2.12.12

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: SUCCESUL PREALEŞILOR NOŞTRI POLITICIENI SAU TARELE DEMOCRAŢIEI



Democraţia, ca şi socialismul şi comunismul,
 e o formulă politică plantată în doctrina materialistă.
 Iresponsabilitatea morală, proclamată de materialism
 e practicată cu orgie de aceste societăţi anonime pe
 acţiuni care sunt partidele politice.
                             Nichifor Crainic                                 

                                                                      


    Nici o criză internă sau externă, nici un context conflictual de orice natură, nici o situaţie dramatică aşternută general, dar vremelnic peste ţară, nici un alt rău în sine, nu poate smulge comunitatea prezentă din rădăcinile ancestrale ale Naţiunii sale, fiindcă rădăcinile ei ontologice îşi trag seva din plămada teologică a Creaţiei dumnezeieşti, care în comuniune cu Ziditorul, dă valoare, sens şi veşnicie vieţii Omului, vieţii Familiei, vieţii Naţiunii şi desigur bucurie şi admiraţie Creatorului.

   Lumina neînserată din sufletele credincioşilor de azi abia mai pâlpâie într-o sclipire lină duhovnicească, fiindcă tăvălugul lumesc cu neîncetatele lui patimi-rostogoliri tasează omenirea într-o neîncetată tulburare şi o cârmuire de sine prin: jigniri, trufii, sminteli, vrajbe, răzmeriţe, tăgăduiri ale conştinţei, ale rânduielilor creştine, atentate la credinţă, la libertate, la tradiţie, la adevăr, la cultură, la istorie, la tot ceea ce este firesc, venerabil şi onorabil. 
   Lumea raţională, ca o expresie a eu-ului ei multiplicat luptă fără încetare cu omenirea spirituală creştină, încercând să-i răstoarne sensul, pentru a întroniza atotputernicia orgoliului.

Pentru acest lucru face efortul disperat, peste putinţă, de a-L detrona pe Atotcreatorul a tot şi a toate.

Adepţi ai unei legităţi universale precum obsesia egalitaristă, Călăuzitorii pozitivişti ai lumii raţionale, demască Taina existenţei, acuzând-o de suprema ei autoritate, care atentează direct şi împotriva topirii omenirii într-o uniformizantă omogenitate, adică într-un panteism presupus. Neavând criteriile adevărului, îl neagă, devenind astfel neputincioşi, infirmi în a percepe adevărul mistic şi orbi în a vedea frumuseţea Lucrării dumnezeieşti ca armonie divină absolută. În acest sens şi profeţii lumii raţional, la rândul lor, uzurpă sensul raţional al omenirii. Ştiinţa lor pozitivistă îi face prizonieri ai raţiunii, mutilându-le esenţa mistică. Promovând doar legile materialiste despre natură nu şi taina ei, răstălmăcesc valoarea şi sensul, trăind şi împingând lumea într-o eroare grosolană.

   Pretextul că, orice vreme istorică îşi concepe  generaţia timpului ei, prin care îşi corectează manierele, tendinţele, ţinuta şi atitudinile, precum şi faptul că oricare generaţie se supune responsabilităţii doar acelui timp este nefiresc, neîntemeiat, fără sens şi iraţional.
      Mentorii raţionali nu sesizează că rădăcinile crizei lumii moderne se află de fapt în programul lor de guvernare (de înşelare): în senzorialismul libertin, în explozia tehnicii nimicitoare pentru lume, în obsesia materialistă, în desacralizarea omenirii prin ateism, anarhism şi nihilism.
   Ba din contră, amăgitorii raţionali aruncă cu pietre în spiritualitatea creştină acuzând-o de toate relele din lume, inclusiv naşterea acestei ambiţioase şi odioase crize.
   Negând puterea credinţei ancorată în nădejde şi dragoste, înşelătorii pozitivişti distrug esenţele, elimină spiritul, desconsideră harul, substitue purtarea de grijă a Părintelui ceresc cu cea a legilor vegheate de un judecător, adică o justiţie care operând cu legi imperfecte  se poate mândri la rându-i cu imperfecţiunea sa, aruncând astfel lumea într-o totală dezordine prin  nihilismul torţionar şi prin relativismul cel mai cras.
   Negând ordinea increată, prestabilită de Atotcreatorul, sfarmă ancorarea transcedentală a omului din ordinea supremă a Frumosului, a Binelui, a Adevărului şi a Dreptăţii, ordine cuprinsă în mănunchiul sublim al Dragostei.
   Toate speranţele lor exhatologice se materializează aşadar, în nefiinţă. Goliţi de Dumnezeu ei devin materie fără spirit, raţiune fără sentiment, pământ fără cer, lavă devenită cenuşe astfel pretinsa lor obiectivitate împroşcă în jur erori subiective şi spirite claustrate.
  Toţi aceşti învrăjbiţi ai urii, toţi aceşti uzurpatori ai temeliilor creştine se străduiesc şi răuşesc până la un punct anume, să dărâme întreaga rânduială ortodoxă a Neamului: familia, societatea, biserica, pentru a le preface într-o sălbăticie a nihilismului lor ateu.

   Cine sunt în spatele acestui război de nimicire a dragostei pentru Dumnezeu, Neam ori Neamuri, ştim !
   Cine face din indivizii care şi-au călcat conştiinţa în picioare, slugi şi unelte ale răzvrătirii, deopotrivă ştim ! 
   Cine sunt potrivnicii care au sfâşiat prin răzvrătirea lor sărmana noastră Patrie, ieri şi azi şi mereu, iarăşi ştim !
   Ceea ce nu ştim este timpul când oameni devotaţi lui Dumnezeu şi Neamului vor ieşi la lumină invocând grabnica mângâiere, ajutorul şi binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu, Împărăteasa Cerului şi pământului, Aleasa şi Nebiruita Apărătoare a Grădinii Sale preaalese, Daco-România, pentru trezirea din această moleşeală a nepăsării de sine şi de ceilalţi mai ales, pentru ieşirea din aceste catacombe funeste ale prăbuşirii moral-spirituale.

   Timpul (spunea Părintele-Teolog Dumitru Stăniloae) este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.


   Numai împărtăşindu-se de tot harul divin, omul îi răspunde lui Dumnezeu, trecând peste timp, peste vreme, dincolo în veşnicie.
   Potrivnicii-răufăcători săvârşesc necontenit fărădelegi în lung şi în lat, împrăştiind în toată ţara duhul anarhiei, al sărăciei şi al deprimării.
   Şi noi privim ca nişte spectatori neajutoraţi şi chiar dacă nu aplaudăm, rămânem fără ocrotire ca nişte orfani părăsiţi, lamentându-ne.

   De ce atâta tulburare ? De ce nemaisfârşita anarhie ? De ce neostoita trufie ? De ce atât de abundenta ură ?

   Pentru că, ne răspunde Sfântul Ioan de Kronstadt: Duhul înşelător i-a prins pe învăţaţii din vremea noastră, făcându-i să se încreadă în raţiunea omenească, să se închine ei, să se încreadă în libertatea omenească, înţelegând prin ea libertatea de a săvârşi tot răul, libertatea de a nu-L cunoaşte şi de a nu-L cinsti pe Dumnezeu, ca libertatea de orice supunere faţă de legea lui Dumnezeu, ca libertatea de a face oricum şi oricând greve, ca libertatea de a nu învăţa. Cu aceste undiţe au fost prinşi toţi intelectualii, iar aceştia au smintit la rândul lor oamenii simpli care muncesc în oraşe...Trufaşii savanţi, profesori, dascăli, au întors şi ştiinţele naturii nu spre lăudarea lui Dumnezeu, ci spre hulirea sfântului Său nume. (Sf. Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi. Ediţia a II-a. Trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, Bucureşti, 2011, p. 133).
    Necăutarea libertăţii duhovniceşti, pustieşte spiritualitatea comunităţii naţionale, aşternând pe cale fărădelegea la tot pasul. 
   Dar oare toate aceste nefericiri, nenorociri ori necuvinţe ce ne lovesc una după alta, nu îşi au cumva sălaşul şi în noi ?


   Nu în locul iubirii dumnezeieşti am pus răsadul patimilor de tot felul ?
   Nu în locul preaînţeleptei voinţe divine am pus fantoma liberului nostru arbitru ?
   Nu în locul Adevărului Treimic am pus năluca tuturor amăgirilor ?
   Nu în locul sufletului curat, primitor şi jertfelnic am deschis vămile oricăror samavolnicii?
   Nu în locul credinţei purificatoare am hrănit stufărişurile şi hăţişurile trufiei ?
   Nu în locul nădejdii eliberatoare am altoit  provocările atotmolipsitoare ale răzvrătirii ?
   Nu în locul frumuseţii Creaţiei în care a sălăşluit splendoarea lui Dumnezeu am pus schimonosirea la faţă a fariseului, a fariseismului ?

   Dezlănţuirea evenimentelor cotidiene în haotica lor rostogolire detună grav fragilitatea oamenilor şi mai cu seamă a tinerilor, care trăiesc, de regulă, mult mai intens bulversarea acestor evenimente. Înfiorarea lor e covârşitoare, asemeni frunzei plopilor care tremură permanent, chiar şi în timpul de pace al liniştei.

   Şansele nu pot fi decât două: ori trăieşti orbeşte ca un individ oarecare, purtat de moleşeala neputinţei, ori priveşti prin limpezimea spiritului, confruntându-le.  Numai că, pentru a birui e imperios nevoie de dreapta credinţă, oţelită în platoşa mistică a ascezei.

   După gândirea marelui teolog Nichifor Crainic, lumea poate fi considerată prin trei moduri principale:
   Idealismul, după care singura realitate e ideea, iar lucrurile aievea, fenomenele concrete nu sunt decât iluzii şi umbre proiectate de idee. Sublimă în poezia ei metafizică, această doctrină a idealismului e contrazisă la fiecare pas de realitatea dură a lucrurilor, care ne opun o altfel de rezistenţă decât ne-am aştepta de la nişte umbre diafane sau de la nişte iluzii fine ca păienjenişul.
   Materialismul, după care nu există nimic în afară de materie şi energie fizică. Lumea, după această doctrină e opera hazardului şi e dominată de întâmplarea oarbă. Ceea ce este monstruos de nelogic în această doctrină, e că filosofii materialişti se străduiesc totuşi să formuleze legile întâmplării oarbe şi să organizeze hazardul cosmic după concepţia lor mecanicistă...Întreaga istorie a omenirii e o simplă luptă pentru stomac. Determinat de această luptă, omul e un animal iresponsabil din punct de vedere moral. Toate accesele brutale, toate ororile, toată nenorocirea vieţii moderne, toate cataclismele care se repercutează până la noi sunt născute din această doctrină satanică a materialismului, doctrina bestialităţii.
   În sfârşit, al treilea mod de a vedea lumea este spiritualismul. Dacă idealismul nu recunoaşte materia, dacă materialismul nu recunoaşte spiritul, nimic din exclusivismul simplist al acestor două doctrine nu atinge doctrina spiritualistă. În aceeaşi formulă de viaţă, ea cuprinde două doctrine extremiste. Spiritul e afirmat, materia e netăgăduită. Dar spiritul e primordial şi exercită asupra materiei primatul său patern. Ordinea cosmică, în toată divina ei frumuseţe, nu e opera hazardului, ci opera spiritului care îşi îmbracă formele în pasta amorfă a materiei. Bucată vie de Univers, rezumând întreaga minune a existenţei, omul nu e nici umbra iresponsabil spânzurată de idee, nici iresponsabilul animal decapitat şi redus la ritmul mecanic al determinismului materialist. (Puncte Cardinale în Haos. Ed. Timpul- Iaşi, 1996, p.18).

   Omul deci, ca făptură creată după Chipul întru asemănare cu Dumnezeu privind libertatea spiritului de a se îndumnezei, îşi subordonează materia, determinându-şi responsabil viaţa atât în planul imanent cât şi în cel transcendent.
   Desigur că, pentru om, cel mai adecvat climat al vieţii este natura spirituală, în care pulsează genul spiritualist, atât ca genă teologică, cât şi ca finalitate religioasă (hristică).
   Creştinismul este aşadar, Chipul adevărului ontologic aşezat structural în pecetea făpturii-raţionale. El este circumscris sufletului şi are nevoie doar de o permanentă mireasmă dumnezeiască pentru a străluci în lumina faptelor sale morale.
   Dacă, doctrina spiritualistă este Scutecelul de aur al Creaţiei, în care Atotcreatorul  îi consfinţeşte logodna prin mirul diafan al surâsului Său dumnezeiesc, atunci raţionamentele preceptelor idealiste ori materialiste, iraţionale, învăluie lumea autonomă  într-o infirmitate morală şi o paralizie spirituală, aruncând-o în braţele disperării, în anturajul derutei, în vârtejul panicii, peste care cade zâmbetul sceptic al iluziilor.
   Toate aceste infirmităţi şi paralizii îşi aţintesc meduzele spre întreaga fiinţă naţională, cu tendinţa de a configura Omul, într-un ins-vremelnic.
   Orice vreme scoasă din timpul mesianic al urmării lui Hristos, îl face pe om sau comunitatea orice alceva decât este: adică o soartă a hazardului, care prin materialismul exacerbat, pulverizează societăţile statelor democrate într-un egoism feroce, al aţâţării tuturor împotriva tuturor: homo homini lupus.
   Materialismul, prin extremele sale: individualismul capitalist şi egoismele individuale organizate democratic, balansează societatea, care dezertează de la Tradiţie, între o perpetuă efervescenţă a câştigului şi o deplorabilă agonie a crizei.
   Iată ce spunea despre acest aspect unul dintre materialiştii încarnaţi ai doctrinei marxiste, Mihai Ralea în 1931, atât de actual şi astăzi: Capitalismul, care în prima lui fază conservase virtuţiile patriarhale ale vechii nobleţi, în partea ultimă a dezvoltării sale a desfiinţat cu totul simţul de permanenţă şi prin aceasta ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni. Azi sentimentalismul respectiv, adică duioşia faţă de trecut, a murit. Nu ne mai interesează decât prezentul în care trăim exclusiv. Prezentul nu poate însă nici crea, nici conserva fidelitatea. Epoca actuală e epoca tuturor trădărilor. (Adevărul literar  şi artistic, articolul Disociaţii).
    Cât de izbitoare este asemănarea cu epoca noastră! Parcă sunt gemene cele două epoci.
   Materialiştii, necrezând în nimic, ca nişte jucării ale oarbei întâmplări, iau totul ca un joc al hazardului trăind un perpetuu provizorat prezent, în care fidelitatea este detronată şi instaurată cu trâmbiţe şi osanale anarhia, cu întreaga ei dinastie: antisemitismul (ura împotriva naţiunilor), bolşevismul, cămătăria, demagogia, ecumenismul (suma ereziilor), francmasoneria, genocidul, hoţia, iluminismul, jaful, laşitatea, marxismul, nihilismul, obscenitatea, panteismul, revoluţia, slugărnicia, şarlatanismul, trădarea, ţopârlănia,  umanismul, vrăjitoria, xenofobia, yoga, zavistia, etc.
   Monstruozitatea morală, odată instalată începe domnia nihilismului, dând frâu liber imediat revoltei sale, satisfăcându-şi bestialitatea feroce, alternată prin panică, incertitudine, răzvrătire.
   Haosul este aşadar cauza primă  dar  şi finalitatea materialismului.
Pentru doctrina spiritualistă, revelată printr-o conştiinţă spirituală supremă, atât cauza primară, precum şi finalitatea, converg numai în lumina eternă a spiritului.
   Creştinul este astfel ancorat ordinei spirituale, în care prin libertatea harului divin îşi exercită misiunea, vocaţia şi mărturisirea slujirii şi recreării doar în acord, în comuniune, cu Voinţa dumnezeiască.
   Sub autoritatea unicităţii persoanei, prin darul Chipului primit la Creaţie, reînnoit în Hristos, fiecare credincios îşi află chemarea, alegerea şi treapta slujirii lui Dumnezeu şi a Naţiei sale.

   Numai dreptul creştin mărturisitor, care stă pe grumazul vremii, ar putea să dicteze istoria, ce s-ar împleti cu menirea sa şi cu destinul Tradiţiei stră-strămoşeşti.
   Ordinea, aşezarea lumii în Vatra naţiunilor este lăsată de Creator întru desăvârşirea Neamurilor. Cele care conlucrează cu Dumnezeu îşi îndeplinesc destinul mesianic al mântuirii, iar cele ce se rup de Ziditorul a toate, excluzând responsabilitatea morală, săvârşesc hegemonia haosului, a dezordinii, a distrugerii a tot ce este firesc şi frumos în armonia divină.

  Neamurile,mărturisea marele Duhovnic Arsenie Boca, au un destin ascuns în Dumnezeu. Când îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu, când îl trădează, să se gătească de pedeapsă. (Părintele Arsenie Boca -Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX. Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p.120).

    Nenorocirea face că tocmai în această tragică răspântie, între haos şi spirit, între responsabilitate şi cinism, între demnitate şi trădare, se află astăzi tineretul nostru.
    Sufletul tinerei generaţii este terorizat de dezastrele momentului şi de catastrofele apropiate care se anunţă în continuare.
   Politicienii preaaleşi, universitari în demagogie, academicieni ai manipulării, moştenitori ai promisiunilor, ca purtători de grijă ce sunt, explică abil aparteneţa crizei interne la cea internaţională. Cu alte cuvinte vina este de natură externă. Deci, nimeni nu e vinovat, ori în cel mai rău caz ar fi opoziţia sau mai cu seamă curentele naţionaliste.

   Este arhicunoscut faptul că mentalităţii democratice îi este specifică tocmai această umană sustragere de la responsabilitate. Fiindcă,adaugă Nichifor Crainic, democraţia, ca şi socialismul şi comunismul, e o formulă politică plantată în doctrina materialistă. Iresponsabilitatea morală, proclamată de materialism e practicată cu orgie de aceste societăţi anonime pe acţiuni care sunt partidele politice. (Puncte Cardinale în Haos. Ed. Timpul, Iaşi-1996, p. 22).
   În sprijinul afirmaţiei marelui teolog, vine chiar tânăra speranţă a democraţiei, Mihai Ralea, care afirmă: Ca să ai succes, adică să fii selectat de societatea în care trăieşti, e necesar să te înscrii cu orice preţ într-un anumit tip... Să te poată încadra lumea în una din acele rubrici: răutăciosul, diabolicul, sfântul, machiavelicul, cinicul, violentul etc., etc. Iată de ce, orice om politic simte nevoia de a juca un rol, de a-şi construi o mască, care de cele mai multe ori nu-l defineşte. Nu importă. (Mihai Ralea, Adevărul literar şi artistic. Disociaţii, 1931).
   Fireşte că, valorile creştine nu importă aproape deloc. Ceea ce importă este doar succesul obţinut sub masca democratului sub care stau arvunite: participarea tuturor la suveranitatea politică şi la bunurile vieţii, egalitatea, libertatea individuală, alegerile libere, drepturile omului, votul universal, etc.

   Ca să aflăm în ce constă acest real succes al democratului, comparativ cu cel al mai democratului de astăzi, vom apela desigur tot la marele gânditor Nichifor Crainic:
   Aţi făcut socoteala cât costă propaganda pentru un singur scaun de deputat ? Sunt cam cinci candidaţi pe un loc. Eu am fost deputat şi am făcut această socoteală la faţa locului. Ei bine, un scaun de deputat costă în medie 700 000 lei. Cât aduce un scaun de deputat? 160 000 lei anual! Diferenţa enormă dintre cheltuieli şi venitul legal e dezastruoasă pentru omul politic. Atunci în ce constă succesul pe care îl vânează sub mască, cu o sălbatică pasiune, omul politic ? Dacă ar fi corect şi cu oarecare stare, omul politic, după un singur an de practică s-ar ruina. Observatorul imparţial distinge însă o minune în viaţa politică: în loc să se ruineze, cum ar pretinde implacabil practica cinstită a democraţiei, tribunii poporului sunt astăzi simpli golani, iar mâine se trezesc milionari. Iată adevăratul şi misteriosul şi paradoxul succes al omului cu masca necesară! Democraţia este în funcţie de bani. Ea se face numai în vederea banului. Astfel, în realitate, democraţia e o intreprindere îndărătul căreia stă banca. (Nichifor Crainic, op. cit. p. 22).

   Cu siguranţă că în registrele  misterioase  ale Băncilor democrate sunt nume de vază ale distinşilor întreţinuţi, care atingând succesul puterii, înlesnesc la rându-le băncilor creditoare, afacerile prospere, pe spinarea obiditului popor prea des încercat şi parcă resemnat.
   Aşadar, votul universal al maselor prea tolerante ajunge garantat sută la sută, pentru Marea Finanţă (F.M.I. + B.M.), o veritabilă intreprindere de profit.
   Panica proiectată de succesul politic mai ales intern, dar şi în tandem cu cel extern, se anunţă ca o iminentă prăbuşire peste amurgul grijilor şi sărăciei noastre.

   Cinica teorie a tuturor partidelor politice asigură cu succes iresponsabilitatea individuală a liderilor aleşi pe de o parte şi prăbuşirea economico-spirituală la scară naţională pe de altă parte. Zilnic se prăbuşesc instituţii şi sisteme, democraţia nu mai poate garanta problema producţiei, a repartiţiei bunurilor materiale, a refacerii nivelui decent de trai pentru marea comunitate.
   Care e rezultatul practic al democraţiei ? Se întreabă şi ne întreabă acelaşi mare român Nichifor Crainic. Biruri din an în an mai zdrobitoare, proprietatea rurală încărcată de datorii de 70 % din valoarea ei, provenite dintr-o camătă exorbitantă la împrumuturi, favorizarea câtorva trusturi industriale, ca zahărul, hârtia, petrolul, cărbunele cu preţuri de două, de trei şi de patru ori mai mari decât cele din străinătate şi o paralizie generală a energiilor creatoare ale acestei ţări. (Op. cit. p.23).

   Dacă pentru spiritualism caracterul fundamental este autoritatea, pentru materialism baza vremelniciei este desigur înşelarea, marea înşelare. În protodaca noastră cuvântul autoritate- exprimă autorul faptelor bune, responsabilitatea morală, demnitatea persoanei.
   Autoritatea spirituală sancţionează drastic toate neregulile, toate erorile, toate nedreptăţile comise în cadrul Naţiunii, în timp ce, materialismul promovează cu ostentaţie ororile şi orgiile sale caracteristice în comunitatea prezentă, într-o derută democratică.
   Despre atragerea responsabilităţii într-o societate predominant materialistă nu poate fi vorba, deoarece aleşii promulgă după fiecare mandat, toleranţa reciprocităţii.
   Orice posibilitate de sancţionare a fărădelegilor (ne arată Profesorul Nichifor Crainic) e anulată de faptul că oamenii politici îşi recunosc reciproc fărădelegile. De aici această universală îngăduială, expresie a unei universale complicităţi. (Op. cit., p.23).

   Enunţul democraţiei cu privire la incompetenţa reciprocă dintre politică şi morală este unul dezgustător şi pe deplin imoral.
   Principiile moralei creştine sunt interzise politicii Statului, tocmai pentru că sunt incomode, pentru că ar deraia experienţa democratică dezastruoasă, pentru că ar preveni exploatarea maselor în folosul preaaleşilor lor purtători de mandate, de promisiuni şi de griji.
   Materialiştii nu ştiu că există o legătură organică între Biserică şi Stat, între ortodoxie şi politică, între fiii aceluiaşi Neam, în baza principiului ontologic fundamental a cărui structură este pur teologică. Această legătură organică se numeşte naţionalism. După natura lui naţionalismul este pre-creştin şi creştin. Atât!
   Doctrina spiritualistă promovează atât naţionalismul creştin, ca realitate istorică, cât şi demofilia, ca stare prezentă.
   La rândul său materialismul afişează un fals patriotism, precum şi o democraţie, care bântuie ca o plagă permanentă a cămătăriei recrudescente.
   Numai în politica amorală individul are privilegiul de a-şi exercita egoismul în mod democratic.
   Fariseismul democraţiei constă tocmai în paradoxul ei: pornind de la mărinimia slobozirii popoarelor de sub jugul nobilimii feudale, a atins apogeul prin ruinarea popoarelor eliberate şi încorporate  apoi robiei sale.
    Statul de drept al unei Naţiuni creştine trebuie să fie un Stat creştin, în care se promovează arta conducerii şi ocrotirii poporului sub flamura credinţei şi sceptrul moralităţii.
   Numai naţionalistul creştin prin misiunea şi jertfa sa asumată, luptă altruist pentru reînnoirea omului, a poporului, a Naţiunii sale, rezidite sufleteşte în Iisus Hristos.
   Salvarea Naţiei, constă tocmai în ancorarea tineretului într-o renaştere naţionalist-creştină, conformă cu natura lui umano-spirituală, singura forţă capabilă să reinstaureze ordinea spirituală a Neamului şi respectiv a lumii.
   Elita ortodoxă naţionalist-creştină se mândreşte cu poporul din sânul căruia s-a născut şi i se dăruieşte până la măsura ridicării lui la sine, la înălţimea boieriei ei creştineşti (a demnităţii voievodale jertfitoare întru Dumnezeu şi Neam). Demnitate nobilă care l-a fascinat, la cucerit şi l-a înnobilat pe gânditorul evreu, devenit prin aceasta monahul ortodox Nicolae Steinhardt: Două lucruri m-au fascinat pe lume: Boieria lui Hristos şi Boieria poporului român.
   Într-o astfel de stare şi de atmosferă boierească se adresează ilustrul pedagog Nichifor Crainic ucenicilor săi teologi şi prin extensie tuturor studenţilor şi tinerilor creştini, cu rădăcinile adânci înfipte în Glia străbună, de a deveni purtători de destin al Neamului:

                    Iubiţi studenţi,
   Eu ştiu că nici unul dintre voi nu e boier. Boierii României, care au jucat pe vremuri un admirabil rol în viaţa ortodoxă, au încetat să mai fie ucenicii lui Hristos din clipa când s-au franţuzit. Cei care veniţi astăzi să vă adânciţi în tainele dumnezeieşti ale teologiei, sunteţi aproape toţi, vlăstare ale satelor. Din adâncul milenar al acestui neam voi aduceţi credinţa, pe care ei au păstrat-o în Hristos, ca s-o luminaţi  de tot orizontul doctrinei creştine, fiindcă numai credinţa luminată integral de sistemul Bisericii ortodoxe poate, la rândul ei, să devină învăţătoarea şi călăuzitoarea poporului. Pentru voi poporul acesta nu e un obiect de contemplaţie exterioară. El trăieşte în sângele vostru: el e viu în spiritul vostru, aşa cum e viu pe plaiuri şi pe şesuri, la munte şi la mare. Toţi câţi am pornit din sat purtăm satul nu ca pe o amintire sau ca nişte moaşte, ci ca o prezenţă care străbate toate moleculele făpturii noastre. Fie că vrem, fie că nu vrem, poporul trăieşte în fiecare dintre noi. Noi însă, care prin cultură ne-am ridicat cu judecata deasupra lui, îl trăim în două feluri deodată: îl trăim aşa cum este în crunta  realitate şi îl trăim aşa cum ar trebui să fie, în imaginea lui spiritualizată şi perfecţionată. Aşa cum este, ne contrariază şi ne îndurerează; aşa cum ar trebui să fie, ne fascinează şi ne aţâţă la muncă. De la poporul real  până la imaginea lui ideală din spiritul nostru e distanţa pe care vrea s-o străbată lupta titanică a naţionalismului creştin. 
   (Puncte Cardinale..., op. cit. p.36).

    Dar oare mai sunt astăzi Vlăstari zeloşi ai satelor ?!

   Cert este că paralel cu aceşti Vlăstari zeloşi ai satelor sunt şi cei care se vor altoiţi, spirite pervertite, care se ruşinează de popor dar le profanează credinţa, le batjocoresc datinile, le exploatează vlaga, le dispreţuieşte durerea, le simulează patimile prin minciunile electorale.
   Aceştia sunt aleşii ori preaaleşii noştrii, purtătorii marelui succes.

   A-leşii (laşii) egoismului democratic, fac din politică arta populară a exploatării norodului.
   Scânteia democratică, pentru a asigura succesul conducătorului iubit, aprinde laolaltă patima individului şi pe cea a colectivităţii amorfe. Astfel, „Poporul Suveran” devine Sluga devotată şi credincioasă.
   Analizând astăzi bilanţul problemelor nerezolvate ale poporului nostru, constatăm răspicat, dar fără stupoare, fidelitatea guvernanţilor noştri faţă de incapacitatea celor de dinaintea lor, care s-au vândut, vânzându-ne apoi  străinilor, Patria dragă.
  
( Sfântul Apostol Andrei- 30 Noiembrie 2012, Brusturi-Neamţ)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails