1 Decembrie 1918 in amintirea unor participanti (Lucian Blaga, Silviu Dragomir, DD Rosca, Al. Vlahuta, V. Parvan, N. Iorga)

Lucian Blaga: "Pentru marea, istorica, Adunare Nationala de la Alba Iulia unde s-a hotarat alipirea Transilvaniei la patria-mama n-a fost nevoie de o deosebita pregatire a opiniei publice. Pregatirea se facuse vreme de sute de ani. In dimineata zilei de 1 decembrie, ca la un semnal, lumea romaneasca a purces spre Alba Iulia (spre Balgrad, cum ii spuneam noi (...) pe jos si cu carutele. Am renuntat la calatoria cu trenul, caci pana la Alba Iulia nu erau decat 16 km.
Era o dimineata rece, de iarna, (...). Pe o parte a soselei se duceau spre Alba Iulia, scartaind prin fagasele zapezii, carutele romanesti. Buchete de chiote si bucurie, alcatuind un singur tir, iar pe cealalalta parte se retragea in aceeasi directie, armata germana ce venea din Romania, tun dupa tun, ca niste pumni stransi al tacerii. Soldatii germani, fumegand linistiti din pipe, se uitau mirati dupa carutele noastre grabite.(...) Unite, ii spun lui Lionel: (fratele scriitorului - n.n.) asa – prin ger si zapada – se retragea pe vremuri Napoleon.
La Alba Iulia nu mi-am putut face loc in sala Adunarii. Lionel, care era in delegatie, a intrat. Am renuntat cu o strangere de inima si ma consolam cu speranta ca voi afla de la fratele meu cuvant despre toate. Aveam in schimb avantajul de a putea colinda din loc in loc, toata ziua, pe campul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe camp se inaltau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau natiei.
Pe vremea aceea nu erau microfoane, incat oratorii, cu glas prea mic pentru atata lume, treceau de la o tribuna la alta. In ziua aceea am cunoscut ce inseamna entuziasmul national, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv, al oratorilor de la tribuna... Seara, in timp ce ne intorceam cu aceeasi trasura la Sebes, atat eu cat si fratele meu ne simteam purtati de constiinta ca pusesem temeiurile unui alt Timp cu toate ca n-am facut decat sa "participam", tacuti si insignifianti, la un act ce se realiza prin puterea destinului. (...). Cand am trecut prin Lancram, satul natal, drumul ne ducea pe langa cimitirul, unde, langa biserica, tata isi dormea somnul sub radacinile plopilor, zgomotul rotilor patrundea, desigur, pana la el si-i cutremura oasele. Ah, daca ar sti tata ce s-a intamplat, zic eu fratelui meu intorcand capul spre crucea din cimitir (...) Cand dam sa iesim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neasteptat, in noapte, un strigat de copil: "Traiasca Romania dodoloata!" (cuvantul curent pentru "rotund")...

Silviu Dragomir: "Adunarea de la 1 decembrie 1918 este mareata si prin simplitatea organizarii ei., (...) si prin caldura ce se comunica de la om la om. O autentica adunare a poporului roman din Transilvania. Carturari si tarani in haina de sarbatoare isi prezinta imputernicirile dis-de dimineata.
Cetatea veche a lui Mihai Viteazul e un furnicar de oameni (..) E o padure de steaguri, ce pare ca au crescut din pamant (..) Cand apare Badea Gheorghe, presedintele Comitetului National, i se face loc cu toata smerenia. Venerabilul batran a sosit in ajun la Alba Iulia, dar oboseala drumului l-a doborat la pat. Cu toata febra ce-l muncea, el s-a ridicat, a venit sa prezideze Adunarea Nationala si sa-i binecuvanteze rostul." (...)
D.D. Rosca: "Toata Marginimea Sibiului (zona ce cuprinde 13 sate de la poalele muntelui Cibin - n.n.) fremata de dorinta de a descinde la Alba Iulia. Se punea insa problema transportului. (...) Unul dintre cumnatii mei care se pricepea la mecanica a propus ca impreuna cu alti cativa sa se duca sa rechizitioneze o garnitura de tren din gara Sibiu, ceea ce a si reusit.. (...) Erau sase sau sapte vagoane cu sateni numai din Saliste...

Dr. Ioan Bordea: "Batranul si venerabilul presedinte al Consiliului National, Gh. Pop de Basesti, a avut curajul sa vie de la mosia sa, sa infrunte toate greutatile calatoriei, sa braveze visicolul si gerul cu toti cei 84 de ani pe care-i purta cu mandrie si a avut puterea sa prezideze si Marea Adunare Nationala. Cand venerabilul presedinte a proclamat Adunarea deschisa, un fior a strabatut toate sufletele si cu toti, intr-un glas si un cuget, au strigat: "Traiasca Romania mare!"...
Iar ecoul in Regatul Romaniei a fost la fel de puternic, toata presa si oamenii politici si de cultura, declaratiile prilejuite de acest eveniment istoric - din care am spicuit cateva fraze - fiind edificatoare.

Al Vlahuta: "Grea si indelungata a fost lupta, si mari au fost jertfele ce ni le-a cerut".
Vasile Pirvan: "Cantati eroi, reintorsi din moarte, imnul eroilor biruitori prin moarte".
Eugen Lovinescu: "Generatia de azi si-a facut datoria de sange".
N. Iorga: "si ideea care sta astazi la baza operei politice implinite in acest fericit an 1918 e tot asa de veche ca neamul insusi".

Recuperarea si reintregirea prin lupta armata a intregului Ardeal
Dupa stingerea, treptata, a ecoului si entuziasmului din tara si strainatate al Rezolutiei Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Consiliul Dirigent ales, cu sediul la Sibiu, si mai ales presedintele lui, Iuliu Maniu, ca de altfel toti liderii politici romani si opinia publica, n-au avut deloc liniste. Ei nu se puteau impaca cu gandul ca linia de "demarcatiune" stabilita de consiliul militar interaliat de la Paris sa fie raul Mures si la nord urmand sa-si continue activitatea administratia ungara. Consiliul Dirigent si Maniu impreuna cu Al. Vaida Voevod aflat la Conferinta de Pace de la Paris luptau pentru impunerea liniei de demarcatie la limita etnica nordica.
Era considerat un adevarat sacrilegiu ca cea mai mare parte a Transilvaniei, Bihorul, Salajului, Maramuresul, Bistrita etc. sa nu fie redate poporului roman care era majoritar pe aceste meleaguri stramosesti. Aceasta, pentru ca propaganda Ungariei era foarte puternica, iar puterile castigatoare ale razboiului nu stiau aproape deloc ce este cu aceasta Transilvalnie, asa incat Al. Vaida Voevod, reprezentantul Consiliului Dirigent ales la Alba Iulia, facea eforturi disperate, ajutat din Sibiu de Iuliu Maniu cu o multime de materiale documentare, inclusiv fotografii.
S-a infiintat chiar si o delegatie de ziaristi ca sa viziteze Transilvania, iar la Berna s-a infiintat un birou international de presa al romanilor ardeleni pentru edificarea presei, in general ostila noua. si in sfarsit, cand i-au convins pe mai marii lumii ca avem dreptate si au dispus cedarea teritoriului in care romanii erau majoritari si existenti pe aceste pamanturi de cand lumea, Ungaria nici n-a vrut sa auda, considerand Muresul linia de demarcatie, nordul revenindu-i, in conceptia guvernului maghiar, in totalitate ei, plus zona limitrofa din sudul Muresului. Ce era de facut? Vaida Voevod l-a informat pe primul ministru Ionel Bratianu seful delegatiei Rgatului Romaniei la Paris, care, intelegand cum stau lucrurile, incurajat si de generalii francezi care ne cunosteau bine si ne simpatizau, a ordonat generalului Iliescu din Bucuresti, sa intervina cu armata.

Mai ales ca, intre timp s-a desfasurat in Ungaria revolutia bolsevica a lui Bela Kuhn (evreu maghiarizat, fost Khon, absolvent de Drept de la Cluj si fost notar la Cehul Silvaniei unde, de fapt, se nascuse), care n-a ezitat sa omoare cu mitralierele sute de cetateni maghiari care participau la o greva impotriva lui, trecand apoi sa atace, in iulie 1919, armata romana din zona Tisa. De retinut ca si diplomatul Caius Brediceanu insista si el pe langa Iuliu Maniu sa nu mai aiba ezitari in depasirea liniei de demarcatie impusa pentru moment. Plus ca Bela Kuhn a inceput sa-si strecoare bolsevicii lui si in zona de nord a Transilvaniei, devenind un focar de propaganda comunista si de razmerita. Ceea ce l-a determinat pe Iuliu Maniu sa dispuna arestarea a circa  6.000  aderenti, cea mai mare parte - de inteles - unguri.

Asa incat trupele romane au ripostat fulgerator la 4 august si  au dat peste cap armata lui Bela Kuhn intrand triumfal in Budapesta. Cu cata forta a desfasurat armata romana ofensiva si pe ce front larg, ne marturiseste chiar Lucian Blaga, care, afirma ca, traversand Ungaria cu trenul de Viena, (era student), a vazut in toate garile patruland soldati romani si arborat tricolorul romanesc. Chiar si granita cu Austria era controlata de armata romana. Se spune apoi ca populatia Ungariei, scapata de teroarea haitei criminale a lui Bela Kuhn, a facut o primire calda ostasilor romani care s-au comportat civilizat si omeneste. Ofensiva din Ungaria fost atuul Romaniei si a lui Iuliu Maniu, aliatii  fiind pusi in fata faptului implinit, cu toata nemultumirea manifestata de anglo-americani, pentru ca nu li s-a cerut, in prealabil, acordul...

Predica a Parintelui Ilie Cleopa la Sfantul Apostol Andrei

Predica la Sfantul Apostol Andrei

Fiul al Galileei si frate al lui Petru, dintre pescari in soborul Apostolilor intii ai fost chemat,
Andrei cel minunat. Iar de la mormintul tau din Patras chemi popoarele la Dumnezeu si acum ne-ai umplut de bucurie
ca in Romania iarasi ai venit, unde pe Hristos Domnul l-ai propovaduit. (Condacul Sfintului)

Iubiti credinciosi,
Astazi, la 30 noiembrie, praznuim cu multa bucurie pe Sfantul Apostol Andrei, cel intii chemat, Apostolul romanilor, care a vestit Evanghelia lui Hristos pe pamintul tarii noastre acum aproape 2000 de ani, in Dobrogea si la Gurile Dunarii.

Sfantul Apostol Andrei era frate dupa trup cu Sfintul Apostol Petru, fiii lui Iona, din cetatea Betsaida Galileei, si se indeletniceau cu pescuitul.

La inceput, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfintului Ioan Botezatorul. Apoi, auzind de intruparea Mintuitorului nostru Iisus Hristos, s-a dus in Capernaum, unde locuia Domnul si L-a intrebat: Invatatorule, unde locuiesti? Iar Domnul i-a raspuns: Vino si vezi! (Ioan 1, 38-39). Si a ramas cu El in ziua aceea. Astfel, Sfintul Apostol Andrei a fost cel dintii chemat la vestirea Evangheliei lui Hristos.

Nu dupa multe zile, Andrei si Simon-Petru se aflau intr-o corabie cu tatal lor, Iona; voiau sa plece pe mare la pescuit peste. Atunci Fiul lui Dumnezeu i-a chemat pe amindoi la apostolie, zicindu-le: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni! (Matei 4, 19).

Din clipa aceea au lasat toate si au urmat lui Hristos pina la moarte si inviere, fiind martori ai minunilor si Invierii Lui. Iar dupa inaltarea Sa la cer, tragind sorti unde sa plece fiecare la vestirea Evangheliei, Sfintului Apostol Andrei i-a cazut sortul sa increstineze mai ales tarile din jurul Marii Negre.

Deci, mai intii a crestinat Armenia, Iviria si Scitia Mare, adica Ucraina de astazi, infigind Sfinta Cruce pe locul unde este Kievul. Apoi a crestinat Crimeea, sudul Basarabiei si, trecind pe la Gurile Dunarii, a zabovit mai mult la Tomis, unde a botezat pe multi din Scitia Mica, adica Dobrogea de azi.

El a stat cu ucenicii sai intr-o pestera din apropiere, unde facea Sfinta Liturghie, de teama paginilor inchinatori la idoli. Pestera poarta numele Sfintului Apostol Andrei pina astazi si se afla in comuna Ion Corvin din sud-vestul judetului Constanta. Astazi s-a construit acolo o minastire mare cu hramul "Sfintul Apostol Andrei".

Dupa ce a hirotonit episcopi si preoti la Tomis - Constanta de azi - Sfantul Apostol Andrei a trecut prin Tracia - Bulgaria de azi -, prin Macedonia, prin Grecia si a ajuns in Peloponez unde a zabovit doi ani in orasul Patras. Aici a crestinat pe multi inchinatori la idoli, a facut nenumarate minuni, a darimat capistile idolilor si a marturisit pe Hristos cu multa putere.

Vazind aceasta ighemonul cetatii ce se chema Egheat, l-a prins, l-a batut tare si l-a aruncat in temnita cu unii din ucenicii sai. Apoi, vazind ca multi credeau in Hristos prin Sfintul Apostol Andrei, l-a condamnat la moarte prin rastignire pe cruce in forma de X, dindu-si sufletul in miinile Domnului nostru Iisus Hristos la 30 noiembrie, pe timpul imparatului Nero.

                                                         Iubiti credinciosi,
Aceasta este viata si patimirea, pe scurt, a Sfantului Apostol Andrei. El a urmat in toate lui Hristos, Mintuitorul lumii. A vestit Evanghelia in multe tari, a darimat capistile idolesti, a botezat nenumarati crestini, a intemeiat biserici, a hirotonit diaconi, preoti si episcopi si a adus la credinta in Hristos mai multe tari, printre care si tara noastra.

Deci noi romanii avem Biserica de origine apostolica, intemeiata in primul secol, dupa inaltarea Domnului la cer. Noi nu sintem crestinati ca popoarele slave catre sfirsitul primului mileniu, pentru ca noi sintem din inceput aici in Carpati si la Gurile Dunarii, pe cind ungurii au venit in Europa in secolul IV, din Mongolia si s-au crestinat in anul 950 de Stefan cel Sfint; iar slavii au venit si ei prin secolele VII - VIII din nord-estul Asiei si s-au crestinat mai tirziu - bulgarii, in anul 864, sirbii, in anul 868 si rusii in anul 988.

Asa a rinduit pronia divina ca sa primim credinta crestina direct de la ucenicii lui Hristos, pentru care se cade sa fim permanent recunoscatori.

Mladite alese ale Sfantului Andrei. Istoricul Gheorghe Nistoroiu face o evocare de suflet: poetul basarabean ortodox Andrei Ciurunga

ANDREI CIURUNGA, poet, prozator, deţinut politic basarabean.

“ Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri

şi tineri de sub iernile ce-au nins,

căci peste toate câte-au fost înfrângeri,

ne-am scuturat de moarte şi-am învins.”

Andrei Ciurunga s-a născut la 28 noiembrie 1920 cu versul, aşa cum cerul s-a născut cu sfinţenia, aşa cum soarele s-a născut cu lumina, aşa cum pământul s-a născut cu izvoarele, aşa cum pădurea s-a născut cu verdele ei fascinant, aşa cum florile zâmbesc în miresmele lor îmbietoare, aşa cum harul este împodobit în libertatea sa.

Andrei Ciurunga a debutat ca elev sub numele său adevărat de Robert Eisenbraun,în anul 1932 în revista Liceului Ion Voevod din Cahul cu o poezie dedicată Unirii Principatelor.

În primăvara anului 1947, figura ca redactor la ziarul brăilean “Ancheta”, când şi-a “permis” să strecoare la tipografie câteva zeci de exemplare din placheta sa “Poeme de dincoace”. Cum unele poezii aveau caracter “duşmănos” a atras vigilenţa proletară, care a dispus arestarea sa în Februarie 1950 şi anchetarea în privinţa broşurii incriminate. Nu s-au găsit probe dar, securitatea şi-a amintit de volumul “Cântece de dor şi de război”, tipărit la Chişinău în timpul războiului. A fost acuzat abuziv de “crimă contra păcii” şi condamnat la 4 ani de temniţă. Închis mai întâi la Jilava, apoi în aproape toate coloniile de muncă ale Canalului Dunărea- Marea Neagră, la Peninsula, Coasta Galeşului şi Poarta Albă. Poezia a fost pentru el o Mărturisire de credinţă, iar pentru zecile şi sutele de mii de confraţi arestaţi suportul moral, cuminecarea zilnică.

Poeziile sale (cele mai multe) le-a scris cu pană de fulger, pe frunţile asudate ale camarazilor de suferinţă, alăturându-se celorlalţi doi titani ai Universului liric- concentraţionist: Radu Gyr şi Nichifor Crainic- Voievozii poeziei martirice.

Cu suferinţa şi dorul, cu rugăciunea şi jalea, cu nădejdea şi creaţia sa, a străbătut Ţara de la un capăt la altul, din închisoare în închisoare, alinând, bucurând şi salvând sute de mii de deţinuţi politici de la sinuciderea moral-religioasă. Altele (puţine la număr) au fost “scrise” cu acul şi aţa pe un petec dintr-o cămaşă. “ Venim spre viaţă limpeziţi de plângeri/ şi tineri de sub iernile ce-au nins,/ căci pentru toate câte-au fost înfrângeri,/ ne-am scuturat de moarte şi-am învins. “

Cătrănit de soarta-i vitregă, frânt de destinul Basarabiei iubite, poetul pribegeşte peste tot, pe oriunde, nu ca Fiul risipitor, ci ca un Gligore Fărăţară, prinzându-se ca un scai de nădeje, poate, poate, va întâlni izbăvirea undeva...

“ De-un car de ani mă tot numesc aşa/ bătrânii brazi pe care-i ţin de neamuri,/ aghezmuind pe jos, în calea mea,/ cu lacimi de răşină de pe ramuri.// Când urc pe munte, sus, printre păduri,/ aud, de sub a crengilor povară,/ cum mă îndeamnă nevăzute guri:/ -Rămâi la noi, Gligore Fărăţară.// Dacă mă prinde-al Dunării şuvoi/ cu spume albe ce se sparg în valuri:/ -Gligore Fărăţară, hai cu noi!/ mă cheamă glasul apei dintre maluri.// Iar când pornesc smerit spre cimitir/ să mai îngrop câte-un copil de ceară:/ mă trag de mână morţi mei în şir:/- Mai stai cu noi, Gligore Fărăţară.// Privesc în brazdă: plugul nu-i al meu./ Fac ochii roată: nu-i a mea moşia,/ şi parcă, Doamne, nu mai sunt nici eu,/ nici Gheorghe, nici Ileana, nici Maria.// Vara cosesc- n-am pâine la iernat,/ cresc iarna boii ca să-i pierd la vară/ şi-mi cară hoţii ţara hat cu hat,/ eu rămân tot Gligore Fărăţară.// Mă uit spre cer, dar nu-l mai văd senin,/ aş întreba- şi nu cutez a spune:/ -Oare şi cerul s-a întors străin/ sau mi-e surată zarea de cărbune?// Şi tot aştept cu fiecare nor/ să se descarce-a ploilor pornire/ şi de pe faţa dreptului ogor/ să spele apa strâmba rânduire.// Apoi va scoate Dumnezeu din sân/ hrisovul vechi, pecetluit cu ceară,/ să-l întărească iarăşi de stăpân/ pe robul său Gligore Fărăţară.// Voi şti atunci că plugul e al meu,/ a mea cu toate brazdele moşia/ şi voievod pe toată holda eu/ şi Gheorghe şi Ileana şi Maria…(Gligore Fărăţară).

În vara anului 1954, în urma unei percheziţii efectuate în colonia Peninsula, i-au fost găsite în paiele din saltea hârtiile cu poezii. A fost trimis disciplinar la Brigada “0”, cu regim sever de exterminare. Eliberat în anul 1954, poetul nu se “cuminţeşte” şi difuzează poemele de la Canal. În momentele de dor de Basarabia şi Bucovina scrie poemul Daniil Sihastru.

“ Ajuns în vale pe un râu în spume,/ aşa cum scris-a pana de poet,/ bătrânul Ştefan glăsui încet/ către sihastrul ce-a fugit de lume:/ -Când am simţit pe-al ţării trup nepace/ m-am răsucit la Putna în mormânt/ şi-am răsturnat cinci veacuri de pământ/ de pe pieptarul meu, să vin încoace./ Au mă sminteşte ochiul ce se bate/ sau nu-mi ajută mintea să dezleg?/ Hotarul drept vi l-am lăsat întreg/ şi aflu-acum Moldova jumătate./ Vândut-aţi oare hoardelor de-afară,/ în târgul vremii una din moşii?// Eu nu cunosc pe lume avuţii/ să-mi poată preţui un colţ de ţară./ Sau nu cumva pe platoşe oţelul/ a ruginit prin sutele de ani,/ de-au spart zăgazul vechii mei duşmani/ şi-au slobozit din suliţe măcelul?// De ce nu bate ceasul de vecernii/ în pieptul Putenei-clopot necuprins?/ Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins/ făclia vieţii, viscolele iernii?// Târziu abia, în noaptea de cărbune,/ cu ochii grei de-atâta nepătruns,/ s-a indurate sihastrul cu răspuns:/ -Măria Ta, eram în rugăciune.// Ci nu păstra în inimă sminteală,/ că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi/ precupeţind Moldova pe arginţi,/ cum le-ai adus la cuget bănuială.// Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,/ şi trag în juguri puse de călăi./ Bicele însă nu le ţin ai tăi/ şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.// Potop cumplit de neamuri fără cruce/ se năpustesc acum spre crucea ta,/ dar în zadar se-ncrâncenă sub ea/ căci prea e sus- şi nu pot s-o apuce.// Măria Ta, înseninează-ţi faţa,/ puşcaşii n-au uitat să de-a la semn,/ ci doar aşteaptă chiot de îndemn/ să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.// Atunci vor arde ţestele duşmane/ cu vâlvătăi de sânge şi de fum/ şi nu va fi zăgaz pe nici un drum/ să ne oprească iureşul Ştefane.// Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă/ sub nesfârşitul cerului safir/ să intre Neamul tot sub patrafir/ ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.// ( poemul Daniil Sihastru)

Este, aşadar arestat a doua oară în toamna lui 1958, unde prin sentinţa nr. 468 din 29 Aprilie 1959, a Tribunalului Militar Bucureşti este condamnat la 18 ani temniţă grea. Luat de-acasă, poetul Andrei Ciurunga s-a întors în mediul existenţial al poeziei, redevenind flacăra spiritului în toate coloniile de muncă forţată şi în toate închisorile. Nevinovat pentru ţara sa, este totuşi bucuros că poate să-i aducă prinosul dragostei şi jertfei sale:

La ora când cobor, legat în fiare,/ să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă strig din închisoare:-Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Nu-s vinovat că mai păstrez acasă/ pe-un raft, întâiul meu abecedar/ şi că mă- nchin când mă aşaz la masă,/ cuviincios ca preotu-n altar.

Nu-s vinovat că i-am iubit lumina/ curată cum în suflet mi-a pătruns,/ din via dată-n pârg sau din grădina/ în care-atâţia şerpi i sau ascuns.

Nu-s vinovat că-mi place să se prindă/ rotundă ca o ţară hora-n prag,/ sau c-am primit colindători în tindă,/ cum din bunic în tată ne-a fost drag.

Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline/ cu tot belşugul, de la vin la grâu,/ şi c-am chemat la praznic pe oricine,/ cât m-am ştiut cu cheile la brâu.

Dac-am strigat că haitele ne fură/ adâncul, codrii, cerul stea cu stea/ şi sfânta noastră pâine de la gură-/ nu-s vinovat faţă de ţara mea.

Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii/ când am răcnit cu sufletul durut/ că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii/ şi că urăsc hotarul de la Prut.

Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,/ l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,/ şi câţi prin veacuri au venit să-l prade/ îl simt şi acum pe piept cât e de greu.

De-aceea, când cobor legat în fiare,/ împovărat de vina cea mai grea,/ cu fruntea-n slavă gem din închisoare:-Nu-s vinovat faţă de ţara mea!

Zecile şi zecile de mii de deţinuţi politici de la Canal reclamau dovada că în stepele dobrogene, între ţărână şi tarnăcop, între foamete şi normă dublă, între turnători şi călăi, între lanţuri şi temniceri, “se află ţara toată”:

Pe după ziduri negre adunată/ cum brazii şi-i adună codrul sur,/ stă ţara noastră, veşnică şi toată,/ cu temniceri şi lanţuri împrejur.

Tot sângele care-a hrănit secara/ s-a strâns aici, din cronici până azi,/ şi arde acum, ca focul în obraz/ când şerpii umilinţei muşcă ţara.

Aici sunt toate: doinele şi hora,/ râsul de ieri şi scrâşnetul de-acum,/ logodnica din poză, mama, sora,/ şi carul tatii scârţâind pe drum.

Aici e toată harta ţării mele:/ un Caraiman de doruri, nevăzut,/ un Nistru care spumegă vândut/ şi-o Dunăre de lacrimi şi de stele.

Se rup din cartea vremii voievozii/ cu mersul şui, în straie de ocnaşi,/ şi-aşa cum trec, prin mărăcini şi bozii,/ istoria se clatină de paşi.

Aici e gura care cheamă plebea/ să-şi afle răzvrătirilor sălaş,/ de parcă glasul adormit la Ţebea/ s-ar fi întors pe câmpul de la Blaj.

Aici e Neamul tot- ca un ciorchine/ strivit sub teascul vremii, bob cu bob-/ şi fierbe azi în taină mustul rob/ să curgă slobod vinul ţării, mâine.

Admirabilul nostru poet român-basarabean, nu-şi uită ţara lui de leagăn şi de dor, “Ţara de dincolo de ţară”, cu al cărei destin tragic s-a împletit. Prin toate închisorile pe unde a trecut a lăcrimat, a îngenunchiat şi-a strigat oful: Ţara mea de dincolo de ţară:

Ţara mea de dincolo de ţară/ cu privirea umedă de jind/ te-am purtat în mine pribegind,/ ca pe-o flacără ce arde pe comoară.

Încă din pruncia mea de aur/ m-am ştiut cu tine cununat,/ dar te-a vrut al ei şi te-a luat/ nesătula poftă de balaur.

De-am strigat apoi că eşti a noastră/ tânără, întreagă şi pe veci,/ m-au închis între pereţii reci/ şi mi-au pus zăbrele la fereastră.

Azvârlit în temniţa duşmană/ gem ades, însângerat de fier/ şi-atunci pun câte-un crâmpei de cer/ din seninul tău-bandaj pe rană.

Foamea când îmi cască noi abise,/ vine câte-un pui de cozonac,/ ce-a crescut, ca mine, pe Bugeac,/ trupul să mi-l sature prin vise.

Ţara mea de dincolo de ape,/ dacă şovăi în credinţa mea,/ simt cum îmi trimiţi, vânjoşi să-mi stea,/ toţi stejarii din Orhei pe-aproape.

Când îmi dau târcoale bezne grele,/ lilieci când se izbesc de grinzi,/ numai tu prin noapte îmi aprinzi/ policandrul Nistrului cu stele.

Zgribulit în hainele vărgate/ astăzi vântul iernii îl ascult./ Hora noastră a murit de mult,/ frigul muşcă tălpile-ngheţate.

Dar pândesc la drum o primăvară/ să întindem iar din prag în prag,/ hora mare sub acelaş steag-/ ţara mea de dincolo de ţară.

Toate poeziile genialului român-basarabean sunt de fapt documente ale martiriului, create acolo la Canal, în zbucium şi muncă, în chin şi durere, în gemete şi viscol, în arşiţă şi ger, sub biciuri şi înjurături, sub umilinţe şi torturi, sub cătuşe şi lopeţi.

Aici am ars şi-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărână,/ şi-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână.

Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.

Aprinişi sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare.

Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mâine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.

Istoria, ce curge- acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.

Iar cântecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nouă Tristie la Pontul Euxin. (Canalul).

Regimul de detenţie şi muncă înrobitoare, a fost creat de partidul comunist cu un triplu scop: pe de o parte realizarea socialistă multilateral dezvoltată(construcţii, drumuri, poduri, Canalul, exploatarea zăcămintelor etc.), a doua parte supunerea celor mulţi şi mai puţin dârzi, regimului lor samavolnic înscăunat şi diabolic impus, iar în ultima parte exterminarea încăpăţinaţilor naţionaliştilor şi patrioţii, care nu vor să se aplece jugului ateu. Moartea fiecărui deţinut politic era urmată de expresia călăilor şi a gardienilor: ”-A mai murit un bandit”, sau “un duşman al poporului mai puţin”. Epuizat de muncă, sub dublul bici, al brigadierului-călău şi al vântului încremenit sau fierbinte, Andrei Ciurunga varsă şiruri de lacrimi pentru Basarabia sa dragă şi pătimitoare din sufletul său răstignit.

O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund, /ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascuse sub pământ, /dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetelui Sfânt.

O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.

Şi zornăind cătuşele commune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.

Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.

Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.

Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codrii şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu… (Răstignirea).

Tot aici între fierbere şi răstignire, între rugă şi nădejde se pregăteşte marea luptă a izbăvirii Neamului, Învierea. Întotdeauna pentru majoritatea deţinuţilor politici Învierea a fost momentul cel mai mult aşteptat, atât de des râvnit, poate chiar înaintea eliberării: învierea personală şi cea naţională a Ţării. Un Mântuitor răstignit pentru ca adevărul, binele şi dreptatea să învingă. Acolo în închisoari, în întunecimea orizontului concentraţionist şi torţionar se aştepta cu sufletul la gură noaptea Albă a Învierii, sub bucuria lui “Hristos a înviat!”, ce va cuprinde sigur mâine toată ţara.

Hristos a înviat pe şantiere/ precum peste cărbuni învie para./ De-aici va creşte marea înviere/ ce va cuprinde- mâine-toată ţara.

Hristos a înviat peste lopeţi/ abia mişcând în mâini însângerate,/ a înviat ca în atâtea dăţi/ să ne sărute frunţile plecate.

Hristos a înviat peste spinări/ înconvoiate aprig sub povară-/ acest Hristos care-n atâtea ţări/ a fost bătut pe cruce-a doua oară.

Hristos a înviat şi pentru noi,/ sau poate numai pentru noi anume,/ să ne deschidă drumul înapoi/ spre câte-au fost- şi vor mai fi în lume.

Hristos a înviat biruitor,/ cum biruind vor învia martirii,/ când peste zidul închisorii lor/ va creşte mâine muşchiul amintirii.

Hristos a înviat şi peste şantiere/ să-şi dăruie mulţimii Trupul-pâine,/ şi să vestească marea înviere/ ce va cuprinde toată ţara, mâine.

Nici o clipă argumentul vieţii de a fi trăită nu i-a lipsit din sufletul său de legendă, din instinctual său voievodal de ţară. Chiar dacă o nelinişte metafizică s-a răsfrânt ca o clipă autumnală peste culorile cronicii, invitaţia mai cu seamă, sentimentul candorii l-a echilibrat, l-a purificat, dizolvând întunecarea. Ca o compensaţie a ţâşnit echivalenţa jertfei sale şi a camarazilor îndrăzneţi, biruind bezna tenebroasă a Gulagului dobrogean, învingând vremelnica dictatură.

Proptiţi în beţe sau surpaţi pe-o rână,/ cu câte-o cârjă unde-a fost picior,/ cu câte-un ciot uscat în loc de mână,/ venim şi noi spre hora tuturor.

În urma noastră calcă sănătoşii/ căci nu se văd vătămături pe trup,/ dar când tuşesc rămân batiste roşii/ şi-n piepturi vreascuri parcă li se rup.

Zvâcnind ca rândunica împuşcată/ le dă de veste inima din greu/ că spaimele ce-au sfredelit odată,/ au zdrenţuit-o crâncen şi mereu.

Ne adunăm din toată săpătura,/ din Cernavodă, Galeş, Taşaul,/ de pretutindeni unde-am stat cu ura/ făcută ghem în trupul nesătul. (Noi am învins).

*

* *

Am avut şansa, privilegiul să-l cunosc pe acest mare Voievod al poeziei martirice româneşti, în ultimul an şi jumătate din viaţă. Era în Decembrie 2003. Cenaclul “Valahia Mare” al fundaţiei mele se pregătea pentru Naşterea Domnului cu o serbare de poezie cultă, din : Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mihai Eminescu, Andrei Ciurunga, Ioan Alexandru, Aron Cotruş, Ionel Zeană, George Coşbuc, Virgil Mateiaş, Maica Teodosia Laţcu, Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi alţi poeţi ai Crucii. Făceam repetiţie şi pentru prima oară am acceptat la repetiţie şi persoane. Când ajung la recitarea unei poezii de-a lui Andrei Ciurunga, o doamnă tânără mă întreabă:

-Domnule profesor, îl cunoaşteţi pe poetul Andrei Ciurunga?

-Nu-l cunosc, am răspuns.

-Stă pe scară de bloc cu mine, a continuat bucuroasă doamna, foarte aproape de aici. După terminarea repetiţiei, a rugat-o să-i dea o invitaţie la serbare.

-Nu! Mi-a răspuns doamna. I-o veţi da personal. Eu doar am să-l anunţ că-l veţi vizita. Aşa s-a întâmplat. L-am cunoscut pe bardul poeziei Canalului şi pe duioasa dumnealui soţie, Ina. Au fost încântaţi, iar eu entuziasmat. Din Voievodul poeziei martirice doar fulgerul trăirii în slujba naţiei sale ardea la fel, trupul fiind suferind de boli rămase amintire din perioadele de detenţie. Se zvârcolea între neputinţa trupească şi spiritul vulcanic mereu arzând. La Serbare a venit doamna Ina, care i-a povestit încântată de ce a văzut. Am trecut şi i-am lăsat urările Sărbătorilor de iarnă. Mi-a oferit câteva volume de poezii cu autograful său. De Paşti, am pregătit un al spectacol tot din poeţii Crucii, având ca Temei: Patimile, Răstignirea şi Invierea deţinuţilor eroi şi martiri. I-am reînnoit invitaţia de Paşti. Între timp l-am vizitat de mai multe ori. Fiecare întâlnire, deşi scurtă din cauza stării de sănătate a poetului, a avut pentru mine un ecou deosebit, unic …

Apoi, Poetul a plecat Sus la Domnul printre Aştrii lui divini, iar eu am rămas să-i continui preţuirea şi cinstirea aurei sale printre tot mai mulţi Daco-români. La scurt timp a plecat şi doamna Ina. Nu putea supravieţui singură. Viaţa şi Luceafărul ei, era Andrei.

Comuniunea cu el a rămas foarte vie şi aş spune chiar nedespărţită. Cu fiecare ocazie festivă sau solemnă prăznuim şi din poeziile Voievodului basarabean Andrei Ciurunga.

Ca mulţumire pentru recunoştinţa şi preţuirea mea, Poetul Basarabiei şi al Olimpului concentraţionist, printr-un concurs de împrejurări, mi-a lăsat moştenire manuscrisele sale, ce cuprind lucrări necunoscute, proză şi teatru,atent corectate de autor, primele poezii scrise ca elev, toată corespondenţa sa după eliberare.

O parte din aceste înscrisuri le-am prezentat pentru prima data publicului în cadrul unei expoziţii dedicate poetului ANDREI CIURUNGA în cadrul celui de-al doilea Congres Internaţional “ Rezistenţă prin Religie “ organizat cu sprijinul Arhiepiscopiei Tomisului în septembrie 2008 la Constanţa.

Cu dragoste şi recunoştinţă mă voi afla întotdeuana alături, prin truda mea creştinească, de toţi cei care îl vor iubi şi preţui pe marele poet român ANDREI CIURUNGA.

Harul lui DUMNEZEU, binecuvântarea Maicii Domnului şi purtarea de grijă a Apostolului Andrei să fie cu noi cu toţi, binecredinciosul popor român !

Prof. Gheorghe NISTOROIU

( Brusturi-Neamţ, 28 noiembrie 2010)

MARTURISIRE CRESTINA. SCRISOAREA TRIMISA DIN TEMNITA DE CORNELIU ZELEA CODREANU (CU O LUNA INAINTE DE A FI ASASINAT) CATRE CAMARAZII SAI AFLATI IN LIBERTATE. "Din adancul inimei mele va dau tuturora sfat: acceptati jertfa si va veti bucura de biruinta Invierii"

Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări

Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938

VIDEO: Lansarea Arhivelor CZC si Expozitia “Precum in Cer” la Craiova: Prof. Constantin Barbu, Prof. Sorin Damean, Editorul Aurel Stefanachi, Prof. Gheorghe Buzatu si Dl. Ilie Tudor, fost detinut politic, tatal lui Tudor Gheorghe

Prof. Gh Buzatu despre Arhivele Corneliu Zelea Codreanu
Dl Ilie Tudor despre Nichifor Crainic, Radu Gyr si Petre Tutea
Cititi:
„Precum în cer”, o fotografie a răbdării
Conferinţă şi lansare : Integrala “Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu”

Pătimirea Sfântului Marelui Mucenic Iacob Persul

Sfîntul Mucenic Iacob era din ţara perşilor din cetatea ce se chema Elani, născut din părinţi creştini şi crescut cu bună credinţă. Acesta şi-a luat de soţie o femeie creştină şi vieţuia în multă bogăţie şi cinste pentru că era iubit de împăratul perşilor, anume Isdegherd. Şi a fost rînduit de dînsul mai mare în palatele împărăteşti. Dar i s-a întîmplat să se înşele cu facerile de bine cele multe şi cu cinstirile împărăteşti şi a cădea din credinţă, încît a adus jertfă idolilor şi s-a închinat lor împreună cu împăratul.

    Auzind despre aceasta maica sa şi femeia lui, au făcut o scrisoare către dînsul şi i-au trimis-o degrabă, în care scria aşa: "O, ticălosule! Pentru ce ai lăsat pe Dumnezeu, Împăratul cerului, pentru cinstea omenească? Căci făcînd după plăcerea împăratului acestuia vremelnic, ai pierdut viaţa cea fără de moarte. Şi slujind împăratului acestuia stricăcios, te-ai lepădat de Cel nestricăcios. Ai schimbat adevărul pe minciună, lăsînd credinţa în Hristos şi ai primit înşelăciunea diavolească.

    Supunîndu-te împăratului celui muritor, ai trecut cu vederea pe Judecătorul viilor şi al morţilor. Pentru dragostea omenească, te-ai făcut nevrednic dragostei lui Dumnezeu şi ai căzut din nădejdea cea bună. Plîngem şi ne tînguim pentru tine, căci fiind fiu al luminii, acum te-ai făcut fiul întunericului şi al gheenei. Şi să ştii că dacă nu te vei întoarce către Dumnezeu, apoi nu ai parte cu noi; pentru că nu voim a te mai vedea, fiind închinător de idoli. Iar cînd îi va ajunge mînia lui Dumnezeu pe împărat şi pe ai lui, împreună cu dînşii te va ajunge şi pe tine. Atunci vei plînge cu amar, văzîndu-te chinuit în focul gheenei. Drept aceea, te rugăm cu lacrimi, întoarce-te către Hristos şi te sîrguieşte a scăpa de urgia lui Dumnezeu care o să vină asupra voastră".

    Acest fel de scrisoare a fost dată lui Iacob de la maica şi de la soţia sa, fiind el atunci cu împăratul afară din cetate. Iar el luîndu-o şi citind-o, s-a umilit grăindu-şi în sine: "De vreme ce maica şi soţia mea se înstrăinează de mine, deci ce-mi va fi veacul ce va să fie, cînd va veni Dumnezeu să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui?"

    Citind iarăşi scrisoarea cu sîrguinţă, a plîns foarte şi se tînguia pentru păcatul său. Apoi şi-a zis în sine: "Ştiu ce voi face, ca să nu piară pînă în sfîrşit sufletul meu. Voi petrece bătînd neîncetat în uşa milostivirii lui Dumnezeu, pînă cînd îmi va deschide; căci ştiu că-mi va deschide, pentru că este Îndurat şi Milostiv şi nu voieşte moartea păcătosului, ci primeşte cu bucurie pe cei ce se pocăiesc".

    Astfel plîngînd el şi acestea către sine zicînd, l-au văzut nişte păgîni şi l-au cunoscut că este creştin. Apoi mergînd, au spus împăratului. Iar împăratul, chemîndu-l îndată la sine, i-a zis: "Spune-ne nouă adevărul, nazarinean eşti?" Iar Iacob răspunse: "Este adevărat, sînt nazarinean!" Apoi împăratul a zis: "Dar eşti fermecător?" Iacob a răspuns: "Nu sînt fermecător, ci creştin". Împăratul a zis: "Ticălosule şi nemulţumitorule, oare n-ai primit daruri şi cinste de la mine şi de la tatăl meu?" Iacob a răspuns: "Unde este acum tatăl tău? Iată că trupul lui cel muritor se strică în pămînt, iar sufletul lui este aruncat în iad".

    Auzind acestea împăratul, s-a mîniat foarte tare şi a zis către dînsul: "Astfel de mulţumire dai dragostei mele cu care te-ai îndulcit pînă acum şi mie te împotriveşti, iar pe tatăl meu îl grăieşti de rău? Să ştii dar că eşti vinovat de moarte. Dar nu te voi pierde cu sabia, ca să nu mori îndată. Ci, muncindu-te cu felurite chinuri multă vreme, la crudă moarte te voi da".

    Sfîntul Iacob a răspuns: "Ceea ce te lauzi să faci, o! împărate, aceea fă-o mai degrabă, căci să ştii că nu mă sperie cuvintele tale, care sînt asemenea vîntului ce bate în piatră. Nici îngrozirea ta nu mă înspăimîntă, pentru că nu mă tem de moarte, ştiind că această moarte vremelnică nu este moarte, ci somn. Căci ca din somn se vor scula din morminte toţi oamenii la înfricoşata venire a Hristosului meu". Iar împăratul a zis: "Să nu te înşele nazarinenii care numesc moartea somn şi învaţă a nu se teme de dînsa, de care însă se tem şi împăraţii. Sfîntul a răspuns: "Moartea drepţilor întru odihnă va fi, iar vouă necredincioşilor şi păcătoşilor începere a chinului celui veşnic".

    Atunci, chemînd împăratul pe sfetnicii şi pe prietenii săi, s-a sfătuit cu dînşii cu ce chinuri să-l piardă pe Iacob. După aceasta a dat astfel de hotărîre asupra sfîntului ca să fie spre înfricoşarea şi a altor perşi necredincioşi, dintre care s-a despărţit Iacob cu credinţa, ca fiecare mădular al său să primească deosebită chinuire, prin tăiere. Şi luînd chinuitorii pe Sfîntul după porunca împăratului, îl duceau la locul cel de chin pentru ca să taie toate mădularele lui, unul cîte unul. În urma lui mergeau mulţi din cei cunoscuţi, din boieri şi din ostaşi şi din cetate popor fără de număr, ca să vadă pătimirea şi sfîrşitul lui. Iar el, ajungînd la locul orînduit a rugat pe chinuitori să-i dea puţină vreme să se roage. Şi, ridicînd ochii spre cer, s-a rugat, zicînd:

    "Doamne Dumnezeul meu ascultă-mă pe mine robul Tău şi căutînd din înălţimea cea sfîntă a Ta, dă-mi tărie şi putere în ceasul acesta pentru ca să rabd durerile acestea şi să-mi răsplătesc cu sîngele meu greşeala, căci mă lepădasem de Tine făcătorul şi Stăpînul meu. Acum îmi pare rău de aceasta şi mă întorc la Tine, Dumnezeul meu. Mărturisesc Preasfînt numele Tău şi-mi pun sufletul meu pentru Tine. Iar Tu, Doamne, trimite-mi ajutorul Tău spre răbdare, ca să vadă vrăjmaşii Tăi şi să se ruşineze, căci Tu, Doamne, m-ai ajutat şi m-ai mîngîiat".

    Astfel rugîndu-se Sfîntul, s-au apropiat chinuitorii şi, dezbrăcîndu-l, i-au întins mîinile şi picioarele şi i-au zis: "Ce vei face acum Iacobe, căci acum nu poţi avea nici o scăpare pentru că aşa este porunca ca trupul tău să se taie în bucăţi şi chiar degetele mîinilor şi picioarelor şi tot trupul tău de la grumaz pînă la glezne; iar mai pe urmă şi capul îl vom tăia. Deci socoteşte ce-ţi este mai de folos: a te pleca voii împărăteşti şi a fi viu, întreg şi sănătos? Sau a muri în aceste chinuri grele?"

    Asemenea, şi unii din prietenii lui plîngeau pentru el, zicînd: "Pentru ce îţi pierzi sufletul tău în deşert, cruţă-te şi nu-ţi pierde frumoasele tinereţi; fă voia împăratului şi închină-te zeilor lui, ca să fii viu, iar Dumnezeului tău îi vei sluji în taină, precum vei vrea".

    Iar Sfîntul, deschizînd gura, a zis: "Nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi şi pentru fiii voştri. Pentru că eu merg întru odihna cea veşnică, iar voi vă veţi duce să pieriţi în veşnicele chinuri. Căci zdrobindu-mi voi mădularele, îmi veţi mijloci veşnica răsplătire negrăită în ceruri, iar vouă mai multă muncă în iad, ca să vă ardeţi în veac, împreună cu dracii cărora vă închinaţi".

    Atunci, unii din ispravnicii împărăteşti au început a bate pe chinuitori, zicînd: "Ce staţi, uitîndu-vă la dînsul? Începeţi a face ceea ce vi s-a poruncit". Şi îndată unul, luînd mîna cea dreaptă a Sfîntului, i-a tăiat degetul cel mare, iar fericitul privind la cer a zis: "Ajutorul meu şi nădejdea mea, Doamne Dumnezeul cel mare întru tărie, Care cu degetul Tău cel dumnezeiesc izgoneşti dracii, primeşte acest deget care s-a tăiat pentru Tine din îndemnarea drăcească, ca o ramură din copaci şi fii mie milostiv pentru că şi din vie se taie mlădiţele ca să înverzească viţa, ca mai mare să crească şi mai mult rod să aducă".

    Ispravnicului împărătesc, fiindu-i milă de dînsul, a zis: "Cruţă-te, Iacobe, ascultă porunca împăratului, căci iată tuturor ne pare rău de tine; închină-te zeilor ca să fii viu. Iar pentru degetul ce ţi s-a tăiat, nu te întrista; căci sînt doctori, care te vor tămădui, dar nu voiesc mai mult a-ţi pierde sănătatea şi frumuseţea tinereţilor tale!"

    Iar fericitul a zis către dînsul: "Au nu vezi viţa de vie, cînd i se taie mlădiţele la vremea sa? Căci cînd începe a se încălzi pămîntul de soare, lîngă fiecare tăietură odrăsleşte. Deci, dacă viţa se taie pentru ca la vremea viitoare să crească odrasla şi să aducă rod, cu atît mai mult omul cel credincios, fiind răsădit în via Dumnezeului Celui Preaînalt şi unit cu viaţa cea adevărată, cu Fiul lui Dumnezeu, Care a zis: Eu sînt viţa iar voi mlădiţele. Fiind tăiat acum cu moartea cea vremelnică, va învia întreg în veacul viitor, înverzind cu odrasla slavei nestricăcioase şi aducînd rodul răsplătirii celei veşnice".

    Grăind acestea Sfîntul, s-a apropiat şi i-a tăiat şi al doilea deget. Iar Sfîntul Iacob, răbdînd, a zis: "Primeşte, Doamne, şi a doua ramură din livada Ta, pe care a zidit-o dreapta Ta". Iar faţa Sfîntului era luminată şi plină de bucurie, ca şi cum s-ar fi îndulcit de veselie. Şi tăindu-i şi al treilea deget, el a zis: "De trei ispite care sînt în lume izbăvindu-mă, binecuvintez pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh şi cu cei trei tineri mîntuiţi din foc, mă voi mărturisi Ţie, Doamne şi cu cetele mucenicilor voi lăuda numele Tău, Hristoase".

    Apoi i-au tăiat şi al patrulea deget. Iar el a zis: "Cel ce primeşti laudă de la patru vieţuitori, primeşte pătimirea degetului al patrulea, tăiat pentru mărturisirea Preasfîntului Tău nume". Tăindu-i şi al cincilea deget, a zis: "S-a săvîrşit veselia mea, ca la nunta celor cinci fecioare înţelepte". Chinuitorii vrînd să-i taie şi degetele de la mîna stîngă, au început a zice către dînsul: "Cruţă-ţi măcar acum sufletul tău, Iacobe, şi nu te pierde, ci fă voia împăratului ca să fii întreg. Oare nu-ţi este mai bine a fi viu şi întreg, decît a pătimi aceste chinuri şi a muri? Iar pentru pierderea unei mîini nu te mîhni, căci mulţi oameni sînt în lume numai cu o mînă şi se îndestulează cu multe bogăţii şi cu cinste şi se îndulcesc de tot binele pe pămînt".

    Iar Sfîntul a zis: "Păstorii, cînd tund oile, tunzînd partea din dreapta, oare lasă pe cea din stînga netunsă? Eu sînt oaie a turmei lui Hristos, care m-am dat în mîinile voastre pentru Domnul meu, ca să-mi tundeţi mădularele mele ca pe o lînă; acum avînd mîna cea dreaptă tunsă, o voi cruţa pe cea stîngă? Nu voi cruţa nici unul din mădularele mele; ci mă voi dezbrăca de trupul meu stricăcios, pentru ca să mă îmbrac într-unul nestricăcios".

    Şi privind către cer, a zis: "Mic şi prost sînt în faţa Ta, Doamne, Care, fiind Dumnezeu mare, Te-ai micşorat pe Tine, îmbrăcîndu-Te în chipul nostru şi ai răbdat pentru noi răstignire şi junghiere. Nu pot, Stăpîne, a urma patimilor Tale. Însă mă dau pentru Tine spre zdrobire şi spre moarte, pentru ca în vremea Învierii să mă ridici viu şi întreg".

    Zicînd acestea, s-a apropiat gealatul (chinuitorul) şi i-a tăiat degetul cel mare al mîinii stîngi. Iar el a zis: "Mulţumesc Ţie, prea lăudate Doamne, că m-ai învrednicit pe mine a-ţi aduce al şaselea deget, Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea Ţi-ai întins pe cruce Preacuratele Tale mîini". Şi i-au tăiat şi al şaptelea deget. Iar el a zis: "Precum cu buzele împreună cu David de şapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne, pentru judecăţile dreptăţii Tale, aşa astăzi cu şapte degete care sînt tăiate pentru Tine, preamăresc mila Ta, arătată asupra mea".

    Atunci i-au tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: "Tu Însuţi, Doamne, ai primit în a opta zi tăiere împrejur după lege, iar eu rabd tăiere a opt degete, pentru ca, despărţindu-mă de oamenii cei fărădelege şi necuraţi, să mă unesc cu Tine, Mîntuitorul Meu; ieşind din trup să văd Preasfînta Ta faţă, pe care aşa doreşte sufletul meu să o vadă precum doreşte cerbul izvoarele apelor".

    Tăindu-i-se şi al nouălea deget, Sfîntul a zis: "Într-al nouălea ceas pe cruce Ţi-ai dat Duhul Tău, în mîinile Părintelui, Hristoase al meu; iar eu întru durerea acestui al nouălea deget tăiat, îţi aduc mulţumire, că m-ai învrednicit a fi întins spre tăierea mădularelor mele, pentru preasfînt numele Tău".

    Atunci i-au tăiat şi al zecelea deget, iar el lăudînd pe Domnul, a zis: "În psaltire cu zece strune voi cînta Ţie, Dumnezeule şi îţi mulţumesc Ţie, Care m-ai învrednicit a răbda tăierea degetelor de la amîndouă mîinile, pentru cele zece porunci ale Tale, care au fost scrise pe două table".

    Atunci unii din boierii împărăteşti, care stăteau de faţă, fiind prieteni Sfîntului, plîngînd cu amar, au început a zice către dînsul: "O! preaiubitul nostru prieten, te rugăm ascultă-ne pe noi, fă voia împăratului, ca să nu mori în grele chinuri. Şi să nu ai mîhnire pentru degetele tale, căci sînt doctori iscusiţi, care pot să te vindece, numai cruţă-te, ca să nu te lipseşti de această lume dulce; pentru că ai multă avere şi poţi să fii întru mare odihnă. Că de-ai fi fost sărac, ai fi putut zice: ce nădejde îmi este mie şi ce folos am de viaţa mea, nemaiputînd de acum a lucra cu mîinile şi a mă hrăni? Dar tu eşti bogat şi ai aur destul şi numai singur de vei voi, poţi să trăieşti cît se poate de bine în dulceţile acestei lumi şi să te înveseleşti împreună cu soţia şi cu maica ta şi cu iubiţii tăi prieteni. Pentru ce voieşti să-ţi pierzi sufletul în deşert, spune nouă măcar un cuvînt, prin care să te pleci voii împăratului şi îndată vei fi slobod de munci".

    Iar fericitul, privind spre dînşii, a zis: "Nimeni nu poate sluji la doi domni, şi nimeni, punînd mîna pe plug, căutînd înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu. Căci Domnul meu a zis: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă, pe femeie, sau pe copii, mai mult decît pe Mine, nu-Mi este Mie vrednic; cel ce nu-şi ia crucea sa şi să vină după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci nu voi asculta sfatul vostru, pentru că nefolositoare îmi sînt cuvintele voastre; ci mai mult vă rog, să nu mă cruţaţi pe mine. Ci precum vă este vouă poruncit pentru mine, aşa faceţi".

    Atunci mîniindu-se gealatul, s-a apropiat şi i-a tăiat degetul cel mare al piciorului drept. Iar Sfîntul Iacov a zis: "Slavă Ţie, Hristoase, Căruia nu numai mîinile, ci şi picioarele au fost străpunse, şi sîngele Ţi-a curs. Învredniceşte-mă, ca piciorul drept care a pătimit tăierea degetului dintîi să stea cu cei mai de pe urmă de-a dreapta Ta".

    Şi i-au tăiat al doilea deget al aceluiaşi picior. Iar el a zis: "Îndoitu-s-a spre mine stăpînirea şi mila Ta Doamne, în această zi, în care pătimind tăierea şi acestui deget al doilea, voi veni către Tine, Dumnezeul meu Cel tare şi viu, care mă izbăveşti pe mine de moartea veşnică".

    Şi i-a tăiat şi al treilea deget şi l-a aruncat dinaintea lui, iar fericitul căutînd spre dînsul a zîmbit şi a zis: "Mergi în numele Treimii şi tu al treilea deget către soţii tăi, ca şi grăuntele de grîu care cade în pămînt, şi murind pentru Hristos, Cel ce a înviat a treia zi, mult rod de cinste vei avea împreună cu prietenii tăi în ziua învierii celei de obşte".

    I-a tăiat şi al patrulea deget şi a zis fericitul: "Pentru ce eşti mîhnit sufletul meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte către Dumnezeu, Care te mîntuieşte cu puterea crucii celei în patru cornuri, că mă voi mărturisi Celui ce m-a zidit pe mine din patru stihii".

    Şi i-a tăiat lui şi al cincilea deget, iar Sfîntul a zis: "Acum voi începe a grăi către Tine, Doamne, Cel ce ai răbdat pe cruce cinci răni mai mari, preamărind ajutorul Tău, pentru că mă faci vrednic părţii credincioşilor robilor Tăi, celor ce au pătimit pentru Tine, cei care au înmulţit cei cinci talanţi".

    Apropiindu-se gealatul de piciorul lui cel stîng, i-a tăiat degetul cel mic şi a zis Sfîntul Iacob: "Îmbărbătează-te, micule deget al şaselea, prin Dumnezeul cel mare, Cel ce mă întăreşte pe mine cu milă, care în a şasea zi te-a făcut pe tine cel mic cu cele mari şi, deopotrivă, cel mic ca şi cel mare va învia. Şi de vreme ce nici un fir de păr din cap nu piere, cu atît mai mult tu, deget mic, nu te vei despărţi de soţii tăi cei mai mari, ci deopotrivă cu dînşii te vei preamări, precum şi deopotrivă pătimeşti".

    Şi i-a tăiat şi al şaptelea deget. Iar Sfîntul a zis: "Risipiţi casa aceasta veche sub care se ascundea şarpele cel cu şapte capete, pentru că mie mi se găteşte de Ziditorul - Cel ce în a şaptea zi S-a odihnit de lucrurile Sale -, altă casă nerisipită, nefăcută de mînă, veşnică în cer".

    Apoi i-a tăiat şi al optulea deget, iar Sfîntul a zis: "Cel ce a mîntuit opt suflete din apă în corabia lui Noe, mă va mîntui şi pe mine, cel căruia îmi vărsaţi sîngele cu apa. Căci tăindu-mi-se şi acest deget al optulea, precum nicovala, fiind bătută cu ciocanul nu simte lovitura, ci mai mult se întăreşte, aşa nici eu nu bag seamă de durerea mădularelor ce mi se taie; pentru că Însuşi Făcătorul doctorul cel mai bun, mă întăreşte pe mine şi-mi uşurează durerile şi mă va pune cu totul întreg în a opta zi, după zilele săptămînii vieţii acesteia, în viaţa cea viitoare preafericită şi veşnică".

    Şi i-a tăiat şi al nouălea deget. Iar Sfîntul a zis: "Întăreşte-mă în răbdare, Dumnezeule adevărat, că spre Tine a nădăjduit sufletul meu, Cel ce ai întărit cu darul Tău cele nouă cete îngereşti, cu care mă învredniceşti a sta înaintea Ta, pe mine care pătimesc tăierea acestor nouă degete ale picioarelor".

    Atunci i-au taiat şi al zecelea deget, iar el, lăudînd pe Domnul, a zis: "Iată că-Ţi aduc Ţie jertfă, Iisuse Hristoase, Cel ce eşti desăvîrşit Dumnezeu şi om desăvîrşit, douăzeci de degete ale mele". Şi iarăşi a zis: "Judecă mie, Dumnezeule, şi alege judecata mea de la neamul necuvios; că iată, necredincioşii n-au cruţat făptura Ta, ci ca nişte lupi nemilostivi au tăiat mădularele mele".

    Şi stătea acolo mulţime multă de popor, bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, privind la acea privelişte şi mirîndu-se de răbdarea Sfîntului.

    Apoi pătimitorul lui Hristos, căutînd asupra prigonitorilor, a zis: "Ce staţi fără de lucru? Tăiaţi copacul ale cărui ramuri le-aţi tăiat!" Şi apropiindu-se chinuitorul, i-a tăiat piciorul cel drept, iar Sfîntul a zis: "Acum aduc în dar Împăratului ceresc starea mea înaintea Lui, pe care iubindu-L, pătimesc acestea, ca piciorul meu acesta tăiat să stea drept întru Împărăţia Lui, alcătuit la încheietura sa întru dreptate".

    I-a tăiat apoi şi piciorul stîng, iar Sfîntul, căutînd la cer, a zis: "Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta. Tu eşti Dumnezeul Care faci minuni! Fă cu mine semn spre bine şi mă izbăveşte de starea cea de-a stînga".

    După aceasta i-a tăiat mîna cea dreaptă, iar el a strigat, zicînd: "Mila Ta, Doamne, în veci o voi lăuda; în neam şi în neam voi vesti adevărul Tău, că împlineşti asupra mea cuvîntul Tău, care zice: De te sminteşte pe tine mîna ta cea dreaptă, tai-o pe ea şi o aruncă de la tine".

    Şi i-a tăiat lui şi mîna cea stîngă, iar el a zis: "Nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoară în iad, care se ţin de lucrurile cele nedrepte ale stîngii; ci noi cei vii, care, lepădînd stînga, bine Te cuvîntăm, Doamne, de acum şi pînă-n veac".

    Apoi i-a tăiat umărul cel drept, iar el a zis: "Laudă suflete al meu pe Domnul, lăuda-voi pe Domnul în viaţa mea, cînta-voi Domnului pînă ce voi fi! Căci Cel ce şi-a pus pe umărul Său oaia cea pierdută, şi-a pus-o pe ea de-a dreapta Sa şi îşi va aduce aminte şi de acest umăr al meu drept şi ca pe cel pierdut îl va afla şi, asemenea, de-a dreapta Sa îl va pune".

    Şi i-a tăiat lui şi umărul stîng. Iar Sfîntul a zis: "Vrăjmaşii m-au înconjurat, ci ajutorul meu şi lauda mea este mie Domnul spre mîntuire, a Cărui stăpînire s-a făcut peste umărul Lui. Acela nu mă va lăsa pe mine, care pătimesc tăierea acestui umăr stîng, ca să mă abat spre stînga către stăpîniile întunericului".

    Deci, a început a-i tăia pulpele pînă la genunchi, iar Sfîntul, pătimind durere, a strigat: "Doamne, Dumnezeul meu, Care nu în puterea bărbatului binevoieşti; ci binevoieşti întru cei ce se tem de Tine şi întru cei ce nădăjduiesc spre mila Ta, ajută-mi mie robului Tău, căci m-au cuprins pe mine durerile morţii". Iar chinuitorii au zis către dînsul: "Dar nu ţi-am spus ţie că grele chinuri şi cumplite dureri te vor cuprinde? Dar tu nu ne-ai crezut pe noi".

    Iar viteazul pătimitor a răspuns: "Au nu ştiţi pentru ce mă doare? Pentru ca să se arate că sînt trup, căci pînă acum, Dumnezeu întărindu-mă, nu am ţinut seama de chinuri, ca şi cum aş fi fost fără trup; iar acum, durîndu-mă după fire, mă arăt că sînt cu trup, dar mă voi îmbrăca pe mine în trup nou, pe care nu vor putea să-l taie sau să-l zdrobească niciodată uneltele voastre cele de chinuri".

    Aşa s-au ostenit chinuitorii, tăind mădularele lui de dimineaţă pînă în al nouălea ceas, şi în toată vremea aceea ieşea bună mireasmă ca dintr-un chiparos din trupul lui cel tăiat. Apoi încetînd chinuitorii a-l mai tăia, ostaşul lui Hristos, biruind cu durerile sale pe diavolul, striga către Dumnezeu, zicînd:

    "Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeule, Atotţiitorule, Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, Cel ce eşti lăudat de heruvimi şi slăvit de serafimi şi preamărit de toate cetele cereşti, precum şi de toată suflarea, caută spre mine, Dumnezeule al viilor şi al morţilor, şi mă auzi pe mine care sînt abia viu. Căci iată că îmi sînt tăiate toate mădularele şi zace trupul meu o parte mort şi altă parte încă puţin viu. Şi nu am picioare cu care să stau înaintea Ta, Doamne; nu am mîini pe care să le ridic spre rugăciune către Tine, Stăpîne. Nu am genunchi pe care, căzînd, să mă închin Ţie, Ziditorului meu; mîinile, picioarele, umerii şi pulpele mele îmi sînt tăiate, iar eu sînt aruncat înaintea ta, Atotvăzătorule ca o casă căzută şi ca un copac fără de ramuri. Rogu-Te dar pe Tine, iubitorule de oameni, nu mă lăsa pînă în sfîrşit, ci scoate din temniţă sufletul meu".

    Aşa rugîndu-se el, unul din cei ce stăteau înainte, luînd cuţitul, i-a tăiat sfinţitul cap. Şi astfel săvîrşindu-şi nevoinţa pătimirii, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. Iar cinstitul lui trup, cel zdrobit şi aruncat, a zăcut pe pămînt pînă în noapte. Apoi după ce s-a înnoptat au adunat credincioşii mădularele lui şi le-au îngropat cu cinste, toate împreună, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh în veci. Amin.

Peste 15.000 de credinciosi, in pelerinaj la mormantul parintelui Arsenie Boca

28 noiembrie 2012 - 23 de ani de la naşterea în ceruri a Părintelui Arsenie Boca. Doamna Aspazia Oţel Petrescu: Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Se putea numi duhovnicul întregului Ardeal şi al întregii Românii.

Toată viaţa mea am să fiu profund recunoscătoare Maicii Teodosia (n.r. – cu numele de Zorica Laţcu până la intrarea în monahism) că m-a dus la Părintele Arsenie Boca, acest mare stâlp al credinţei ortodoxe române. Pentru că, în aceeaşi măsură în care era un strălucit creştin, Părintele Arsenie Boca era şi un foarte bun român. Ce să vă spun? În perioada în care l-am cunoscut era în plină glorie. Se putea numi, pe drept cuvânt, duhovnicul întregului Ardeal şi, prin extrapolare, al întregii Românii. Acolo la Sâmbăta l-am întâlnit şi pe Părintele Stăniloae, care avea să devină apoi unul dintre cei mai mari dogmaticieni ai timpului, şi pe Părintele Mladin. Ei mergeau la Sâmbăta cu regularitate.

Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte lumina. Avea atâta lumină şi căldură în ochi, şi avea o asemenea privire încât aveai impresia că întregul cer, o infinitate albastră mă priveşte. Infinitul mă privea cu doi ochi albaştri de om. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai mulţi Părintele Arsenie Boca: că te priveşte lumina. Tot sufletul plin de înţelepciune, plin de credinţă, plin de dragostea pentru om, toate astea erau în flash-ul privirii lui.

Eşti fericit când te ceartă un om sfânt

E foarte greu să exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simţi, ştii că sunt aşa, neavând nicio explicaţie logică pentru ele. E o trăire. Prezenţa Părintelui Arsenie Boca pentru cei care-l aveau alături era trăire. Te lua în iubire, te lua în lumină, erai în aura sufletului lui, care era lumină şi iubire. Să nu credeţi că era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te şi certa, cum a fost un moment în scurta mea trăire acolo la Sâmbăta. A fost un moment când mi-a dat un canon, când m-a pedepsit, când m-a certat, dar eram nespus de fericită. Cine a trecut prin ceva similar poate să înţeleagă cum este să fii fericit când te ceartă un om sfânt.

- fragment dintr-un interviu acordat de doamna Aspazia Oţel Petrescu revistei VEGHEA

Parintele Arsenie Boca: Maica Domnului cu Iisus in Zeghe la Biserica Sf Elefterie cel Nou, azi. FOTO

Parintele Arsenie Boca despre zilele mai de pe urma.

Parintele Arsenie Boca: Poruncile si libertatea

Părintele Arsenie Boca: Răspunzătorii. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu!

Profeţii Părintele Arsenie Boca: Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici.

„Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea – ne-a spus părintele Arsenie – se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus că această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi… Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”.

Martor: Vasile Şerbu (Arpaşul de jos)

Integrala "Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu" - Conferinta si lansare la Craiova, precedate de vernisajul Expozitiei "Precum in Cer"

Biblioteca Judeteana Dolj "Alexandru si Aristia Aman" din Craiova si Asociatia Civic Media va invita Miercuri, 28 Noiembrie a.c., incepand cu orele 14.00, la lansarea integralei Documentelor din Arhiva Corneliu Zelea Codreanu (Editura TipoMoldova - Iasi, 2012), reprezentand 27 de volume cu documente obtinute din Arhivele CNSAS si Arhivele Nationale de Civic Media si editate de Profesorul Gheorghe Buzatu si jurnalistul Victor Roncea.

 

La Conferinta de lansare organizata sub patronajul directorului Bibliotecii Judetene Dolj, dr. Lucian Dindirica, vor participa filosoful Constantin Barbu, coordonatorul integralelor Cantemir, Eminescu si Noica, apropiat si exeget al celui din urma, prof. univ. dr. Sorin Damean, seful catedrei de Istorie la Facultatea de Stiinte Sociale a Universitatii din Craiova, scriitorul Aurel Stefanachi, cunoscut si ca unul dintre protestatarii anticomunisti arestati in 14 decembrie 1989 la Iasi, director al Editurii TipoMoldova, jurnalistul Victor Roncea, editor al portalului Ziaristi Online si stralucitul indrumator a generatii intregi de istorici insetati de adevar, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, fondatorul Centrului de Istorie si Civilizatie Europeana - Iasi. Invitati: studenti, istorici, jurnalisti, oameni de cultura, fosti detinuti politic.

 

Conferinta va fi precedata, la orele 13.30, de vernisajul expozitie de fotografie a Cristinei Nichitus Roncea, "Precum in Cer", dedicata Parintelui Justin Parvu de la Manastirea Petru Voda, marele duhovnic al Ortodoxiei romanesti, fost preot voluntar pe Frontul de Est si fost detinut politic timp de 16 ani.

 

Veniti Miercuri, 28 Noiembrie, orele 13.30 - 16.30, la Biblioteca Judeteana Dolj "Alexandru si Aristia Aman", Str Mihail Kogalniceanu Nr 9, Craiova. Doamne, ajuta!

Parintele Arsenie Boca despre ce inseamna a fi ucenicul lui Iisus Hristos

A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.

Parintele ARSENIE BOCA, evocat de preotul OPRE CRACIUN din Cincis. Minuni facute de Parintele Arsenie in timpul vietii si dupa mutarea la Domnul

* Nu exista loc, in Ardeal, fara amintiri despre parintele Arsenie Boca. E suficient sa-i rostesti numele, si ele vin in roiuri, atrase ca fluturii de lumina. Mai ales in satele din apropierea Prislopului, manastirea in care i se afla mormantul facator de minuni, faptura marelui duhovnic traieste parca aievea, strabatand potecile de pe dealurile acoperite cu pajisti de flori *

Foile lipite

- Cand l-ati cunoscut pe Arsenie Boca, parinte Opre?

- L-am cunoscut personal de-abia dupa ce am iesit din inchisoare, in 1956, dar auzisem despre el inca din 1942-43, cand faima predicilor sale de la manastirea Sambata aduna acolo tot Ardealul. Dar si in puscariile comuniste circulau povesti despre el. Eu eram la Canal, cand am aflat despre Parintele Arsenie Boca ceva cu totul tulburator, o intamplare povestita de un student de la Teologia din Sibiu. Fusese inchis pentru ca facea parte dintr-o asociatie crestina a studentilor si elevilor, ce promova cuvantul lui Hristos si viata crestina.Povestea lui mi s-a incrustat ca o pecete in memorie si n-am uitat-o pana in ziua de azi: "M-au ridicat intr-o noapte, la trei luni dupa ce pe unii dintre colegi ii arestasera deja, iar altii apucasera sa fuga in munti, la partizani. Si intamplarea a facut ca m-au pus in aceeasi celula cu Parintele Arsenie Boca. Il stiam bine, cu mult dinainte, pentru ca pe atunci, noi, studentii de la Sibiu, mergeam des la Manastirea Sambata si eram toti electrizati de el. Si cand m-am trezit intr-o dimineata, numai ce il vad pe Parintele cum se plimba cu pasi iuti prin celula. Se ruga. Soptea, neauzit, rugaciuni.

Asa se faceau rugaciunile in puscarie, pe tacute, cu sufletul. Chiar in ziua aceea imi venea si mie randul la ancheta si, cu putin inainte de a fi scos de gardieni din celula, Parintele Arsenie a ramas nemiscat ca o stana de piatra, langa usa. Mi-a zambit ocrotitor. Atat. Am trait apoi cinci ore infioratoare de ancheta, iar cand m-au bagat la loc, in celula, parintele Arsenie era in aceeasi pozitie in care il lasasem cand am plecat. Stana de piatra. Dupa o vreme, a urmat judecata, la Tribunalul Militar. Pe masa judecatorului se aflau dosarele cu declaratiile noastre. Eram pierit! Aflasem ca toti tovarasii mei declarasera sub torturi si ce facusera si ce nu facusera. Fusesera batuti salbatic. Asa ca urma sa fiu condamnat pe masura, la 25 de ani de puscarie. Ei bine, atunci s-a intamplat o minune! Judecatorul, cand a inceput sa-mi rasfoiasca dosarul, nu a putut dezlipi doua foi. Si nici nu si-a dat sema de asta. Si in alea doua foi erau acuzatiile cele mai grave la adresa mea. Si uite asa, am scapat pe o cale miraculoasa, cu numai doi ani jumatate de pedeapsa. Sunt sigur ca salvatorul meu fusese parintele Boca si taria rugaciunilor lui".

Sfintii cu ochi albastri

- Va mai amintiti prima intalnire cu Parintele Arsenie?

- In 1958, dupa iesirea din puscarie, m-am dus la Manastirea Prislop, intr-o sambata de Florii, impreuna cu un coleg de-al meu, de la Teologie, care il cunostea din Vata de Sus, satul natal al parintelui Arsenie Boca. Desi ne-a vazut si stia ca il cautam, n-a vorbit cu noi nici sambata, nici duminica, pentru ca tot timpul, in urma lui, roiau cel putin trei securisti, pandindu-l ce vorbeste si ce predica. Luni, insa, cand ceilalti credinciosi au plecat, noi ne-am gasit dinadins de lucru, la taiat de lemne.