Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXIV-a după Rusalii (Despre cei adormiţi în Hristos)

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52).

Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.
Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt "morţi", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!" Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60).

Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Iubiţi credincioşi,

După ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).

Nici o întîrziere nu li se va pricinui lor din greutatea duhovniceştilor trupuri. De aceea înţeleptul Solomon cu scînteile focului a asemănat pe drepţi, zicînd: Ca scînteile prin foc vor fugi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7); căci scînteile focului cînd se împrăştie de vînt, pretutindenea cu mare lesnire se risipesc. Încă vor avea în vremea aceea trupurile drepţilor mare şi covîrşitoare subţirătate, încît vor trece prin celelalte trupuri şi prin orice fel de materie, asemenea cu trupul Domnului după înviere, care a trecut prin piatra mormîntului şi prin uşile încuiate ale ucenicilor cu mare lesnire şi fără de nici o oprire.

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? Atunci va zice sufletul către trupul său, cuvîntul cel din Sfînta Scriptură: Cît de frumos eşti dragul meu, şi cît de drăgăstos eşti tu (Cîntarea Cîntărilor 1, 15. Iubitul meu este alb şi rumen şi întru zeci de mii este întîiul. Trandafirii mirositori sînt obrajii lui, strat de ierburi aromate, iar buzele lui la fel cu crinii roşii (Cîntarea Cîntărilor 5, 10-13). După aceste convorbiri va zice sufletul către trupul său: "Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt.
Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată!
Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele.
Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit pînă aici despre cei adormiţi în Hristos, despre darurile şi însuşirile pe care le vor avea trupurile celor adormiţi în Hristos la judecata viitoare şi despre convorbirea ce vor avea sufletele drepţilor cu trupurile lor înviate la judecata cea de obşte în vremea de apoi.
Acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos.
Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.
Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini... şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului". Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.
Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului".
Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.
Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.
Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi,

Ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri?
Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.
Şi dacă cei adormiţi au fost în viaţă credincioşi, iubitori de Dumnezeu şi de biserică, milostivi, smeriţi şi apoi spovediţi şi împărtăşiţi înainte de moarte, slujbele şi dezlegările îi mîntuiesc sigur şi îi scot din osîndă la odihnă.
Iar dacă, dimpotrivă, au trăit în viaţă indiferenţi şi departe de Dumnezeu şi de biserică şi au murit nespovediţi, slujbele şi milostenia nu le mai uşurează osînda sufletului, căci nimeni din cei ce mor nedezlegaţi prin spovedanie nu pot intra în odihna raiului, căci zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie: ce veţi dezlega - prin spovedanie - pe pămînt, va fi dezlegat şi în cer...
Aşadar foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.
Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.
O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat!
Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: "Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit". Amin.

Sursa: Pagini Ortodoxe