5 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Atanasie de la Petru Voda

Parintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de vita nobila al lui Stefan cel Mare, al plaiesilor din Cetatea Neamtului, al Sfantului Voievod Mihai Viteazul, al Sfintilor Brancoveni. Alaturi de mucenicii partizani din Muntii Fagaras, impreuna cu Parintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu si cu toata generatia din 1927 pana in 1964, au luptat impotriva acestui sistem politic satanic si au biruit fiara rosie de la Rasarit. (Parintele Justin Pârvu)

 

Oltean dârz din regiunea Corabiei, Alexandru (Sandu) Ştefănescu s-a născut în 1919 la Orlea (Oroles-Vulturul), judeţul Romanaţi, urmează liceul în oraşul Corabia şi este eliminat pentru organizarea unui grup FDC. Face parte dintr-o familie de legionari, tatăl său a fost aghiotantul Generalului Cantacuzino. Din 1937 este secretarul şefului de judeţ Alexandru Cristian Tell. Participă la tabăra de la Uria, având peste 100 ore de muncă la şantierul sediului din Gutenberg. La propunerea şefului de judeţ i se acordă gradul de legionar. După asasinarea lui Corneliu Codreanu este însărcinat să refacă legătura cu capitala. Urmărit în Bucureşti, se refugiază la Iaşi unde este arestat şi condamnat la 2 ani şi 6 luni. Este mutat la închisoarea pentru disciplinari Chişinău şi eliberat o dată cu cedarea Basarabiei. Participă la acţiunea de la 3-6 septembrie 1940, de răsturnare a regelui Carol II, în grupul de bucovineni. Trimis în judeţul Romanaţi, este numit şef de sector.

Este persecutat de colonelul Rioşanu, care se implică direct în ancheta din 1941, anul rearestării sale, fiind condamnat la 15 ani muncă silnică. Pedeapsa o execută la Aiud, fiind printre primii „beneficiari”. Datorită refuzului de desolidarizare de Mişcarea Legionară şi de Horia Sima, este dus la Zarcă unde stă până la venirea ruşilor. La Aiud a stat cu dr. Uţă şi cu Constantin Dumitrescu (viitorul monah Marcu de la Sihăstria) din grupul „misticilor”. În 1948 este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile generalului Petrovicescu. Ajută şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin 6 lagăre. La Poarta Albă participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 ani muncă silnică. În 1956 ia parte la Aiud la celebra grevă. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis la Zarcă. În 1964 este eliberat cu ultimul lot. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat. Se căsătoreşte şi se stabileşte în Corabia.

A rămas toată viaţa deosebit de activ, cu modestie şi elan, făcând mereu bine. În condiţiile dure de anchetă şi închisoare, a fost un exemplu de ţinută impecabilă şi sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis, nu s-a dezis niciodată de idealul tinereţii sale, nici când a intrat în monahism. Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţii.

După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensaţii pentru anii detenţiei, îşi ajută discret vecinii şi pe alţi nevoiaşi. Avea permanent unul sau doi studenţi din familii modeste pe care îi susţinea financiar – fără ajutorul său, aceştia n-ar fi putut face facultatea. Avea un sfat bun şi un leac pentru diverse maladii, astfel încât toţi cunoscuţii îl respectau şi apelau la sprijinul său. Avea un har deosebit de a se apropia de tineret. Nicăieri în ţară nu a reuşit cineva să antreneze profesori şi elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr şi Nichifor Crainic, aşa cum a organizat el în Corabia.

În 1990 ia legătura cu profesorul Mircea Nicolau – succesorul lui Horia Sima – şi participă la reuniuni, conferinţe, lansări de cărţi. Este autorul volumului „Comentariu la Monografia Oraşului Corabia. Audiatur et Altera Pars” (Bacău, 2003). Voinţa de fier, perseverenţa şi mai cu seamă credinţa în Dumnezeu l-au ajutat să învingă toate încercările primite în viaţă şi mai ales în perioada detenţiei pe care o numea metaforic închisorită. După moartea soţiei sale dragi se retrage la mănăstirea Petru Vodă, păstorită de stareţul Iustin Pârvu, devenind unul din apropiaţii de suflet ai acestuia. Îşi ia numele de Atanasie,  se ocupă de editarea unor lucrări fundamentale din cultura română, precum Nicolae Paulescu, „Cele patru patimi şi remediile lor”. Toată energia de care mai dispunea a pus-o în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam.



Discernământul, buna măsură, profunzimea, luciditatea şi abnegaţia, atitudinea plină de curaj şi de mărturisire neîncetată a Ortodoxiei româneşti de-a lungul întregii vieţi formează profilul monahului Atanasie. Pe uşa chiliei sale transformate în cabinet medical scria: NON STOP. După trei ani de vieţuire trece la cele veşnice în 28 februarie 2008 şi aşteaptă învierea în cimitirul mănăstirii Petru Vodă, alături de pr. Calciu. (Permanenţe, martie 2008 )

„Părintele era un bătrân mărunţel şi senin, cu o privire blândă, având un aer nobil şi cărturăresc, mereu zâmbitor şi deschis spre a schimba, chiar şi în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine şi cu oamenii. Privindu-l în toată frumuseţea chipului transfigurat în Hristos nu-ţi venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viaţă, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit şi aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat şi ţinut în lanţuri grele de către criminalii veacului roşu care pângăreau şi dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.
Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire şi era o bucurie să-l întâlneşti prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, păşind smerit şi liniştit printre pelerinii care mişunau încoace şi încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Chilia sfinţiei sale avea dublă funcţionalitate: aceea de cabinet medical şi de spiţerie. Uşa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toţi, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja şi se ruga pentru fiecare… Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deşi bătrân şi bolnav, părintele emana optimism şi putere sufletească. Părintele avea o vorbă: „Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

Integral la Bucovina Profunda

Cum l-am cunoscut pe Părintele Atanasie Ştefănescu

Pe Părintele Atanasie de la Petru Vodă l-am cunoscut acum patru ani. Era pentru prima dată când ajungeam la mănăstirea Petru Vodă, împreună cu soţul meu (atunci eram doar prieteni) şi cu alte câteva cunoştinţe. Pe drum îmi fusese foarte rău, poate din cauza vitezei, poate din cauza emoţiilor...cine ştie? Am ajuns târziu la mănăstire, cred că era unu noaptea pentru că am mers direct la slujbă. A doua zi starea de indispoziţie continua. Soţul meu îl cunoştea pe Părintele Atanasie; mai vorbise de câteva ori cu dumnealui şi ştia că este responsabil cu "cabinetul" medical. M-am lăsat convinsă să mergem la părintele şi să-l rugăm să-mi dea un medicament împotriva sării de rău care mă cuprinsese. Îmi era aşa de ruşine... Părintele ne-a întâmpinat zâmbind. Aşa cum aveam să descopăr mai târziu că era starea sa normală: numai un zâmbet şi o mângâiere. Am intrat în chilia sa, plină de cărţi şi medicamente. După ce m-a întrebat care sunt simptomele, a găsit un medicament potrivit, apoi a luat o cană cu apă (un fel de carafă de sticlă) prin care se vedea o apă tulbure...(mie îmi era aşa de greu să mănânc pe la mănăstiri din cauza că aveam impresia că vasele nu sunt suficient de bine spălate...cu timpul mi-am mai revenit ). Mă gândeam în sinea mea: acum dacă tot l-am deranjat pe părintele va trebui să beau ce îmi dă. Nu aveam cum să refuz, deşi gândul la apa aceea murdară şi stătută îmi dădea fiori. Părintele se uită la mine zâmbind, ia cana, toarnă într-un pahar, clăteşte, apoi aruncă apa şi îmi toarnă în pahar suc Fanta (preferatul meu pe atunci). Parcă acum îl aud: "Pentru matale avem Fanta"... am rămas fără cuvinte...
De atunci încolo, de fiecare dată când ajungeam la Petru Vodă treceam şi pe la Părintele Atanasie. De fiecare dată stătea de vorbă cu noi şi ne dădea diferite sfaturi. Îmi era aşa de drag... Avea o prezenţă care te făcea să uiţi toate supărările. Odată ne-a dat şi mie şi soţului câte o carte (eram căsătoriţi, dar a ţinut să ne dea câte un exemplar fiecăruia). A scris apoi câte o dedicaţie. Soţului i-a scris: "De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat" (după ce a văzut dedicaţia soţul mi-a zis: vezi cum m-a citit părintele, ştie că mă aprind repede la mânie), iar mie mi-a scris : "Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni". Cele două dedicaţii par a fi replica uneia către cealaltă.
Anul trecut, pe 1 martie, ne pregăteam să plecăm la biserică. Fiica noastră urma să intre în rândul creştinilor prin Taina Sfântului Botez. Am primit telefonul unui prieten care tocmai se întorcea de la Petru Vodă. Părintele Atanasie se stinsese din viaţă. Lacrimi mari mi-au inundat faţa. Nu erau lacrimi de deznădejde, dar îmi dorisem aşa de mult ca părintele să o cunoască pe Teodora. Când am fost ultima dată la Petru Vodă înainte de a naşte mi-a dat atâtea sfaturi medicale în ceea ce priveşte creşterea copilului mic. Mi-a recomandat chiar şi o carte. Şi iată că în aceeaşi zi fiica noastră se năştea pe pământ prin baia Sfântului Botez, iar Părintele Atanasie se năştea în Cer, fiind prohodit de îngeri.
Părinte Atanasie, pomeneşte-ne şi pe noi, nevrednicii!

Acum câteva luni am dat de o înregistrare de la Radio România Actualităţi cu Părintele Atanasie. M-a mângâiat aşa mult să-i mai aud vocea inconfundabilă. În continuare o să redau câteva din cuvintele Părintelui:

“În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare.Esenţial este să crezi în Dumnezeu… La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii!Importantă este profesia… Dar şi viaţa de familie… Pentru că poţi să fii profesionist oricât de bine realizat…, dacă n-ai realizat şi viaţa de familie…, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu mai poţi să zbori…Şi secundar este tot ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm, ne distrăm… şi mai ştiu eu ce facem…Şi, din nefericire, oamenii trăiesc in secundar. În orice moment si în orice loc, la colţ de stradă, în tren, în tramvai… o să sesizaţi că oamenii trăiesc în secundar…. Sport, politică, femei, alcool…”

“Cu ce valori operezi, asa rezultate obţii…Cine urăşte, are parte de ură. Cine cleveteşte, va fi clevetit. Demnitatea provoacă demnitate, omenia – omenie, bunătatea – bunătate, curajul – curaj.Cu ce valori operezi, aşa rezultate obţii… Şi oamenii nu operează cu valori frumoase…”

"Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: ”Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

"Noţiunea de Dumnezeu e indisolubil legată de noţiunea de neam şi de individ. Ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, şi, în cadrul neamului, individul. Iar neamurile nu sunt ceea ce voiesc ele, ci, aşa cum spunea un scriitor rus, Soloviov, mi se pare, ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Asta e concepţia noastră creştină. Şi, dacă-mi îngăduiţi, am să citez o definiţie a neamului. (…) “Neamul cuprinde: toţi românii aflători în prezent în viaţă, toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; toţi cei care se vor naşte români. Neamul are: un patrimoniu fizic – biologic; un patrimoniu material – pământul ţării şi bogăţiile lui; un patrimoniu spiritual care cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; onoarea lui, ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma… concepţiei lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă”.Neamul este deci o entitate care-şi prelungeste viaţa şi dincolo de mormânt. Neamurile sunt realităţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă.“

"Uniformitatea este moarte… Numai comunismul a vrut uniformitate… Nu e posibilă uniformitatea…. priviţi unde vreţi dumneavoastră, în iarbă, în flori, în trandafiri… uniformitatea este moarte…Şi-n cer este ierarhie… Arhangheli, serafimi, heruvimi, scaune, stăpânii, domnii, puteri, îngeri… Fiecare cu rolul lui.”

"Şeful nu se numeşte, şeful nu se alege… şeful se impune prin virtute!“

(de unde trebuie să înceapă cineva întors de curând la credinţă)

"Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti.”

Sursa: Biserica din casa

Vezi si:

Sfinţii închisorilor. Prăznuirea Părintelui Marcu de la Sihăstria (12.09.1919 - +26.02.1999)