e lumea buna, cu oameni si pomi infloriti…"
Dintre privirile aruncate noua insine ca popor, „Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman“ este probabil cea mai originala, complexa si documentata lucrare. Spre deosebire de viziunea istorica si caracterologica a lui Dumitru Draghicescu sau de cea filosofica a unor Lucian Blaga, Mircea Vulcanescu sau Constantin Noica, autori care au dedus ethosul romanesc din poezia culta si populara sau din studiul limbii populare, Ernest Bernea impleteste filosofia si sociologia cu cercetarea etnografica, rezultand o viziune integratoare, bine argumentata si fidela realitatii concrete si spirituale a satului romanesc.
Aparuta initial in 1985, sub titlul „Cadre ale gandirii populare romanesti“, puternic cenzurata de regimul comunist, cartea reuneste trei studii prin care sunt analizate cadrele fundamentare ale gandirii: spatiul, timpul si cauzalitatea. Prin acestea, autorul incearca sa surprinda, in fapt, filosofia populara, modul in care simte si gandeste taranul roman, mergand astfel pe urmele celebrului antropolog Claude Levi-Strauss, autor al lucrarii „Gandirea salbatica“, intre cele doua forme de cunoastere existand si unele asemanari.
Spatiul in gandirea populara
Spatiul, in reprezentarea populara, nu este linear si abstract, ci unul viu, concret si misterios, cu insusiri spirituale, avand puteri benefice sau malefice. Taranul roman nu foloseste termenul generic de „spatiu“, ci pe cel de „loc“, mult mai determinat. Exista o mare bogatie de locuri „bune“ sau „rele“ in satul romanesc. Fiecare are o incarcatura magico-religioasa, de care omul trebuie sa tina seama. Casa, gradina si satul sunt „locuri bune“, in care totul sporeste si pe care nu trebuie sa le parasesti. Omul poarta amprenta locului in care s-a nascut, pe tot parcursul vietii. De aceea, veneticul, strainul din alt sat, nu este bine vazut de colectivitate, integrarea lui fiind „aproape cu neputinta, pentru ca pastreaza insusirile locului de unde a venit“. La antipod, tot ce iese din hotarul satului, locurile in care au avut loc nelegiuiri sau casele parasite sunt „locuri rele“, pe care omul trebuie sa le evite ori la care sa fie atent.
Raspantia ne arata cata intimitate exista intre om si loc. Dupa cum drumurile se intretaie si duc in diferite directii, tot asa omul o poate apuca in viata pe o cale buna sau rea. De aceea, se construieste o troita ori se asaza o cruce aici. Un satean din Poana Marului (jud. Brasov) vorbeste despre acest obicei, pastrat si astazi: „se pune cruce la rascruce, ca acolo se impart drumurile; stii, o iei intr-o parte sau in alta. Se pune acolo sa se-nchine omu’ si s-o ia pe drumul cel bun“.
Umanizarea spatiului si caracterul lui spiritual dar concret se reflecta si in folosirea termenilor de Miazazi, Miazanoapte, Rasarit si Apus, in locul celor de Sud, Nord, Est si Vest. Gandirea populara respinge ideea abstracta de „puncte cardinale“. Casele se construiesc spre Rasarit sau Miazazi, altarul se construieste spre Rasarit si tot spre aceasta directie se inchina oamenii, fiindca de aici rasare soarele. Spatiul, in reprezentarea populara, se intinde insa dincolo de punctele cardinale, deoarece el depaseste granitele fizice, intrand pe taramul magiei si religiei. Dupa lumea aceasta, se intinde „lumea nevazuta“, a lui Dumnezeu, in „inaltul cerului“, sau a diavolului, in „fundu’ pamantului“. In afara acestor doua lumi, mai exista credinta in „celalalt taram“, un loc misterios de unde apar fapturi supranaturale precum strigoii, ielele sau joimaritele. Aceste lumi nu sunt straine una de alta, ci se influenteaza reciproc, oferind experientei un caracter tainic: „lumea nevazuta da suflu cosmic si mistic celei vazute, iar aceasta din urma da celeilalte consistenta. De aceea poporul roman traiste in cele mai mici lucruri un fel de sentiment al grandorii si frumusetii cosmice“.
Pentru taranul roman, vidul sau infinitul sunt notiuni lipsite de sens si concretete, care tin de o gandire conceptuala, obisnuita sa lucreze cu marimi cantitative, pentru care nimic nu iese in relief si fiecare lucru este la fel. Spatiul in gandirea populara nu este uniform si abstract, ci calitativ, imbogatit cu semnificatii. Aceasta categorie a gandirii reflecta o ordine, o ierarhie a lucrurilor, o „randuiala“ in care omul traieste si pe care o respecta. De aceea, ea se prezinta mai mult ca o realitate spirituala decat fizica: „In conceptia noastra populara, spatiul apare consubstantial omului. Intre om si spatiu poate fi mai mult decat o relatie, poate fi o rudenie spirituala (…). Rudenia si stramosii nu marcheaza numai o legatura de sange, ci si una de loc. Legatura cu locul vine odata cu trecutul si elementele traditionale ce le pastreaza si din care omul trage substanta. Aceasta intimitate cu spatiul original, al satului si al casei parintesti, sau cu spatiul cosmic, este un semn al experimentarii pe plan interior a spatiului si a naturii sale calitative“.
Timp si determinare
A vorbi despre timp inseamna a patrunde in intimitatea fiintei, dezvaluind resorturile ultime ale credintei si colectivitatii. Felul in care ne traim timpul, ne intelegem rostul si trecerea prin lume ne dau adevaratul chip si putere spirituala. Spre deosebire de timpul nostru, al experimentarii unui prezent care ne scapa mereu, taranul roman traieste intr-un timp al profunzimii, ale carui coordonate sunt trecutul, credinta si autoritatea traditiei.
Asemena spatiului, timpul in gandirea populara este concret, calitativ si eterogen, fiind trait ca o dimensiune spirituala, nu fizica. Poate mai mult decat spatiul, el ordoneaza intreaga existenta: munca, anotimpurile si ritualurile leaga omul si satul de pamant; calendarul si sarbatorile leaga natura, omul si colectivitatea de Dumnezeu; ritualurile de trecere (botezul, nunta, moartea) apropie individul de comunitate si Divinitate.
Existenta taranului roman se petrece atat in „veac“, cat si in eternitate. Veacul nu este insa un timp profan, cum apare la Mircea Eliade sau in reprezentarile noastre despre timp. In satul romanesc, curgerea fireasca a zilelor nu este decat o alta fata a Timpului: „Pentru mentalitatea generala a satului traditional, timpul este o realitate care se consuma in alta, superioara. A fi in timp inseamna aci a trai intr-un prezent continuu imbogatit de contactul cu lucrurile neschimbatoare. De aceea, timpul il duce in mod firesc dincolo de trecator, adica in eternitate. Tristetii curgerii tuturor lucrurilor, omul ii aduce o reparatie: aceea ca marea trecere este un proces firesc al permanentei si ca timpul se desfasoara in interiorul eternitatii“. Taranul roman nu cunoaste „teroarea istoriei“, absurdul existentei sau revolta in fata mortii. El invinge timpul prin credinta, fiindca a transfigurat tot ce e efemer, uratenia si moartea. Viata sa interioara se consuma sub semnul seninatatii. Spre deosebire de omul zilelor noastre, a carui „varsta aspirationala este adolescenta“, varsta si frumusetea satului romanesc este batranetea.
Pentru satean, calendarul este „punctul de reper al intregii sale fiinte materiale si spirituale“, fiind mostenit din batrani. Prin acest „dat care venea de dincolo, dintr-o zona unde e obarsia lucrurilor“, omul, colectivitatea si natura participa la un timp sacru, revelat. Reforma calendarului din 1924 a aratat foarte bine caracterul calitativ, sufletesc si organic al timpului trait in satul romanesc: „Poti dumneata schimba calendarul cum vrei, dar zilele raman tot acolo“, dupa cum spun satenii. Zilele si sarbatorile nu sunt conventii, ci fac parte dintr-un timp viu si concret – iata de ce s-au impotrivit la a da calendarul cu 13 zile mai devreme, indemnand ca „zilele sa hie cum le-o lasat Domnul nostru Hristos“.
Sarbatorile in viata satului romanesc nu implica doar omul si Divinitatea, ci si natura. Intreg cosmosul se regenereaza in preajma unor sarbatori. Unii pomi infloresc in anumite zile sfinte din calendar, asa cum unele pasari cantau doar de anumite sarbatori. Acest lucru nu ar trebui sa ne mire, fiindca in gandirea populara „toate lucrurile merg laolalta“, nimic nu este lasat la voia intamplarii. Exista „putere“ de la Dumnezeu care randuieste lucrurile, exista si o „lege a firii si a naturii“, exista „pricini“ morale sau cotidiene ale lucrurilor si comportamentelor, dar exista si „taine“ pe care omul nu le intelege. Toate acestea ne ofera tabloul unei gandiri cauzale organice, din care lipseste hazardul. Cum spune un satean din Zarnesti (Brasov), „vine moartea, da’ ea nu biruie. Lucrurile sunt in asa fel intocmite, ca se leaga unu’ de altu’: cand sufera intr-un loc, sufera toate“.
Influente in gandirea populara
Frumusetea satului romanesc si a culturii populare este data de ordinea ei, de „asezarea“ lucrurilor intr-un sistem coerent de credinte. Daca gandirii moderne ii este specifica fragmentarea, cea taraneasca sta sub semnul unitatii: „Lumea pentru acest om este ceva ordonat, frumos randuit, dar nu in intelesul stiintelor fizice, ci mai sigur in intelesul celor biologice si morale. In filosofia populara, fenomenul de viata se situeaza intre materie si spirit, poate chiar in unitatea lor indestructibila“. Asa cum „gandirea salbatica“ teoretizata de Claude Levi-Strauss nu era foarte stiintifica, insa „introducea un inceput de ordine in univers“, taranul roman „spatializeaza ideea de bine si de rau si o introduce ca principiu nu numai in viata interioara, sufleteasca, ci si in natura, in ordinea cosmica. Lucrurile par intocmite in asa fel, incat ele raspund unor nevoi de ierarhie, echilibru si armonie a lumii obiective“. Gandirea noastra populara nu suporta ceea ce este obscur si abstract, apropiindu-se de „stiinta concretului“ specifica gandirii salbatice, „pentru care viata era experienta, incarcata cu o semnificatie exacta si precisa“ (Levi-Strauss).
Omul satului romanesc a mostenit insa si traditia religioasa a Evului Mediu. Am vazut ca gandirea se aventureaza dincolo de granitele vizibile ale lumii, dar nu pe un plan stiintific si abstract, ci pe unul magic si religios. Spatiul incepe si se termina cu Dumnezeu, ca in viziunea specifica Evului Mediu descrisa de preotul si filosoful italian Romano Guardini. Realitatile ultime, sacre prin excelenta, in care omul se desavarseste prin apropierea de Dumnezeu, sunt de fapt doua locuri ale retragerii, dincolo de lumea fizica: in inaltimile cerului sau inlauntrul omului.
O alta asemanare cu reprezentarile Evului Mediu o reprezinta gandirea simbolica, atat de prezenta in cultura populara romaneasca. Atat Bernea, cat mai ales Levi-Strauss discuta ratiunea in termeni de cauza si efect. Gandirea simbolica nu foloseste insa relatii cauzale, ci simboluri si corespondente. Ernest Bernea aminteste ca „mentalitatea taraneasca nu opereaza cu marimi si cantitati, ci cu chipuri si sensuri. Taranul roman vede lumea si lucrurile intr-un orizont spatial imbogatit de orizontul creatiei“. Scopul acestui tip de gandire nu este explicarea fenomenelor, ci inaltarea lumii pe o treapta superioara, imbogatirea cu semnificatii a lucrurilor simple. Acest mod de reprezentare a fost ilustrat exemplar de istoricul si eseistul olandez Johan Huizinga intr-o lucrare clasica, „Amurgul Evului Mediu“: „Simbolul a creat o imagine a lumii cu o si mai stricta unitate si cu o mai intima inlantuire decat ar fi putut s-o creeze gandirea cauzala bazata pe stiintele naturale. El creeaza o ordine inviolabila, un ansamblu arhitectonic, o subordonare ierarhica. In orice raport trebuie sa existe un termen inferior si unul superior (…). Nici un lucru nu e prea umil pentru a desemna lucrurile supreme si pentru a duce la glorificare. Nuca inseamna Christos: miezul dulce este natura divina, coaja carnoasa este natura omeneasca, iar coaja de lemn dintre ele este crucea. Toate lucrurile ofera sprijin si reazim pentru ca gandul sa urce spre vesnicie. Gandirea simbolica ofera o permanenta transfuzie a simtamantului majestatii si eternitatii lui Dumnezeu in tot ce e perceptibil si imaginabil“.
Asemanator, exista in cultura noastra populara o mare varietate de reprezentari simbolice, asupra plantelor de exemplu, care prin frumusetea si caracteristicile lor semnifica personaje sau intamplari divine. Astfel, Maica Domnului este supranumita „Imparateasa florilor“, ea fiind cea care L-a nascut si purtat in brate pe Iisus. De aceea, numeroase flori tamaduitoare ii poarta numele, cum ar fi „Palma Maicii Domnului“ (salvia), „Lacrima Maicii Domnului“ sau „Inima Maicii Precista“, iar in cazul salciei, forma crengilor i-a atras denumirea populara de „salcie plangatoare“, care a plans si s-a intristat dupa ce Iisus Christos a fost batut cu ea. Aceste personificari sunt semne ale unei gandiri simbolice si emotionale de o mare frumusete, prin care satul romanesc apropie tot ce este concret de marile taine ale existentei.
(Va urma)
Florentin Cristian
Sursa: CrestinOrtodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu