aflu tocmai în vîrful scării?” Acest lucru nu-i cu putinţă şi
nici Dumnezeu nu-l cere de la tine. Ci deocamdată stai pe loc,
silindu-te să nu te pogori jos. Adică nu face întîi rău vecinului, nu-l
ocărî, nu-l grăi de rău, nu te scîrbi de el, nu-l necinsti şi după ce te
vei deprinde cu acestea, începe a-ţi fi milă de dînsul, a-l mîngîia cu
cuvîntul, apoi să-l şi ajutorezi la vreo lipsă ce va avea. În acest
chip, cîte o treaptă suindu-te, ajungi cu ajutorul lui Dumnezeu la
vîrful scării. Că, ajutînd vecinului tău cîte puţin, începi să iubeşti
şi binele lui ca şi cum ar fi al tău şi folosul lui ca al tău. Aşa se
împlineşte porunca care zice să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine.
[...] Plăcut este cînd face cineva milostenie fără nici
un gînd omenesc, ci numai din bunătatea însăşi, din milostivirea
însăşi, atunci cînd este plăcut. Iar desăvîrşire este cînd face cineva
milostenie sau orice altă faptă bună fără îndoială, fără pregetare, fără
greutate, ci din toată puterea, cu toată voia şi cu atîta dragoste,
încît socoteşte că el se foloseşte din acea facere de bine şi nu că pe
altul foloseşte, iar dînd milostenie se bucură ca şi cînd ar lua, iar nu
ar da el. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea bună,
plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui Dumnezeu cu
pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca milostenia, căci aceasta
singură poate mîntui pe om, precum zice Proorocul: „Mîntuirea sufletului
este bogăţia omului.” Şi iarăşi în alt loc: „Cu milostenia şterge-ţi
păcatele tale.” Însuşi Domnul a zis: „Fiţi milostivi, că şi Tatăl vostru
cel ceresc este milostiv.” N-a zis: „Postiţi, precum posteşte şi Tatăl
vostru cel ceresc”, nici n-a zis: „Fiţi curaţi, precum şi Tatăl vostru
este curat”, ci zice: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc
este milostiv.” Pentru că numai această faptă bună se aseamănă cu
Dumnezeu. Încă şi în Sfînta Evanghelie unde arată despre a doua venire a
Domnului, numai pentru milostenie şi nemilostivire arată. Cu toate
acestea, şi aceasta se cuvine să o facem cu pricepere, că scopul
milosteniei este de multe feluri. Unul face milostenie ca să i se
îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte ţarina
şi nu iese din scopul lui; altul face milostenia ca să nu i se
primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; altul pentru sănătatea
copiilor lui şi Dumnezeu îi împlineşte cererea; altul face numai ca să
fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de bine şi-l
cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (cînd ştie că nu i se
păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor
şi cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost
pentru folosul cel viitor al sufletului, ci pentru acest vremelnic şi
fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia
făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. Este şi unul care face
milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai pentru
sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu, căci
încă nu se află în starea fiului, ci ca un argat slujeşte stăpînului său
ca să ia simbrie şi să cîştige. Aşa face şi acesta, ca să ia plată de
la Dumnezeu. Căci trei sînt stările din care facem binele, precum zice
marele Vasile, după cum v-am mai spus şi altă dată: starea slugilor,
cînd facem bunătatea temîndu-ne de Dumnezeu şi de muncă; starea
argaţilor cînd o facem cu nădejde de plată; sau, cînd o facem pentru
însuşi binele şi pentru dragostea de Dumnezeu, atunci sîntem în starea
fiilor, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi nici ca să
aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi să-l
odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar sîntem datori să facem
milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul ca de
nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi înşine am
fi ajutaţi de el şi aşa să dăm, ca şi cum noi am lua de la acela.
Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere. Atunci ne aflăm în
starea fiului, precum am zis. Să nu zică cineva că: „Eu sînt sărac şi
n-am cu ce să fac milostenie”; că, de nu poţi da cît bogaţii aceia de
care scrie Sfînta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia aceea
văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult decît
darurile acelora, iar de nu ai nici atît, milostiveşte-te spre vecinul
tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mîngîie pe fratele
tău cu cuvîntul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin cînd se
va turbura fratele tău asupra ta şi se va mînia, fă milă cu dînsul şi
suferă mînia lui, văzîndu-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i zici un
cuvînt ca să-l turburi mai mult, taci şi cu aceasta miluieşti şi
sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi
fratele, milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de
la Dumnezeu, Care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!” Şi cu aceasta,
faci milă sufletului fratelui tău, iertîndu-i greşeala cu care ţi-a
greşit; căci ni s-a dat putere să iertăm unul pe altul la greşale. Iată,
neavînd nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să
miluieşti sufletul şi faci mai mare milă; căci cu cît sufletul este mai
cinstit decît trupul, cu atît şi mila făcută de el este mai mare decît
cea făcută trupului. În scurt, nimeni nu poate să zică că nu poate să
facă milostenie, căci fiecare, după puterea lui şi după starea lui,
poate face binele, numai să se silească ca ceea ce face să facă cu
pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu pricepere este meşter
iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea zice şi Evanghelia, că
înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi nu o poate mişca nici un
vînt potrivnic. [...]- extras din lucrarea IEROMONAHULUI IOAN IAROSLAV - CUM SĂ NE MÂNTUIM? DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu