Democraţia, ca şi socialismul şi comunismul,
e o formulă
politică plantată în doctrina materialistă.
Iresponsabilitatea morală, proclamată de
materialism
e practicată
cu orgie de aceste societăţi anonime pe
acţiuni care
sunt partidele politice.
Nichifor Crainic
Nici o criză internă sau
externă, nici un context conflictual de orice natură, nici o situaţie dramatică
aşternută general, dar vremelnic peste ţară, nici un alt rău în sine, nu poate
smulge comunitatea prezentă din rădăcinile ancestrale ale Naţiunii sale,
fiindcă rădăcinile ei ontologice îşi trag seva din plămada teologică a Creaţiei
dumnezeieşti, care în comuniune cu Ziditorul, dă valoare, sens şi veşnicie
vieţii Omului, vieţii Familiei, vieţii Naţiunii şi desigur bucurie şi admiraţie
Creatorului.
Lumina neînserată din sufletele
credincioşilor de azi abia mai pâlpâie într-o sclipire lină duhovnicească,
fiindcă tăvălugul lumesc cu neîncetatele lui patimi-rostogoliri tasează omenirea
într-o neîncetată tulburare şi o cârmuire de sine prin: jigniri, trufii,
sminteli, vrajbe, răzmeriţe, tăgăduiri ale conştinţei, ale rânduielilor
creştine, atentate la credinţă, la libertate, la tradiţie, la adevăr, la
cultură, la istorie, la tot ceea ce este firesc, venerabil şi onorabil.
Lumea raţională, ca o expresie a eu-ului
ei multiplicat luptă fără
încetare cu omenirea spirituală creştină, încercând să-i răstoarne sensul,
pentru a întroniza atotputernicia orgoliului.
Pentru acest lucru face efortul disperat, peste putinţă, de a-L detrona
pe Atotcreatorul a tot şi a toate.
Adepţi ai unei legităţi universale precum obsesia egalitaristă, Călăuzitorii pozitivişti ai lumii raţionale,
demască Taina existenţei, acuzând-o de suprema ei autoritate, care
atentează direct şi împotriva topirii omenirii într-o uniformizantă
omogenitate, adică într-un panteism presupus. Neavând criteriile adevărului, îl
neagă, devenind astfel neputincioşi, infirmi în a percepe adevărul mistic şi
orbi în a vedea frumuseţea Lucrării dumnezeieşti ca armonie divină absolută. În
acest sens şi profeţii lumii raţional, la
rândul lor, uzurpă sensul raţional al omenirii. Ştiinţa lor pozitivistă îi face
prizonieri ai raţiunii, mutilându-le
esenţa mistică. Promovând doar legile materialiste despre natură nu şi taina
ei, răstălmăcesc valoarea şi sensul, trăind şi împingând lumea într-o eroare
grosolană.
Pretextul că, orice vreme istorică îşi concepe generaţia timpului ei, prin care îşi
corectează manierele, tendinţele, ţinuta şi atitudinile, precum şi faptul că
oricare generaţie se supune responsabilităţii doar acelui timp este
nefiresc, neîntemeiat, fără sens şi iraţional.
Mentorii raţionali nu sesizează că rădăcinile
crizei lumii moderne se află de fapt în programul lor de guvernare (de
înşelare): în senzorialismul libertin, în
explozia tehnicii nimicitoare pentru lume, în obsesia materialistă, în
desacralizarea omenirii prin ateism, anarhism şi nihilism.
Ba din contră, amăgitorii
raţionali aruncă cu pietre în spiritualitatea creştină acuzând-o de toate
relele din lume, inclusiv naşterea acestei ambiţioase şi odioase crize.
Negând puterea credinţei
ancorată în nădejde şi dragoste, înşelătorii
pozitivişti distrug esenţele, elimină spiritul, desconsideră harul, substitue
purtarea de grijă a Părintelui ceresc cu cea a legilor vegheate de un
judecător, adică o justiţie care operând cu legi imperfecte se poate mândri la rându-i cu imperfecţiunea
sa, aruncând astfel lumea într-o totală dezordine prin nihilismul torţionar şi prin relativismul cel
mai cras.
Negând ordinea increată,
prestabilită de Atotcreatorul, sfarmă ancorarea transcedentală a omului din
ordinea supremă a Frumosului, a Binelui, a Adevărului şi a Dreptăţii, ordine
cuprinsă în mănunchiul sublim al Dragostei.
Toate speranţele lor
exhatologice se materializează aşadar, în nefiinţă. Goliţi de Dumnezeu ei devin
materie fără spirit, raţiune fără sentiment, pământ fără cer, lavă devenită
cenuşe astfel pretinsa lor obiectivitate împroşcă în jur erori subiective şi
spirite claustrate.
Toţi aceşti învrăjbiţi ai urii,
toţi aceşti uzurpatori ai temeliilor creştine se străduiesc şi răuşesc până la
un punct anume, să dărâme întreaga rânduială ortodoxă a Neamului: familia,
societatea, biserica, pentru a le preface într-o sălbăticie a nihilismului lor
ateu.
Cine sunt în spatele acestui război de
nimicire a dragostei pentru Dumnezeu, Neam ori Neamuri, ştim !
Cine face din indivizii care şi-au călcat
conştiinţa în picioare, slugi şi unelte ale răzvrătirii, deopotrivă ştim !
Cine sunt potrivnicii care au sfâşiat prin
răzvrătirea lor sărmana noastră Patrie, ieri şi azi şi mereu, iarăşi ştim !
Ceea ce nu ştim este timpul când
oameni devotaţi lui Dumnezeu şi Neamului vor ieşi la lumină invocând grabnica
mângâiere, ajutorul şi binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, Împărăteasa
Cerului şi pământului, Aleasa şi Nebiruita Apărătoare a Grădinii Sale
preaalese, Daco-România, pentru trezirea din această moleşeală a nepăsării de
sine şi de ceilalţi mai ales, pentru ieşirea din aceste catacombe funeste ale
prăbuşirii moral-spirituale.
Timpul
(spunea Părintele-Teolog
Dumitru Stăniloae) este distanţa dintre
chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.
Numai împărtăşindu-se de tot harul divin, omul îi răspunde lui Dumnezeu,
trecând peste timp, peste vreme, dincolo în veşnicie.
Potrivnicii-răufăcători
săvârşesc necontenit fărădelegi în lung şi în lat, împrăştiind în toată ţara
duhul anarhiei, al sărăciei şi al deprimării.
Şi noi privim ca nişte
spectatori neajutoraţi şi chiar dacă nu aplaudăm, rămânem fără ocrotire ca
nişte orfani părăsiţi, lamentându-ne.
De ce atâta tulburare ? De ce
nemaisfârşita anarhie ? De ce neostoita trufie ? De ce atât de abundenta ură ?
Pentru că, ne răspunde Sfântul
Ioan de Kronstadt: Duhul înşelător i-a prins pe învăţaţii din vremea noastră, făcându-i să
se încreadă în raţiunea omenească, să se închine ei, să se încreadă în
libertatea omenească, înţelegând prin ea libertatea de a săvârşi tot răul,
libertatea de a nu-L cunoaşte şi de a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ca libertatea de
orice supunere faţă de legea lui Dumnezeu, ca libertatea de a face oricum şi oricând
greve, ca libertatea de a nu învăţa. Cu aceste undiţe au fost prinşi toţi
intelectualii, iar aceştia au smintit la rândul lor oamenii simpli care muncesc
în oraşe...Trufaşii savanţi, profesori, dascăli, au întors şi ştiinţele naturii
nu spre lăudarea lui Dumnezeu, ci spre hulirea sfântului Său nume. (Sf. Ioan de Kronstadt, Despre
tulburările lumii de astăzi. Ediţia a II-a. Trad. din lb. rusă de Adrian şi
Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2011, p. 133).
Necăutarea libertăţii
duhovniceşti, pustieşte spiritualitatea comunităţii naţionale, aşternând pe
cale fărădelegea la tot pasul.
Dar oare toate aceste
nefericiri, nenorociri ori necuvinţe ce ne lovesc una după alta, nu îşi au
cumva sălaşul şi în noi ?
Nu în locul iubirii
dumnezeieşti am pus răsadul patimilor de tot felul ?
Nu în locul preaînţeleptei
voinţe divine am pus fantoma liberului nostru arbitru ?
Nu în locul Adevărului Treimic
am pus năluca tuturor amăgirilor ?
Nu în locul sufletului curat,
primitor şi jertfelnic am deschis vămile oricăror samavolnicii?
Nu în locul credinţei
purificatoare am hrănit stufărişurile şi hăţişurile trufiei ?
Nu în locul nădejdii
eliberatoare am altoit provocările
atotmolipsitoare ale răzvrătirii ?
Nu în locul frumuseţii Creaţiei
în care a sălăşluit splendoarea lui Dumnezeu am pus schimonosirea la faţă a
fariseului, a fariseismului ?
Dezlănţuirea evenimentelor
cotidiene în haotica lor rostogolire detună grav fragilitatea oamenilor şi mai
cu seamă a tinerilor, care trăiesc, de regulă, mult mai intens bulversarea
acestor evenimente. Înfiorarea lor e covârşitoare, asemeni frunzei plopilor
care tremură permanent, chiar şi în timpul de pace al liniştei.
Şansele nu pot fi decât două:
ori trăieşti orbeşte ca un individ oarecare, purtat de moleşeala neputinţei,
ori priveşti prin limpezimea spiritului, confruntându-le. Numai că, pentru a birui e imperios nevoie de
dreapta credinţă, oţelită în platoşa mistică a ascezei.
După gândirea marelui teolog
Nichifor Crainic, lumea poate fi considerată prin trei moduri principale:
Idealismul, după care singura realitate e ideea, iar lucrurile aievea,
fenomenele concrete nu sunt decât iluzii şi umbre proiectate de idee. Sublimă
în poezia ei metafizică, această
doctrină a idealismului e contrazisă la fiecare pas de realitatea dură a
lucrurilor, care ne opun o altfel de rezistenţă decât ne-am aştepta de la nişte
umbre diafane sau de la nişte iluzii fine ca păienjenişul.
Materialismul, după care nu există nimic în
afară de materie şi energie fizică. Lumea, după această doctrină e opera
hazardului şi e dominată de întâmplarea oarbă. Ceea ce este monstruos de
nelogic în această doctrină, e că filosofii materialişti se străduiesc totuşi
să formuleze legile întâmplării oarbe şi să organizeze hazardul cosmic după
concepţia lor mecanicistă...Întreaga istorie a omenirii e o simplă luptă pentru
stomac. Determinat de această luptă, omul e un animal iresponsabil din punct de
vedere moral. Toate accesele brutale, toate ororile, toată nenorocirea vieţii
moderne, toate cataclismele care se repercutează până la noi sunt născute din
această doctrină satanică a materialismului, doctrina bestialităţii.
În sfârşit, al treilea mod de a vedea lumea
este spiritualismul. Dacă idealismul nu recunoaşte materia, dacă materialismul
nu recunoaşte spiritul, nimic din exclusivismul simplist al acestor două
doctrine nu atinge doctrina spiritualistă. În aceeaşi formulă de viaţă, ea
cuprinde două doctrine extremiste. Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită.
Dar spiritul e primordial şi exercită asupra materiei primatul său patern.
Ordinea cosmică, în toată divina ei frumuseţe, nu e opera hazardului, ci opera
spiritului care îşi îmbracă formele în pasta amorfă a materiei. Bucată vie de
Univers, rezumând întreaga minune a existenţei, omul nu e nici umbra
iresponsabil spânzurată de idee, nici iresponsabilul animal decapitat şi redus
la ritmul mecanic al determinismului materialist. (Puncte Cardinale în Haos. Ed. Timpul- Iaşi, 1996,
p.18).
Omul deci, ca făptură creată
după Chipul întru asemănare cu Dumnezeu privind libertatea spiritului de a se
îndumnezei, îşi subordonează materia, determinându-şi responsabil viaţa atât în
planul imanent cât şi în cel transcendent.
Desigur că, pentru om, cel mai
adecvat climat al vieţii este natura spirituală, în care pulsează genul
spiritualist, atât ca genă teologică, cât şi ca finalitate religioasă
(hristică).
Creştinismul este aşadar,
Chipul adevărului ontologic aşezat structural în pecetea făpturii-raţionale. El
este circumscris sufletului şi are nevoie doar de o permanentă mireasmă
dumnezeiască pentru a străluci în lumina faptelor sale morale.
Dacă, doctrina spiritualistă
este Scutecelul de aur al Creaţiei, în care Atotcreatorul îi consfinţeşte logodna prin mirul diafan al
surâsului Său dumnezeiesc, atunci raţionamentele preceptelor idealiste ori
materialiste, iraţionale, învăluie lumea autonomă într-o infirmitate morală şi o paralizie
spirituală, aruncând-o în braţele disperării, în anturajul derutei, în vârtejul
panicii, peste care cade zâmbetul sceptic al iluziilor.
Toate aceste infirmităţi şi
paralizii îşi aţintesc meduzele spre întreaga
fiinţă naţională, cu tendinţa de a configura Omul, într-un ins-vremelnic.
Orice vreme scoasă din timpul mesianic al urmării lui Hristos, îl face pe om sau comunitatea orice alceva
decât este: adică o soartă a hazardului, care prin materialismul exacerbat,
pulverizează societăţile statelor democrate într-un egoism feroce, al aţâţării
tuturor împotriva tuturor: homo homini
lupus.
Materialismul, prin extremele
sale: individualismul capitalist şi egoismele individuale organizate democratic, balansează societatea, care
dezertează de la Tradiţie, între o
perpetuă efervescenţă a câştigului şi
o deplorabilă agonie a crizei.
Iată ce spunea despre acest
aspect unul dintre materialiştii încarnaţi ai doctrinei marxiste, Mihai Ralea
în 1931, atât de actual şi astăzi: Capitalismul,
care în prima lui fază conservase virtuţiile patriarhale ale vechii nobleţi, în
partea ultimă a dezvoltării sale a desfiinţat cu totul simţul de permanenţă şi
prin aceasta ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni. Azi sentimentalismul
respectiv, adică duioşia faţă de trecut, a murit. Nu ne mai interesează decât
prezentul în care trăim exclusiv. Prezentul nu poate însă nici crea, nici
conserva fidelitatea. Epoca actuală e epoca tuturor trădărilor. (Adevărul
literar şi artistic, articolul Disociaţii).
Cât de izbitoare este
asemănarea cu epoca noastră! Parcă sunt gemene cele două epoci.
Materialiştii, necrezând în
nimic, ca nişte jucării ale oarbei întâmplări, iau totul ca un joc al
hazardului trăind un perpetuu provizorat prezent, în care fidelitatea este
detronată şi instaurată cu trâmbiţe şi osanale anarhia, cu întreaga ei dinastie: antisemitismul (ura împotriva naţiunilor), bolşevismul, cămătăria, demagogia, ecumenismul (suma ereziilor),
francmasoneria, genocidul, hoţia, iluminismul, jaful, laşitatea, marxismul,
nihilismul, obscenitatea, panteismul, revoluţia, slugărnicia, şarlatanismul,
trădarea, ţopârlănia, umanismul,
vrăjitoria, xenofobia, yoga, zavistia, etc.
Monstruozitatea morală, odată
instalată începe domnia nihilismului,
dând frâu liber imediat revoltei sale, satisfăcându-şi bestialitatea feroce,
alternată prin panică, incertitudine, răzvrătire.
Haosul este aşadar cauza primă dar şi
finalitatea materialismului.
Pentru doctrina spiritualistă,
revelată printr-o conştiinţă spirituală supremă, atât cauza primară, precum şi finalitatea, converg numai în lumina
eternă a spiritului.
Creştinul este astfel ancorat
ordinei spirituale, în care prin libertatea harului divin îşi exercită
misiunea, vocaţia şi mărturisirea slujirii şi recreării doar în acord, în
comuniune, cu Voinţa dumnezeiască.
Sub autoritatea unicităţii
persoanei, prin darul Chipului primit la Creaţie, reînnoit în Hristos, fiecare credincios
îşi află chemarea, alegerea şi treapta slujirii lui Dumnezeu şi a Naţiei sale.
Numai dreptul creştin
mărturisitor, care stă pe grumazul vremii, ar putea să dicteze istoria, ce s-ar
împleti cu menirea sa şi cu destinul Tradiţiei stră-strămoşeşti.
Ordinea, aşezarea lumii în
Vatra naţiunilor este lăsată de Creator întru desăvârşirea Neamurilor. Cele
care conlucrează cu Dumnezeu îşi îndeplinesc destinul mesianic al mântuirii,
iar cele ce se rup de Ziditorul a toate, excluzând responsabilitatea morală,
săvârşesc hegemonia haosului, a dezordinii, a distrugerii a tot ce este firesc
şi frumos în armonia divină.
Neamurile,mărturisea marele Duhovnic Arsenie Boca, au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi
urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de
pedeapsă. (Părintele Arsenie Boca -Mare Îndrumător de Suflete din Secolul
XX. Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.120).
Nenorocirea face că tocmai în
această tragică răspântie, între haos şi spirit, între responsabilitate şi
cinism, între demnitate şi trădare, se află astăzi tineretul nostru.
Sufletul tinerei generaţii
este terorizat de dezastrele momentului şi de catastrofele apropiate care se
anunţă în continuare.
Politicienii preaaleşi, universitari în demagogie, academicieni ai
manipulării, moştenitori ai promisiunilor, ca purtători de grijă ce sunt,
explică abil aparteneţa crizei interne la cea internaţională. Cu alte cuvinte
vina este de natură externă. Deci, nimeni nu e vinovat, ori în cel mai rău caz
ar fi opoziţia sau mai cu seamă curentele naţionaliste.
Este arhicunoscut faptul că
mentalităţii democratice îi este specifică tocmai această umană sustragere de la responsabilitate. Fiindcă,adaugă Nichifor Crainic, democraţia, ca şi socialismul şi comunismul, e o formulă politică
plantată în doctrina materialistă. Iresponsabilitatea morală, proclamată de
materialism e practicată cu orgie de aceste societăţi anonime pe acţiuni care
sunt partidele politice. (Puncte Cardinale în Haos. Ed. Timpul, Iaşi-1996,
p. 22).
În sprijinul afirmaţiei marelui
teolog, vine chiar tânăra speranţă a democraţiei, Mihai Ralea, care afirmă: Ca să ai succes, adică să fii selectat de
societatea în care trăieşti, e necesar să te înscrii cu orice preţ într-un
anumit tip... Să te poată încadra lumea în una din acele rubrici: răutăciosul, diabolicul, sfântul,
machiavelicul, cinicul, violentul etc., etc. Iată de ce, orice om politic simte nevoia de a juca un rol, de a-şi
construi o mască, care de cele mai multe ori nu-l defineşte. Nu importă.
(Mihai Ralea, Adevărul literar şi artistic. Disociaţii, 1931).
Fireşte că, valorile creştine
nu importă aproape deloc. Ceea ce importă este doar succesul obţinut sub masca democratului sub care stau arvunite: participarea tuturor la suveranitatea
politică şi la bunurile vieţii, egalitatea, libertatea individuală, alegerile
libere, drepturile omului, votul universal, etc.
Ca să aflăm în ce constă acest
real succes al democratului, comparativ cu cel al mai democratului de astăzi,
vom apela desigur tot la marele gânditor Nichifor Crainic:
Aţi făcut socoteala cât costă propaganda
pentru un singur scaun de deputat ? Sunt cam cinci candidaţi pe un loc. Eu am
fost deputat şi am făcut această socoteală la faţa locului. Ei bine, un scaun
de deputat costă în medie 700 000 lei. Cât aduce un scaun de deputat? 160 000
lei anual! Diferenţa enormă dintre cheltuieli şi venitul legal e dezastruoasă
pentru omul politic. Atunci în ce constă succesul pe care îl vânează sub mască,
cu o sălbatică pasiune, omul politic ? Dacă ar fi corect şi cu oarecare stare,
omul politic, după un singur an de practică s-ar ruina. Observatorul imparţial
distinge însă o minune în viaţa politică: în loc să se ruineze, cum ar pretinde
implacabil practica cinstită a democraţiei, tribunii poporului sunt astăzi
simpli golani, iar mâine se trezesc milionari. Iată adevăratul şi misteriosul
şi paradoxul succes al omului cu masca necesară! Democraţia este în funcţie de
bani. Ea se face numai în vederea banului. Astfel, în realitate, democraţia e o
intreprindere îndărătul căreia stă banca. (Nichifor Crainic, op. cit. p. 22).
Cu siguranţă că în
registrele misterioase ale Băncilor democrate sunt nume de vază ale
distinşilor întreţinuţi, care
atingând succesul puterii, înlesnesc la rându-le băncilor creditoare, afacerile
prospere, pe spinarea obiditului popor prea des încercat şi parcă resemnat.
Aşadar, votul universal al maselor prea tolerante ajunge garantat sută la
sută, pentru Marea Finanţă (F.M.I. + B.M.), o
veritabilă intreprindere de profit.
Panica proiectată de succesul politic mai ales intern, dar şi în tandem cu cel extern, se anunţă ca o
iminentă prăbuşire peste amurgul grijilor şi sărăciei noastre.
Cinica teorie a tuturor
partidelor politice asigură cu succes
iresponsabilitatea individuală a liderilor aleşi pe de o parte şi prăbuşirea
economico-spirituală la scară naţională pe de altă parte. Zilnic se prăbuşesc instituţii
şi sisteme, democraţia nu mai poate garanta problema producţiei, a repartiţiei
bunurilor materiale, a refacerii nivelui decent de trai pentru marea
comunitate.
Care e rezultatul practic al democraţiei ? Se întreabă şi ne
întreabă acelaşi mare român Nichifor Crainic. Biruri din an în an mai zdrobitoare, proprietatea rurală încărcată de
datorii de 70 % din valoarea ei, provenite dintr-o camătă exorbitantă la
împrumuturi, favorizarea câtorva trusturi industriale, ca zahărul, hârtia,
petrolul, cărbunele cu preţuri de două, de trei şi de patru ori mai mari decât
cele din străinătate şi o paralizie generală a energiilor creatoare ale acestei
ţări. (Op. cit. p.23).
Dacă pentru spiritualism
caracterul fundamental este autoritatea, pentru
materialism baza vremelniciei este desigur înşelarea,
marea înşelare. În protodaca noastră cuvântul autoritate- exprimă autorul
faptelor bune, responsabilitatea morală, demnitatea persoanei.
Autoritatea spirituală
sancţionează drastic toate neregulile, toate erorile, toate nedreptăţile comise
în cadrul Naţiunii, în timp ce, materialismul promovează cu ostentaţie ororile
şi orgiile sale caracteristice în comunitatea prezentă, într-o derută
democratică.
Despre atragerea
responsabilităţii într-o societate predominant materialistă nu poate fi vorba,
deoarece aleşii promulgă după fiecare mandat, toleranţa reciprocităţii.
Orice posibilitate de sancţionare a
fărădelegilor (ne arată
Profesorul Nichifor Crainic) e anulată de
faptul că oamenii politici îşi recunosc reciproc fărădelegile. De aici această
universală îngăduială, expresie a unei universale complicităţi. (Op. cit.,
p.23).
Enunţul democraţiei cu privire
la incompetenţa reciprocă dintre politică şi morală este unul dezgustător şi pe
deplin imoral.
Principiile moralei creştine
sunt interzise politicii Statului, tocmai pentru că sunt incomode, pentru că ar
deraia experienţa democratică dezastruoasă, pentru că ar preveni exploatarea
maselor în folosul preaaleşilor lor
purtători de mandate, de promisiuni şi de griji.
Materialiştii nu ştiu că există o legătură organică între Biserică şi Stat,
între ortodoxie şi politică, între fiii aceluiaşi Neam, în baza principiului
ontologic fundamental a cărui structură este pur teologică. Această legătură
organică se numeşte naţionalism. După
natura lui naţionalismul este pre-creştin şi creştin. Atât!
Doctrina spiritualistă promovează atât naţionalismul
creştin, ca realitate istorică, cât şi demofilia, ca stare prezentă.
La rândul său materialismul afişează un fals patriotism, precum şi o
democraţie, care bântuie ca o plagă permanentă a cămătăriei recrudescente.
Numai în politica amorală individul are
privilegiul de a-şi exercita egoismul în mod democratic.
Fariseismul democraţiei constă
tocmai în paradoxul ei: pornind de la mărinimia slobozirii popoarelor de sub
jugul nobilimii feudale, a atins apogeul prin ruinarea popoarelor eliberate şi
încorporate apoi robiei sale.
Statul de drept al unei
Naţiuni creştine trebuie să fie un Stat creştin, în care se promovează arta
conducerii şi ocrotirii poporului sub flamura credinţei şi sceptrul
moralităţii.
Numai naţionalistul creştin prin misiunea şi
jertfa sa asumată, luptă altruist pentru reînnoirea omului, a poporului, a
Naţiunii sale, rezidite sufleteşte în Iisus Hristos.
Salvarea Naţiei, constă tocmai
în ancorarea tineretului într-o renaştere naţionalist-creştină, conformă cu
natura lui umano-spirituală, singura forţă capabilă să reinstaureze ordinea
spirituală a Neamului şi respectiv a lumii.
Elita ortodoxă naţionalist-creştină se mândreşte cu poporul din sânul
căruia s-a născut şi i se dăruieşte până la măsura ridicării lui la sine, la
înălţimea boieriei ei creştineşti (a demnităţii voievodale jertfitoare întru
Dumnezeu şi Neam). Demnitate nobilă care l-a fascinat, la cucerit şi l-a
înnobilat pe gânditorul evreu, devenit prin aceasta monahul ortodox Nicolae
Steinhardt: Două lucruri m-au fascinat
pe lume: Boieria lui Hristos şi Boieria poporului român.
Într-o astfel de stare şi de atmosferă boierească se adresează ilustrul
pedagog Nichifor Crainic ucenicilor săi teologi şi prin extensie tuturor
studenţilor şi tinerilor creştini, cu rădăcinile adânci înfipte în Glia
străbună, de a deveni purtători de destin al Neamului:
Iubiţi studenţi,
Eu ştiu că nici unul dintre voi nu e boier.
Boierii României, care au jucat pe vremuri un admirabil rol în viaţa ortodoxă,
au încetat să mai fie ucenicii lui Hristos din clipa când s-au franţuzit. Cei
care veniţi astăzi să vă adânciţi în tainele dumnezeieşti ale teologiei,
sunteţi aproape toţi, vlăstare ale satelor. Din adâncul milenar al acestui neam
voi aduceţi credinţa, pe care ei au păstrat-o în Hristos, ca s-o luminaţi de tot orizontul doctrinei creştine, fiindcă
numai credinţa luminată integral de sistemul Bisericii ortodoxe poate, la
rândul ei, să devină învăţătoarea şi călăuzitoarea poporului. Pentru voi
poporul acesta nu e un obiect de contemplaţie exterioară. El trăieşte în
sângele vostru: el e viu în spiritul vostru, aşa cum e viu pe plaiuri şi pe
şesuri, la munte şi la mare. Toţi câţi am pornit din sat purtăm satul nu ca pe
o amintire sau ca nişte moaşte, ci ca o prezenţă care străbate toate moleculele
făpturii noastre. Fie că vrem, fie că nu vrem, poporul trăieşte în fiecare
dintre noi. Noi însă, care prin cultură ne-am ridicat cu judecata deasupra lui,
îl trăim în două feluri deodată: îl trăim aşa cum este în crunta realitate şi îl trăim aşa cum ar trebui să
fie, în imaginea lui spiritualizată şi perfecţionată. Aşa cum este, ne
contrariază şi ne îndurerează; aşa cum ar trebui să fie, ne fascinează şi ne
aţâţă la muncă. De la poporul real până
la imaginea lui ideală din spiritul nostru e distanţa pe care vrea s-o străbată
lupta titanică a naţionalismului creştin.
(Puncte Cardinale..., op. cit.
p.36).
Dar oare mai sunt astăzi Vlăstari
zeloşi ai satelor ?!
Cert este că paralel cu aceşti Vlăstari zeloşi
ai satelor sunt şi cei care se vor altoiţi,
spirite pervertite, care se ruşinează de popor dar le profanează credinţa,
le batjocoresc datinile, le exploatează vlaga, le dispreţuieşte durerea, le
simulează patimile prin minciunile electorale.
Aceştia
sunt aleşii ori preaaleşii noştrii,
purtătorii marelui succes.
A-leşii (laşii) egoismului
democratic, fac din politică arta populară a exploatării norodului.
Scânteia democratică, pentru a
asigura succesul conducătorului iubit, aprinde laolaltă patima individului şi
pe cea a colectivităţii amorfe. Astfel, „Poporul Suveran” devine Sluga devotată
şi credincioasă.
Analizând astăzi bilanţul
problemelor nerezolvate ale poporului nostru, constatăm răspicat, dar fără stupoare,
fidelitatea guvernanţilor noştri faţă
de incapacitatea celor de dinaintea lor, care s-au vândut, vânzându-ne
apoi străinilor, Patria dragă.
( Sfântul Apostol
Andrei- 30 Noiembrie 2012, Brusturi-Neamţ)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu