Sfantul Siluan Athonitul: Despre războiul duhovnicesc. Marea ştiinţă

[...] Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gînd desfrînat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneala în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi împlineşti voia proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi urîtul intră în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, înseamnă că ai căzut din Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpînire pe tine. Dar dacă faci bine fratelui, atunci vei afla odihna conştiinţei. Dacă-ţi tai voia proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobîndi pace în sufletul tău. Dacă ierţi fratelui tău ocările şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci dobîndeşti iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti iubirea Duhului Sfînt. Iar cînd te smereşti întru totul, atunci afli odihna desăvîrşită în Dumnezeu.

Cînd sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumnezeu. Cînd simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pămînt, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoarea lui ia sfîrşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gînduri rele vin şi frămîntă sufletul.[...]

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu mult, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor; dar nu întîrzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate Domnul dă harul Său. Încearcă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate şi într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sînt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur cuvînt bun sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumnezeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău. Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost învăţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. În fiecare secundă simte mila Lui, astfel încît, chiar dacă vorbeşte cu oameni, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi, din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii, sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi. Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate. [...]

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor şi, cînd îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau. Dacă ţi se întîmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimînta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sînt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul cînd te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El. Chiar dacă îl vezi limpede pe satan şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sînt mai rău decît toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh umilit (Psalmi 50, 18) şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; şi cînd sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihnă desăvîrşită. Aşa este războiul pe care îl duce omul toată viaţa. Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfînt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducîndu-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mîndriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin cîte puţin. Ascultătorul care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta. [...]

Cine poate înţelege Raiul? Îl poate înţelege în parte cine poartă în el pe Sfîntul Duh, pentru că Raiul este Împărăţia Duhului Sfînt şi Duhul Sfînt în cer şi pe pămînt este Acelaşi. Gîndeam în mine însumi: „Sînt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”, dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfînt. Duhul Sfînt e mai dulce decît tot ce e pămîntesc. Este hrana cerească, e bucuria sufletului.

Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfînt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui: „Credeţi-mă, copiii mei, unde e satana, acolo voi fi şi eu.” Un curelar din Alexandria gîndea: „Toţi se vor mîntui, eu singur voi pieri” şi Domnul a descoperit lui Antonie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului aceluia. Părinţii au dus o luptă încrîncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gîndească smerit despre ei înşişi, şi pentru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi cînd ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar cînd uit de aceasta, atunci îmi vin gînduri care nu plac lui Dumnezeu.

Gîndeam: „Sînt pămînt, şi încă pămînt păcătos.” Dar Domnul mi-a arătat mila Sa şi mi-a dat din belşug harul Său şi se bucură duhul meu pentru că, deşi sînt un ticălos, Domnul mă iubeşte şi de aceea sufletul meu e atras spre El în chip nesăturat, iar cînd îl voi întîlni, voi zice sufletului meu : Uită-te la El, nu-L pierde, să nu ţi se întîmple ceva mai rău (Ioan 5, 14), pentru că sufletul îndură mari chinuri atunci cînd pierde harul Duhului Sfînt.

Credeţi-mă, scriu înaintea feţei Domnului, pe Care sufletul meu îl cunoaşte. Pentru a păstra harul, trebuie să ne smerim pururea. Iată, Domnul smereşte cu milostivire pe cei care-i slujesc Lui. Antonie cel Mare credea că în pustie el era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît toţi, dar Domnul l-a îndreptat spre Pavel Tebeul şi Antonie a văzut pe cel ce era mai bătrîn şi mai desăvîrşit decît el. Cuviosul Zosima credea că era monah din copilărie şi că nimeni nu putea discuta cu el, dar a fost smerit de Maria Egipteanca şi a văzut că era departe de a fi ajuns la măsura ei. Sfîntul Tihon din Zadonsk a fost smerit de un nebun întru Hristos, care i-a dat o palmă şi i-a zis: „Nu te trufi cu înţelepciunea!” Astfel, Domnul Cel Milostiv smereşte pe Sfinţi, ca ei să rămînă smeriţi pînă la sfîrşit. Cu atît mai mult trebuie să ne smerim noi. De aceea, ziua şi noaptea cer şi eu de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. Duhul meu însetează să o dobîndească, pentru că este darul cel mai înalt al Duhului Sfînt. În smerenia lui Hristos e şi iubire, şi pace, şi blîndeţe, şi înfrînare, şi ascultare, şi îndelungă-răbdare, şi toate virtuţile sînt cuprinse în ea.[...]

Cît trăim pe pămînt trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai chinuitor decît toate este să ne omorîm trupul pentru Dumnezeu şi să ne biruim iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine, e nevoie să ne smerim totdeauna. Aceasta este o mare ştiinţa, pe care ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decît toţi şi să ne osîndim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi cîştigă plînsul pocăinţei din care se naşte bucuria. Este bine să ne obişnuim sufletul să gîndească: în focul iadului voi arde. Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznădejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gîndească la Dumnezeu.

Trebuie să ne osîndim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobîndim duh umilit şi înfrînt şi atunci vor pieri toate gîndurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne cunoaştem măsura, ca să nu ne chinuim fără folos sufletul. Învaţă să te cunoşti pe tine însuţi şi să dai sufletului nevoinţă (asceză) după puterile lui. [...]

Sfantul Siluan Athonitul - rugaciunea pentru lume

In masura in care cresteau cercetarile harului ca putere si durata, crestea in sufletul lui Siluan multamita fata de Dumnezeu:

«0, Doamne, cum Iti voi multami pentru aceasta noua si nemarturisita mila: nepriceputului si pacatosului ii deschizi tainele Tale. Lumea piere in ferecaturile deznadejdii, iar mie, celui de pe urma si mai rau decat toti imi descoperi vecinica viata. Doamne, nu rabd ca doar mie... da lumii intregi a te cunoaste».

Treptat in rugaciunea sa incepe a se infiripa durerea pentru lumea ce nu stie pe Dumnezeu. «A te ruga pentru lume este a-ti varsa sangele», zicea Staretul, invatat fiind de Duhul Sfant intru dragostea lui Hristos.

Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemanatoare in aceasta lume, si in acelasi timp dragostea aceasta este o suferinta mai mare decat toate suferintele.

A iubi cu dragostea lui Hristos inseamna a bea paharul Lui, pahar de care insusi Omul-Hristos s'a rugat Tatalui sa «treaca».

Prin rugaciunea curata a mintii nevoitorul invata marile taine ale duhului. Pogorandu-se cu mintea in inima, la inceput chiar in aceasta inima trupeasca,  el incepe sa patrunda in acele taine ale ei care de acum nici nu mai sunt trup. Isi afla inima adanca, duhovniceasca, metafizica, si in ea vede ca fiintarea intregii omeniri nu ii este ceva strain, exterior, ci este nedespartit legata de propria sa fiintare.

«Fratele nostru este viata noastra», spunea Staretul.

Prin dragostea lui Hristos toti oamenii sunt intelesi ca parte nedespartita a propriei noastre fiintari. Porunca de a iubi pe aproapele ca insusi pe sine, el incepe a o intelege nu ca pe o norma etica: in cuvantul ca, el vede o indrumare nu catre masura iubirii, ci catre partasia ontologica a fiintarii.

«Tatal nu judeca pre nimenea, ci toata judecata au dat Fiului... caci Fiul omului este» (Io. 5: 22, 27). Acest Fiu al omului, Marele Judecator al lumii, va zice ca «unul din acesti mai mici» este El Insusj: cu alte cuvinte, viata fiecarui om si-o insuseste ca fiind a Sa, o cuprinde in propria Sa fiintare. Fiul omului a luat asupra-si intreaga omenire, «intreg Adamul», si a suferit pentru intreg Adamul. Apostolul Pavel spune ca si noi trebuie sa avem acelasi chip al_gandirii si al simtamintelor, aceeasi randuiala a vietii care este si in Hristos (vezi Flps. 2: 5).

Duhul Sfant, invatand pe Siluan dragostea lui Hristos, i-a dat adevarat a trai acea dragoste, a lua asupra-si viata intregii ome­niri. O astfel de rugaciune de o incordare fara seaman, cu adanc plans pentru intreaga lume, l-a inrudit si legat cu legaturi puternice cu intreg Adamul. Pentru el, care isi traise invierea sufletului, devenise firesc a socoti pe fiecare om ca pe vecinicul sau frate. In viata pamanteasca exista o anume ordine ierarhica, dar in vecinicie toti santem una; astfel, fiecare dintre noi trebuie sa se ingrijeasca nu numai de sine, ci si de aceasta atot-unime.

Dupa experienta suferintelor iadului, dupa invatatura lui Dumnezeu: «Tine-ti mintea in iad», Staretului Siluan ii era cat se poate de firesc a se ruga pentru cei morti care se chinuie in iad, dar se ruga de asemenea si pentru cei vii, si pentru cei ce au sa vina. In rugaciunea sa, care depasea hotarele vremii, disparea gandul despre fenomenele trecatoare ale vietii omenesti, despre vrajmasi. Ii fusese dat, in durerea sa pentru lume, sa imparta oamenii in cei ce ll cunosc pe Dumnezeu si in cei ce nu-L cunosc. Pentru el era de nesuportat a constientiza ca oamenii aveau sa se chinuie in «intunerecul cel mai din afara».

Imi amintesc de o convorbire cu un monah pustnic, care zicea:

-        Dumnezeu va pedepsi pe toti ateii. Vor arde in vecinicul foc.

Vadit ii aducea o multumire faptul ca ei aveau sa fie pedepsiti in vecinicul foc. La care Staretul Siluan, vadit rascolit sufleteste, i-a zis:

-        Spune-mi, rogu-te, daca pe tine te vor pune in Rai, si de acolo vei vedea cum cineva arde in focul iadului, vei putea tu a fi linistit?

-        Da' ce sa-i faci, ei insisi sunt vinovati, raspunde acela. Atunci Staretul, cu indurerata fata, a raspuns:

-        Dragostea nu poate rabda aceasta... Trebuie sa te rogi pentru toti.

Iar el cu adevarat se ruga pentru toti; a se ruga numai pentru sine ii devenise un lucru strain. Toti sunt supusi pacatului, toti lipsiti de slava lui Dumnezeu (vezi Rom. 3: 23). Pentru el, cel ce vazuse, in masura data lui, slava lui Dumnezeu, si traise pierderea ei, singur gandul unei astfel de pierderi ii era de nerabdat. Sufletul ii era chinuit de constientizarea ca oamenii traiesc fara sa cunoasca pe Dumnezeu si dragostea Sa, si se ruga din rasputeri ca Domnul, pentru negraita dragostea Sa, sa le dea a-L cunoaste.

Pana la sfarsitul vietii sale, in ciuda imputinarii puterilor si a bolii, el si-a pastrat obiceiul de a dormi pe apucate. Ii ramanea astfel multa vreme pentru rugaciunea in insingurare; se ruga necontenit, schimbandu-si chipul rugaciunii in functie de imprejurari, dar mai cu seama noaptea i se intetea rugaciunea, in preajma Utreniei.

Atunci se ruga el pentru vii si pentru morti, pentru prieteni si vrajmasi, pentru toti.

Ce oare_gandea, ce traia, ce spunea el lui Dumnezeu in lungile nopti de rugaciune pentru lume?

Chip al unor astfel de rugaciuni pot fi anumite scrieri ale Staretului; ele dau putinta unei destul de mari apropieri catre taina sufletului sfantului barbat ce s'a mutat de la noi.

Cuvintele acestor rugaciuni se rostesc foarte rar, unul dupa altul. Fiecare cuvant cuprinde cu putere, adanc, intreaga faptura omului. Intreg omul se aduna intru una; se aduna intreg pana si trupeste. Suflul se schimba, se stramtoreaza, sau, ca sa zicem asa, «se tainuieste», spre a nu tulbura cu «indrazneala» sa avantul si incordarea duhului.

Intreaga minte, intreaga inima, intreg trupul pana la oase -totul se aduna intru una. Mintea nevazut gandeste lumea; inima nevazut traieste suferinta lumii, si suferinta inlauntrul ei atinge ultima limita. Inima, mai bine zis intreaga faptura, este cuprinsa de plans, cufundata adanc in plans.

Rugaciunile Staretului cuprindeau putine cuvinte, dar ele durau vreme indelungata.

Adesea rugaciunea curge fara cuvinte. Mintea, intr'un anume act de sinteza, gandeste totul dintr'o data. In astfel de stari sufletul se afla la hotarul unde in fiece clipa isi poate pierde orice simtire a lumii si a trupului sau, unde mintea inceteaza a mai gandi in concepte diferite; unde duhul omului nevazut va vedea numai pe Dumnezeu; atunci lumea se da uitarii, se curma ruga­ciunea, si doar intr'o tacuta uimire petrece in Dumnezeu.

«Cand mintea este intreaga in Dumnezeu, atunci lumea este uitata cu desavarsire», spunea Staretul.

Cand insa, din pricini necunoscute omului, se sfarseste acea petrecere in Dumnezeu, nu mai este rugaciune, dar in suflet pace, dragoste si o adanca liniste, si in acelasi timp o subtire tristete ca s-a indepartat Domnul, caci sufletul ar fi dorit vecinic sa petreaca intru Dansul.  Atunci sufletul isi traieste ramasita vedeniei.

Pescuirea minunata. Talcuire a Sfantului Teofan Zavoratul

Pe când mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, şi El şedea lângă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde, Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El.

Ev. Luca 5, 1-11

O noapte întreagă s-au ostenit pescarii şi nu au prins nimic; însă când Domnul a intrat în luntrea lor şi, după ce a propovăduit, le-a poruncit să arunce mrejele, au prins atâta peşte, că nu puteau să-l scoată şi li se rupeau mrejele. Aici avem o comparaţie între munca de orice fel lipsită de ajutorul lui Dumnezeu şi munca la care ajută Dumnezeu.

Atâta vreme cât omul se osteneşte de unul singur şi vrea să dobândească ceva numai prin propriile-i puteri, totul îi scapă din mâini; atunci când se apropie de el Domnul, curg bunătăţi după bunătăţi. In privinţa moral-duhovnicească, faptul că reuşita nu este cu putinţă fără Domnul este limpede: „Fără de Mine nimic nu veţi putea face“, a grăit Domnul. Şi această lege lucrează în oricine.

Precum ramura ruptă de trunchi nu numai că nu face roade, dar se usucă şi îşi pierde puterea de viaţă, aşa şi oamenii, dacă nu rămân în părtăşie vie cu Domnul, nu pot aduce roadele dreptăţii, atât de preţioase pentru viaţa veşnică. Vreun lucru bun tot mai poate să fie în ei, dar bun numai la arătare, însă de fapt lipsit de preţ, aşa cum mărul pădureţ poate fi frumos la înfăţişare, dar dacă-l iei şi-l guşti, e acru. Şi în privinţa celor din afară, a celor lumeşti, legea asta se poate proba pe viu: se zbate câte unul, se zbate şi nimic nu-i iese; însă când se pogoară binecuvântarea lui Dumnezeu, roadele încep să apară. Cei ce iau aminte la sine şi la căile vieţii cunosc din experienţă acest adevăr.

Sf. Teofan Zavoratul

La 17 ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Dimitrie Bejan, un interviu mărturisitor despre bucuriile spirituale cunoscute în lagărele ruseşti şi puşcăriile comuniste din România

- Cum vă rugati în cei peste 20 de ani de puscărie, dacă acceptati să ne spuneti această mare taină a inimii?

- Rugăciunea noastră în puscărie, ca si în viata de mai târziu, curgea limpede ca apa unui izvor, în care-i spui lui Dumnezeu, direct, tot ce te doare. Simteai totdeauna că Dumnezeu aude si te ajută să suporti greutatea.

- Ati cunoscut oameni în închisoare care se rugau mult, cu lacrimi?

- Da. Doi tărani: Tudor Popescu de lângă Podu Iloaei, Iasi si Ion Moldoveanul de lângă Cluj. Le strălucea fata când se rugau. De ce? Se predau total rugăciunii si prin ea lui Dumnezeu.

- Ca preot militar pe frontul de Est, ce misiune ortodoxă mai deosebită ati făcut?

- Am botezat foarte multi rusi în urma frontului -sute de mii, începând de la Prut până la Stalingrad. într-o singură zi, într-un sat de cazaci, aproape de Kiev, am botezat peste 300 de rusi într-un iaz, fără mirungere, că nu aveam atunci la mine Sfântul si marele Mir.

- Cum spovedeati si împărtăseati soldatii si rănitii pe front?

- Rănitii, totdeauna individual; soldatii, o singură dată în masă; restul individual. În spatele frontului ofiterii si soldatii îsi spuneau cu multă încredere toate păcatele, căci se temeau de moarte, fiind la ora aceea în fata mortii. Când eram în spatele frontului, slujeam Sfânta Liturghie, căci eram dotati de Episcopia Militară cu Altar portabil, o măsută cu vasele de slujbă, antimis, vin, o pâine soldătească si cărti. Cântăreti erau destui. Eram foarte bine dotati pentru slujbe.

Pe front, când era liniste, le duceam soldatilor, chiar în transee, agheasmă si anaforă. Le primeau cu mare atentie si bucurie, căci erau la un pas de moarte. Era pregătirea lor să accepte moartea. Asta, de la general în jos.

În Crimeea l-am împărtăsit pe Regele Mihai si altădată pe Maresalul Antonescu. Si ei erau în buza tunului. Eu însumi am fost rănit la Vadul Nistrului, în dreptul Chisinăului si, având împărtăsania în buzunar, imediat m-am împărtăsit. Apoi am lesinat si m-am trezit la spital.

- Cum puteati săvârsi Sfânta Liturghie pe câmp, fiind stare de război?

- Numai când eram în rezervă, în spatele frontului, pe cât se putea în pădure sau la un loc cât mai ferit de aviatia inamică, căci altfel era prăpăd.

- Dar pe cei ucisi pe front îi puteati îngropa crestineste?

- Da. în gropi comune, dacă erau mai multi, punându-le o cruce la cap. în spatele frontului se afla o companie sanitară cu doctori si sanitari, care culegeau rănitii si mortii. Rănitii erau dusi la spitalul de campanie ori în tară, iar mortii erau înmormântati, fie pe câmp la răscruce de drumuri, fie în cimitirele satelor din apropiere, cu slujbele de rigoare. Uneori chiar cu fast militar, chiar cu discursuri pentru cei ce asistau la înmormântare.

- Cum pregăteati ostasii crestineste, înainte de a merge pe front?

- În spatele frontului în fiecare Duminică se făcea slujbă, Sfânta Liturghie ori Sfânta Agheasmă, cu predică si cu împărtire de anaforă si agheasmă si cu brosuri religioase date nouă de Episcopia Militară. Mai aproape de front făceam numai agheasmă si aceasta foarte prescurtată.

- Ce amintiri deosebite v-au rămas din marea închisoare militară de la Mănăstirea Oranki? Ce momente unice v-au rămas în memorie?

- Nu era închisoare militară, ci lagăr international de prizonieri, în acest lagăr situat în pădurile de pe Volga, nu departe de orasul Gorki, azi Nijni Novgorod, erau adunati în trei lagăre 10-15000 de ofiteri din toate natiile Europei, ba si din Japonia. Eram organizati în formatii militare pentru muncă si încartiruiti în clădiri si bordeie, în Oranki a fost o mănăstire de călugări, toti de vită nobilă, toti intelectuali, cu bibliotecă, tipografie si viată de obste. Tipăreau numai cărti de mare pret în serviciul Bisericii.

Sovieticii au desfiintat mănăstirea. Pe călugării si preotii adunati de la mai multe mănăstiri si schituri, în număr de 11000, în fruntea cărora era un episcop, i-au împuscat mortal prin anii 1919-1920, si i-au aruncat unii peste altii într-o văgăună din curtea mănăstirii, acoperindu-i cu pământ.

Când am venit noi, românii, la Oranki, făcând niste săpături necesare lagărului, am dat peste niste cadavre descărnate - ca-n Profetul Ezechiel. Un lung sant plin de moaste. Toti erau împuscati în cap, pentru că, la sfatul episcopului, n-au vrut să colaboreze cu ateii, în mijlocul lor stătea pe un scaun, neputrezit, un arhiereu ce purta la piept engolpion si icoana Maicii Domnului. Cu aprobarea conducerii lagărului i-am acoperit din nou cu pământ, stropindu-i cu agheasmă sfintită de mine.

Apoi, cu aprobarea comandantului lagărului de la Oranki, am scos moastele întregi ale sfântului episcop dintre miile de călugări martiri, le-am asezat într-un sicriu făcut de noi românii si l-am îngropat lâng-o fântână din incinta acelei mănăstiri, un izbuc; adică o fântână unde izbucneste apa în sus, după cum este de curată viata aceluia ce vine să scoată apă, unde sunt si astăzi. Am văzut atunci o mare minune, că trupul sfântului, s-a întins cu usurintă, ca si cum abia ar fi murit!

- Pot fi considerati sfinti acei călugări martirizati pentru Hristos? Dar ceilalti crestini ucisi în diferite feluri de atei, în timpul comunismului, pot fi socotiti sfinti si martiri?

- Da! Toti, în masă! Cum sunt Sfintii martiri, preoti si călugări, de la Oranki". Căci ei au preferat moartea, decât să cadă de la credintă. Si la noi, prin păduri si prin munti au fost împuscati preoti, iar numele lor au fost amintite prin diferite articole din ziare. Si acestia pot fi socotiti martiri nationali si martiri crestini.

De curând doi cercetători moscoviti, îndrumati de mine, au făcut scurte cercetări si au constatat adevărul spus de mine. Dar autoritătile actuale nu le-au permis mai mult, că mănăstirea Oranki este acum închisoare de femei.

Un călugăr de la această mănăstire, numit Teodot, devenit morar la o moară de apă în pădurile acelea, mi-a dat toate aceste informatii. Cercetătorii moscoviti mi-au spus că au stat si ei de vorbă cu acest călugăr si au confirmat spusele mele.

Dr. Camelia SURUIANU: Poezii ale lui Vasile Voiculescu din perioada 1949 – 1958

Una dintre poeziile de rezistenţă ale volumului Călătorie spre locul inimii este Liturghie cosmică, text care respiră liniştea celui care a aflat sensul vieţii sale:

Doamne, lucrarea pe care ai început-o cu mine 

Simt că nu se va sfârşi aici şi cu moarte:

Slujesc în alaiul unei uriaşe liturghii străine,

Și nu mă poate opri în el şi pentru sine

Acest pământ îndatorat doară să mă poarte.

Îi calc numai – tinda cu lespezi puţine –

Lepăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine

Şi trec cu alaiul Tău spre altar mai departe

La spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.

Reţinem expresia poetică „liturghie străină“ ca semn al diferenţei antitetice dintre lumea căzută şi armonia divină. Pentru a se salva, omul trebuie să treacă precum un străin prin această lume, căci aşa cum afirma Fericitul Augustin, creştinul nu are cetate aici pe pământ, ci patria lui este în cer. În vizunea lui Voiculescu, pământul este doar „tinda cu lespezi puţine,“ adică o anticameră, unde sufletul se pregăteşte pentru marea întâlnire cu Împăratul care i-a pregătit ospăţ de nuntă. Îmbrăcat în straie divine (antagonice celor de piele cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om după cădere), sufletul mântuit este părtaş la „spăimântător de dulcea-mpărtăşire a-ntreg Cosmosului cu Tine.“

Scafandrul este un text poetic ce mărturiseşte despre umilinţa ca atitudine ce purifică sufletul, îngăduind speranţa întâlnirii cu Dumnezeu în „cămara cea tainică a inimii,“ după expresia Sfântului Apostol Pavel, în „scoica-nchisei inimi,“ după expresia lui Vasile Voiculescu:

Acum m-afund în mine, în oarba mea genune,

Întru-un ocean de patimi cu fundul nepătruns,

Sargasă de păcate și n-am puteri de-ajuns,

Plăpând scafandru-n tainic veșmânt de rugăciune.

Să bâjbâi pân la Tine, cu -ntinse, mâini nebune,

Tu -n scoica-nchisei inimi, mărgăritar ascuns.

Dr. Camelia SURUIANU: Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shahesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu

Cu puţin timp înainte de a fi arestat Vasile Voiculescu, manuscrisul Ultimelor sonete… circula clandestin. Volumul fusese citit în cenaclurile literare organizare la domiciliile lui Alexandru Mironescu şi Barbu Slătineanu, la care participaseră Cornelia şi Dinu Pillat, Şerban Cioculescu, Valeriu Anania, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu ş.a. Vlaicu Bârna, cu acordul scriitorului, la rândul său a dat manuscrisul şi lui Petru Comarnescu. Volumul fusese citit și de câtre Zoe Dumitescu-Buşulenga, Nicolae Steinhardt, Vlaicu Ionescu, Ion Frunzetti.[1]

 

Pictorul Dragoş Morărescu, invitat într-una din zile la Voiculescu acasă, zări pe biroul doctorului manuscrisul. Cerându-i-l pentru a-l citi, a fost impresionat de valoarea creaţiei artistice, punând-o pe seama unei evoluţii spirituale: „Turnate, pare-se dintr-o dată, cu puţine retuşuri, fără chinul îndârjit al meşteşugului ce vrea să obţină perfecţiunea, ele erau transcrise ca şi cum i le-ar fi şoptit cineva la ureche. În creuzetul său, materia şi duhul decenii decantate îşi găseau în asceza ultimilor ani izbânda.“[2] Dornic de a le individualiza, în scurt timp, realiză treizeci de desene în peniţă şi laviu şi cinci imagini în culoare tempera deşi, iniţial, îşi propusese să însoţească toate sonetele cu câte o imagine. La o nouă întrevedere, i-a înmânat poetului mapa cu imaginile realizate. Voiculescu „le-a privit tăcut, rugându-mă a i le lăsa spre a le mai răsfoi.“[3] Mai târziu, înapoindu-i-le, îi mărturiseşte dorinţa că „poate într-un viitor le-am vedea într-o ediţie engleză.“[4] Artistul plastic, în articolul De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, face o importantă precizare. Voiculescu îşi intitulase volumul Ultimele sonete ale lui Shakespeare, traducerea imaginară de V. Voiculescu. Volumul de poezii publicat în 1964 include cuvântul „închipuite,“ care lipsea de pe coperta manuscrisului.[5]

 

Ultimele sonete închipuite ale lui W. Shakesperare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu au fost publicate în 1964, volumul fiind prefaţat de Perpessicius. Poeziile sunt scrise într-o perioadă datată cu exactitate: de duminică 5 decembrie 1954 - până duminică 20 iulie 1958, deci cu puţin timp înainte de a fi arestat. 

Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine leagă inspiraţia acestui volum de participarea lui Voiculescu la conferințele Rugului Aprins: „depresivul ar defini întreaga poezie proscrisă, în care Vasile Voiculescu s-ar particulariza prin religiozitatea profundă, influenţată, s-a dovedit, de gruparea Rugului Aprins, materializată mai întâi în Clepsidra – ciclu compact, cu datări de după 1951. Ca la poeţii închisorii şi exilului interior, fluxul euharistic e lipsit de motivaţie anamnezică, decisiv fiind prezentul de criză şi dificultate existenţială, a cărei cauză nici nu mai trebuie numită. Se trăieşte pur şi totuşi felurit, prin şi pentru Dumnezeu.“[6] Cu acest volum format din 90 de sonete, lirica voiculesciană cunoaşte o altă dimensiune. Practic, scriitorul instituie o nouă etapă în redefinirea umanului în raport cu Creatorul.

Demers analitic

Tema fundamentală a volumului este iubirea, în sens generic, ca o poartă ce se deschide spre întregul cosmos. Desigur, apelând la universul imaginar al lui Shakespeare, volumul exultă, prin unele poeme, de erotism carnal sau spiritualizat, însă are şi poezii care mărturisesc dorul existenţial de Dumnezeu, tribulaţiile urcuşului către El. 

În sonetul CCXXXV identificăm un elogiu al înfrânării de la iubirea carnală, ce aminteşte de viziunea cenobitică a transfigurării iubirii pentru partea femeiască, înfrânarea fiind o treaptă spre despătimire, „ea limitează patimile şi astfel omul restabileşte conducerea şi libertatea spiritului în sine însuşi“[7]: 

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup.

Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,

Din lanţu-mpreunării sălbatice s-o rup,

S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura,

Să te ador în suflet, doar duhul să-ţi aleg –

O veşnică-mbinare a două raze line...

Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg

Se face ochi, piept, braţe ...zbucnite către tine,

Pâlpâietor de pofte, iar dinainte-ţi cad,

Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.

Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,

Mă întorc, cântând în carne... Mă doare numai visul ,

                                         Că mai presus de fire, putind să o răstoarne,

                                                    Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.

Întâlnim în acest sonet o ilustrare a unui concept pe larg dezbătut în ortodoxia răsăriteană, în special în învăţătura isihastă -askesis: „Tradiţia monastică a dat acestui termen un sens tehnic foarte precis, el desemnează lupta interioară, cu scopul de a câştiga o stăpânire a spiritului asupra materialului.“[8] Eugen Simion observa tendinţa de spiritualizare a erosului carnal, extrem de nuanţată în acest volum: „Cel care iubeşte are un ţel mai sus, ideea lui e desăvârşirea, în preajma sentimentului stă totdeauna, ca factor amplificator şi ordonator, raţiunea  (puterea gânditoare). Iubirea este în această viziune un uragan disciplinat, înmărmurit (expresia este a lui Valéry) care înalţă, nu striveşte fiinţa umană. Faptul că Voiculescu asociază aceste idei în chip frecvent motivul luminii sau pe acela, mai abstract, al esenţei nu e fără semnificaţie. Iubirea este o cunoaştere de sine şi o deschidere spre necunoscutele universului, printr-o pasiune trăită raţional ajungem la esenţă. Iubirea e aşadar, o lumină şi chiar o esenţă a luminii care permite ascensiunea spre tiparele perfecte şi eterne (mitologia platoniciană). [...] Iubirea e un arhetip, îmbrăţişarea transformă carnea în duh (CCV), privirea celui adorat deschide misterioase ceruri, suferinţa e o forţă propulsatoare spre înălţimi.“[9]

 

          Că acest volum este unul al treptelor iubirii (implicit al vârstelor vieţii spirituale, pentru că Dumnezeu este iubire, conform definiţiei Evanghelistului Ioan), de la cea instinctuală, carnală, până la cea care devine lumină taborică şi inundă sufletul ajuns la desăvârşire, adică unit cu Dumnezeu, stă mărturie următorul sonet: 

Iubirea mea e trează ca un priveghi de arme,

Nu lung ajun de luptă eroic incordat,

Nimic nu linţezeşte în mine, cum nu doarme [...]

Aştept ceva, de-un farmec mai sus ca o izbândă,

Nu bruta-ncordare a sângelui aprins;

Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă,

Slăvita-mpreunare de genii fără-nvins...

Râvnesc nenfăptuitul vis al desăvârşirii, [...]

Voi sparge – ntârziatul decret de lut al firii:

Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare,

          Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare. (Sonetul CLVI)

Ultimele versuri amintesc de învăţătura isihastă a coborârii minţii în inimă, într-o logodnă a simţirii şi a raţiunii care restabileşte armonia de la creaţie în fiinţa omului şi accesul la eternitate – văzută ca o permanentă evoluţie spirituală. Logodna simţirii cu raţiunea se face sub semnul iubirii, motorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute.

Iubirea absolută, divină, este sădită în fiecare om, de la creaţie, şi reprezintă şansa fiecăruia de a se îndumnezei: 

De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată,

Nu se mai stinge-n mine originarul foc.

E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei;

E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei ...

Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei,

Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. (CCIV).

Sonetul CCXIII, precum multe altele, dincolo de lectura ce descifrează magnetismul erotic la nivel uman, poate fi interpretat pertinent şi ca text mistic: 

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate...

Şi nici atunci ...  De-a pururi stai dincolo de ei?

În tot ce este-n mine duh de eternitate,

În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.

Ce-mi pasă că iubirea, ca luna are faze,

Când creşte şi când scade până la-ntunecime,

Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,  

Tălăzuind, lunatec, se umflă spre-nălţime:

Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţei!

Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răsfrâng...

Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei,

Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng,

          Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta:

În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.

Primele versuri, printr-un retorism şăgalnic, exprimă conştiinţa că legătura om – Dumnezeu este una intrinsecă firii umane. Dumnezeu nu-l poate abandona pe om, şi nici omul nu se poate desprinde fiinţial de El pentru că „duhul de eternitate,“ sădit la creaţie în om, îi uneşte pe vecie. Liantul e iubirea. În planul fiinţei ce se luptă cu patimile, iubirea are căderile ei, însă ea continuă să se manifeste, sprijinită de harul divin (Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze). Polarizare Creator – creatură (Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţei, / Dar cumpăna ei fixă – pământ şi cer – n-onfrâng) ar putea fi resimţită ca o fatalitate, însă prin actul creator, dat în dar omului, acesta reuşeşte să-şi depăşească necontenit limitele, dacă acest act creator este înţeles ca instrument al cunoaşterii iubirii divine (Şi totuşi aspra-i lege poetul va-nfrunta: / În orice vers să scald, de sus, splendoarea ta.)

 

S-a remarcat în repetate rânduri existenţa unui echivoc în adresare, o pendulare între ea şi el. Voiculescu vorbeşte într-un loc de „puternicul meu domn“ de „prinţ hermetic,“ dar şi de „scumpa mea,“ „iubita mea.“ Eugen Simion observă că în cazul lui Voiculescu nu e vorba de o dublicitate sexuală ca în cazul sonetelor shakespiriene, ci mai degrabă lucrurile trebuiesc interpretate într-un registru spiritualizat: „La Voiculescu, faptele pot avea şi un substrat spiritualist. În versuri este mereu vorba de virtute şi păcat, de legi sumbre călcate, de „iadul în flăcări“ al iubirii, de iubire şi credinţă etc. Există, deci, o conştiinţă a culpei, exprimată printr-o terminologie biblică. Aceasta ne duce la gândul că, în dualitatea raţiunii, virtutea este feminină, iar păcatul masculin, că triunghiul (cei doi bărbaţi şi femeia) este nu numai simbolul complicităţii şi al trădării, dar şi acela al ochiului divin etc.“[10]

În articolul Nouă glossă la sonete, Zoe Dumitrescu-Buşulenga făcea câteva observaţii esenţiale privind structura şi înţelesurile adânci ale Sonetelor: „Reluând, în apusul vieţii, sâmburele tematic şi contextul filozofic al sonetelor lui Shakespeare, Voiculescu a intrat şi el într-o convenţie. Dar, la el convenţia este pretextul unei intrări într-o confesiune ultimă, luminată de o înţelegere a sensurilor care depăşeşte mintea obişnuită. O sete nestinsă de cauze prime, de explicaţii şi de finalităţi însufleţeşte un întreg univers poetic în care eroul liric se simte esenţializat prin experienţă, prin suferinţă, prin cunoaştere. Ca o contraparte a durerii, a iubirii frustrate, a patimilor cărnii, a dezgustului şi a remuşcărilor, sentimentul se purifică prin imagini şi se sublimează în idei poetice de o considerabilă înălţime. Revanşa geniului aspra celor de rând se ia cu o forţă dramatică de persuasiune. El, cel care ştie, se îmbracă în mag ori în demiurg, adică în haina celui apt de transcendere, a celui care aparţine absolutului, dar a cărui experienţă este totală, înglobând şi pământul şi cerul, şi patima şi căderea, dar şi purificare şi transfigurarea şi izbăvirea.“[11]

Asupra necesităţii interpretării sonetelor din punct de vedere al iubirii spiritualizate insistă şi Bartolomeu Valeriu Anania, care l-a cunoscut îndeaproape pe omul Vasile Voiculescu: „Mai  târziu, când a ajuns la plenitudinea contemplaţiei, isihia îi devenise inspiraţia însăşi. Tocmai de aceea cred că e impropriu să se vorbească de o poezie de «inspiraţie religioasă» a lui Voiculescu, însăşi rugăciunea lui era artă. Contemplaţia avea drept rezultat poezia. Nu fără să zâmbesc, am avut cândva surpriza unor critici literari care credeau că în Ultimile sonete … au descoperit nici mai mult, nici mai puţin decât răbufnirea erotică a unui poet la vârsta de şaptezeci de ani, ca şi cum pe acesta l-ar fi apucat amocul  «ultimului iubit». Între eros şi agape distanţa e enormă şi poate că în ea ar trebui căutată şi însăşi raţiunea de a fi a Ultimelor sonete…“[12]

 

Exegetul propune un concept extrem de util în interpretarea Sonetelor, şi anume agape – cu sensul de iubire pentru Dumnezeu: „Cu Ultimile sonete ... Vasile Voiculescu atinge, […] culmea creaţiei sale poetice. […] Dificultatea provine din aceea că, dacă poezia sa religioasă din celelalte cicluri este declarativă, expresivă, direct, cu trimiteri exacte la obiect, cea din Sonete e încifrată, sinuoasă, ambiguă, ca un labirint al lui Dumnezeu în care poetul se afundă fără însă să mai vrea să plece. Urmând modelul sonetelor lui Shakespeare, el introduce cifrul lui eros în universal lui agape, nu însă pentru a-l degrada pe cel din urmă, ci pentru a-l face accesibil limbajului poetic. Nu e pentru prima oară când Voiculescu, uneori cu mare îndrăzneală, asociază cele două planuri. Într-o poezie mai veche el exclamă: Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată… (Întâia dragoste)». Dacă se ia în vedere această «cheie», prin care eros-agape se îmbină ca într-o «coincidenţia oppositorum» adevărata lectură a Sonetelor nu mai poate fi un obstacol de netrecut. De altfel, «cheia» o dă însuşi Voiculescu într-o poezie scrisă în 1958, anul în care îşi va încheia ciclul Sonetelor: «… sunt faur de scris sonete/ Şi-mi aţintesc pe ritmuri îndelete, / Urechia inimii la paşii Tăi.» (Vorbesc în dodii)“[13] Tot Bartolomeu Valeriu Anania propune ca textele în care sunt adresate cuvinte de iubire misteriosului necunoscut să fie interpretate din perspective unui dialog între suflet şi Logos. Demersul său analitic este inspirat de modul spiritualizat în care părinţii bisericeşti au interpretat Cântarea cântărilor, validându-şi astfel opţiunea hermeneutică.

Dr. Camelia SURUIANU

 

---

[1]Vlaicu Bârna, Floarea de colţ a poeziei voiculesciene, în Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul Aprins, Editura Florile Dalbe, Bucureşti, 2001, p. 26.

[2]Dragoş Morărescu, De la William Shakespeare la Vasile Voiculescu, în Sabina Măduţa, op. cit., p. 51.

[3]Idem.,

[4]Ibidem., p. 52.

[5]Idem.,

[6]Marian Popa, Vasile Voiculescu contemporan cu Dumnezeu şi veşnicia, în  Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1030.

[7]Dumitru Stăniloie, Spiritualitatea ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 117.

[8]Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, Bucureşti, 1995, p. 140.

[9]Eugen Simion, Vasile Voiculescu, în Scriitori români de azi, vol. I,  Editura David Litera, Bucureşti, 1998, p. 157.

[10]Ibidem., p. 163.

[11]Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Nouă glossă la sonete, în Secolul 20, nr. 9, septembrie 1975, p. 70.

[12]Valeriu Anania, op. cit., p. 165.

[13]Ibidem., p. 170.