Dar, dacă nu se mai poate vorbi
de-o natură şi de-o supranatură, ci pur şi simplu de-o natură in normală
dezvoltare, nu urmează oare de aici pentru creştinism o frangere in bucăţi, o
variare după fiecare individ şi naţiune? Nu se periclitează ecumenicitatea creştinismului?
Răspundem hotărat: nu. E drept că din sinteza dintre creştinism şi starea pe
care o aduce fiecare om sau naţiune, rezultă mereu şi mereu alte tipuri de creştini.
Altfel de creştin a fost Sfantul Apostol Ioan şi altfel Sfantul Apostol Pavel.
Harul face să inflorească germenii ce se cuprind in fiecare om, precum ploaia
şi soarele, deşi aceleaşi, fac să inflorească fiecare plantă altfel. Harul se manifestă innobiland şi
infrumuseţand, sublimand aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei
naţiuni. La o naţiune infloreşte sub influenţa puterii dumnezeieşti o lirică
superioară, pentru că acea naţiune a adus inclinaţii sentimentale. La alta o
filosofie, la alta o organizaţie, la alta o artă superioară. Lirica a două popoare
creştine se deosebeşte pentru că altele sunt motivele, amintirile, incidentele
vieţii, rezonanţa sufletească la fiecare din cele două popoare. Creştin devine
tot conţinutul de tradiţii, de preocupări, de aptitudini, de creaţii, de
manifestări al unui popor. Tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om
la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat
şi frămantat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi invăţături creştine, devine
creştin. Şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă altfel realizat
creştinismul.
Dar atunci cum rămane cu
ecumenicitatea creştinismului? Există două feluri de ecumenicităţi. Există
o ecumenicitate egală cu uniformitatea. In sensul acesta, ecumenice tezaurul
credinţei şi harul, privite in sine; ecumenic in sensul acesta e creştinismul considerat
ca un sistem de idei şi puteri dumnezeieşti de sine stătător, distinct de
roadele pe care le produce in fiecare ins sau naţiune. Şi există o ecumenicitate inţeleasă ca o simfonie,
ca un camp de flori stropit de aceeaşi ploaie, incălzit de acelaşi soare,
ingrijit de acelaşi grădinar. Aceasta este ecumenicitatea creştinismului
considerat ca viaţă, ca relaţie vie intre om şi Dumnezeu. Un subiect al acestei
relaţii este omul cu individualitatea lui, cu tot conţinutul lui de viaţă.
Ecumenicitatea, in acest al doilea inţeles, nu mai cuprinde numai sistemul
uniform de idei şi puteri care lucrează in oameni, ci toată spiritualitatea
acelor popoare in care lucrează credinţa şi harul. Tot conţinutul spiritual al
acelor popoare se acordă; e intre acele conţinuturi o simţire de frate, căci,
deşi diferite, răsună in ele aceeaşi melodie de bază. Există o relaţie de
ecumenicitate intre viaţa sufletească a unui roman şi a unui rus, intre
folclorul grec şi sarb.
Ecumenicitatea in sens de
uniformitate o avem in privirea credincioşilor şi popoarelor aţintită spre
acelaşi soare duhovnicesc; ei se simt infrăţiţi privind spre aceeaşi ţintă la
fel de scumpă tuturor. Ecumenicitatea in sens de armonie o avem in varietatea
de efecte ce rezultă din căderea aceleiaşi lumini pe spaţii istorice şi
sufleteşti pline de alte motive, de alte conţinuturi, de alte probleme impuse
de geografie, de moştenirea trecutului.
In felul acesta, se poate spune
că creştinismul e şi supranaţional, dar şi naţional. Ecumenicitatea nu e
sfaşiată prin nota naţională.
Cu totul alta este situaţia
catolicismului. Pentru el, natura nu devine altfel sub influenţa harului, aşa
cum n-a devenit altfel după căderea in păcat. Ea rămane ingustată la ceea ce
este omul inainte de a cobori asupra lui harul. Natura nu poate ieşi din
această stare, care este funciarmente păcătoasă. Harul rămane pururea un
pedagog ce ţine in frau un elev care nu poate deveni intern, real, altfel.
Elevul se zbate continuu, dar nu poate ieşi din zăbală. Dacă pedagogul s-ar
depărta un moment de langă el, s-ar deda indată la blestemăţii; dispărand fraul,
ţaşnesc automat poftele şi faptele rele.
Catolicismul nu ştie de-o
schimbare intrinsecă a naturii omului păcătos sub dogoarea harului dumnezeiesc.
Dacă-i aşa, evident că un
individ, ca şi o naţiune, păstrează sub acel supra de la Dumnezeu o natură care
e prin fire potenţial păcătoasă. Natura nu se poate propriu-zis creştina. De
aceea, creştinismul rămane totdeauna ceva deasupra, nepenetrand ontologic in natură,
neabsorbit de ea. Răman două planuri distincte: unul variabil, al indivizilor
şi naţiunilor in starea lor naturală potenţial păcătoasă, şi altul, uniform, ce
planează deasupra tuturor, supranatural. A vorbi de-o naţionalizare a
creştinismului, echivalează, evident, in acest caz, cu o blasfemie. Ar insemna
să faci creştinismul păcătos, dacă natura cu care voiai să-l fuzionezi rămane
funciarmente păcătoasă. Ecumenicitatea in catolicism nu e inţeleasă, decat
ca uniformitate. In ea n-au ce căuta spiritualităţile specifice, dar creştine,
ale diferitelor popoare. Pentru el,
creştinismul inseamnă numai sistemul de idei şi puteri ce planează deasupra. Cand
zic catolicii despre catolicism că e supranaţional, aceasta o inţeleg ei in
sens exclusiv şi unilateral. Calitatea naţională fiind o calitate naturală, nu
se poate ridica in acel supra, fără a inceta să existe. Şi nici acel supra nu
poate avea niciun efect intrinsec asupra calităţii naţionale, care nu poate fi
decat naturală după catolici. Faţă de calitatea naţională ca atare,
catolicismul nu poate avea, de aceea, niciun interes şi nicio dragoste. Afirmarea
naţiunii, in concepţia catolică, echivalează totdeauna şi in chip necesar cu
afirmarea unei realităţi păgane, inferioare. Nu poate exista naţionalism
nobil, creştin, moral, cum crede
Ortodoxia că e posibil. El e prin definiţie anticreştin. Aceasta pentru că intre
supranatural şi natural rămane pururea o prăpastie de netrecut. Supranaţionalul,
in care se situează catolicismul, inseamnă un loc ontologic in afară de toate
naţiunile: internaţionalul.
- fragment din articolul Ortodoxie şi naţiune
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu