Profesorul Radu Ciuceanu la 20 de ani, intr-o fotografie de la arestare, din 1948, si la 85 de ani, la Academia RomanaRadu Ciuceanu s-a născut la 16 aprilie 1928, a fost arestat la 22 septembrie 1948 şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova pentru „uneltire contra ordinii sociale” la 15 ani de temniţă grea, deoarece „… în cursul anului 1947, împreună cu generalul Carlaonţ, dr. Cărăuşu, Sergiu Mandinescu şi alţii au pus bazele unei organizaţii subversive cu caracter terorist, au achiziţionat armament, muniţie şi explozibil cu scopul de a înlătura actualul regim, luptă împotriva URSS prin acţiuni de sabotare şi insurecţie…”[1]. A executat perioada de detenţie integral, la Craiova, Piteşti, Jilava, Văcăreşti, Târgşor, Dej şi Gherla, fiind eliberat la expirarea pedepsei – 18 septembrie 1963. După 1964 a fost urmărit informativ de Securitate, sub două nume de obiectiv: „Artistul” şi „Cucu”[2]. Mai multe detalii biografice aici.
Noaptea Sfântului Bartolomeu
Afară, cojocul rece de nea acoperise tot orizontul. Ici şi colo câte un fuior cenuşiu de fum, marcând existenţa unor vieţuitori, se înălţa firav către înaltul plumburiu.
Pe celular, după număr şi distribuirea degetarelor cu fiertură de mălai, se aşternuse tăcerea. Gândeam că tovarăşii au plecat cu toţii lângă neveste şi copii, să-şi taie porcul şi să meşterească sarmalele de Crăciun şi adăugam Bătu-i-ar Dumnezeu de farisei şi ticăloşi, care p-aci fac pe ateii!!
Noi însă ne frământam: majoritatea dintre noi se pronunţase pentru o manifestare pe măsura celor optzeci de deţinuţi politici care ne înghesuiam în camera 4 Spital; cei mai efervescenţi mergeau chiar pe varianta unei mici demonstraţii care măcar să fie auzită de sutele de studenţi care, chiar dacă trăiau în tăcere, simţeau şi ei aceeaşi emoţie în apropierea Nopţii Sfinte.
Al doilea plan părea grandios: un regim celular de tăcere absolută ar fi însemnat o replică usturătoare pe obrazul unei administraţii ce ne impusese, prin eliminarea pachetelor, a corespondenţei şi a vizitei, un pseudo-regulament sălbatic şi fără pereche în istoria penitenciarelor româneşti.
Prânzul a fost sărăcăcios şi, imediat, filosofii noştri au şi găsit o interpretare pozitivă: au făcut economii pentru ca mâine, în prima zi a Crăciunului, pe lângă fasole cu o bucăţică de slănină, să ne ofere şi felul doi, un polonic de arpacaş… mai vârtos.
După masă însă, pândele noastre ne-au adus la cunoştinţă că în burta navei şi pe aproximativ toate etajele se produc mişcări, se închid şi se deschid uşi. Probabil, gândeam noi, se mai pritocesc locatarii. Îngrijorarea ne-a cuprins însă, căci vizeta începuse să fie folosită într-un ritm alert, ba chiar rămânea deschisă minute întregi, semn că onorata administraţie îşi adusese aminte de vigilenţa ce preceda în general atât calendarul marxist, cât şi praznicele creştine. Ciorovăiala noastră luase sfârşit şi am hotărât, luând seama la demonstraţia de forţă pe culoar şi în interior, să ne scurtăm programul religios la câteva colinde, să-l suprimăm pe cel literar, la care se muncise zile în șir şi fiecare să se retragă în culcuşul său modest cu gândul la cei dragi şi la minunea Naşterii.
Înainte de a se întuneca pe deplin, potrivit ceasurilor de iarnă, s-a petrecut un fapt ce a trecut aproape neobservat: individul cu faţa întunecată şi-a făcut din nou apariţia, însoţit de un grup mai numeros de circa patru-cinci deţinuţi, din care se detaşa o namilă cu o frunte cât cureaua şi cu nişte mâini de lemurian. Au fost primiţi în mod zgomotos şi Mărtinuş l-a îmbrăţişat pe cel care părea a fi şeful lor. Mai bizar ni s-a părut faptul că, nu mult după aceea, a apărut un miliţian mititel – i-am aflat numele apoi, Dina – , cu buze subţiri şi ochi de reptilă, care l-a scos precipitat din cameră pe individ.
Masa de seară s-a dat într-o tăcere gravă şi aşteptam cu nerăbdare să vină numărul ca apoi să înjghebăm un mic program de colinde. Numărătoarea a fost precipitată, pesemne că miliţienii, fiind sâmbăta Ajunului, vroiau şi ei să se retragă cât mai repede. Aveam la dispoziţie aproximativ un ceas; pe urmă, după stingere, nicio mişcare nu mai era permisă şi toţi deţinuţii intrau în regimul de noapte sub supravegherea vizetei şi a luminii electrice care nu se stingea niciodată.
Noi, oltenii, dar şi loganii din Timişoara, ne-am strâns în jurul lui Călinescu. Dintr-un ungher s-a auzit murmurat acel imn închinat Naşterii Domnului – O, ce veste minunată! Din alt ungher, versiunea lui Radu Gyr parcă l-a completat…
A venit la noi Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul
Cade albă nea,
Peste viaţa mea…
Eram toţi cufundaţi în gânduri ce spărgeau zidurile puşcăriei şi zburau către părinţii noştri, către fraţi şi surori, către camarazii de luptă aflaţi departe, pe crestele Carpaţilor sau şi mai departe, peste fruntariile ţării, aşteptând urgia eliberării neamului nostru. Aveam cu toţii convingerea că cei mai mari inamici ai noştri erau deznădejdea, uciderea speranţei şi despărţirea de Dumnezeu. Cred că fiecare, în acea noapte, se gândea că din ieslea de la Bethleem Pruncul Iisus ne va aduce, mai devreme sau mai târziu, nu numai eliberarea, dar şi împlinirea unei vieţi pe care orice tânăr şi-o doreşte. Părăsisem de curând adolescenţa, iar nădejdea în mai bine era prima treaptă pe care păşisem!
Oricât m-aş strădui, oricât mi-aş scociorî memoria n-aş putea afirma cu siguranţă când s-a produs cutremurul. Atunci, în perimetrul de acces al camerei 4 Spital, am văzut o gloată de circa douăzeci de indivizi, dintre care unii îmi erau deja cunoscuţi. Erau reeducaţii!!
N-am avut timp să mă uit mai atent la mutrele lor. Ceea ce am remarcat însă dintru început era încărcătura de ură care li se aşternuse pe chip. Cu timpul, ne obişnuisem cu privirile lor luşe, cu ochii lor alunecoşi, dar niciodată nu-i văzusem adunaţi ciopor, înfruntându-ne. Invitaţia a sunat a poruncă:
− Vreau să vă vorbesc. Mă numesc Alexandru Popa şi sunt, ca şi voi, deţinut. Acum însă noi suntem pe alte poziţii decât voi şi asta fiindcă ne-am dat seama că am greşit faţă de clasa muncitoare, de conducătorii ei şi faţă de toţi aceia care vor ca în ţara noastră să se facă o dreptate socială, prin care numai cei care trudesc să aibă dreptul să se bucure de bogăţiile patriei.
S-ar putea ca Popa Alexandru să fi spus mai multe, dar foarte puţini l-au mai urmărit. De discursuri de soiul ăsta mai avusesem parte prin tribunale şi credeam că nu vom mai avea prilejul ca, odată ajunşi în locurile de detenţie, să le reauzim.
Eram cu Angelescu, Călinescu, Mandinescu şi Sebeşan. În spatele nostru s-a auzit o voce liniştită, cred că era a unui teolog, susţinută şi de alte murmure:
− Băi, frate, lasă-ne în pace cu prostiile tale. Suntem în Ajunul Crăciunului. Pentru voi nu înseamnă nimic, dar pentru noi e totul.
Fie că nu a auzit, fie că a ignorat, Popa Alexandru şi-a continuat filipica.
− A sosit momentul să recunoaştem că am fost împotriva intereselor muncitorilor, ale intelectualilor progresişti, ale ţăranilor… Trebuie să înţelegeţi şi voi că această recunoaştere ne poate aduce din nou lumina soarelui, am putea să ne continuăm studiile, să ne revedem familiile…
M-am uitat mai atent la individ, era aproximativ de statura mea, poate mai scund cu doi-trei centimetri, tuciuriu la faţă, cu fruntea bombată și ochii mici, mongolici, încadraţi de nişte orbite pronunţate şi o streaşină a sprâncenelor deasă şi arcuită către urechi. Mai târziu am aflat că era basarabean dintr-o comună din mijlocul provinciei noastre. M-a surprins tonalitatea in crescendo, dublată de virulenţa expresiei, subliniată în final.
− Regimul împotriva căruia noi, inconştienţi, ne-am ridicat, ne-a întins un braţ pe care nu se cuvine să-l respingem, mai ales că ştim cât rău am făcut şi cât de mult ne-am împotrivit prin toate mijloacele, unele chiar criminale, la nimicirea exploatării celor mulţi şi mizeri de către o mână de înavuţiţi, moşieri, bancheri şi speculanţi!
Curios, în încăperea noastră liniştea se aşternuse total. Ni se părea un lucru nou, nu prin natura celor exprimate, care intraseră demult în registrul propagandistic tocit al P.M.R.-ului, ci prin faptul că era prima oară în existenţa noastră penitenciară când colegi de-ai noştri, pasămite reeducaţi, încercau să ne convingă de noua lor orientare şi …transformare. Mai era ceva care putea să ne pună pe gânduri: acum se adunaseră toţi, în grup, ca într-un front, şi parcă la un ordin îşi ridicaseră capetele şi se uitau la noi sfidător. Angelescu, care era lângă mine, a intervenit domol, cu un glas împăciuitor.
− Bine, bine… vă înţelegem, poate şi vouă vă este dor de familiile voastre, dar lăsaţi-ne şi pe noi să ne aducem aminte de ale noastre!!
Alexandru Popa şi-a oprit cascada cuvintelor şi cu glas tunător ne-a anunţat că în continuare un deţinut vrea să ne comunice un lucru de maximă importanţă. Anunţul nu a făcut decât să mărească dezinteresul şi indiferenţa faţă de noul orator.
În spatele nostru s-au auzit voci.
− Ăştia chiar sunt nesimţiţi! Să-şi vadă mai bine de păcatele lor şi pe urmă să vorbească de ale noastre.
Cel care şi-a făcut apariţia în avanscenă, şi întâmplarea a făcut să mă găsesc, împreună cu Angelescu, la mai puţin de doi metri de individ, era chiar cel… visat de Gigi Ionescu. Părea furios, îşi arunca braţele înainte sacadat şi la fiecare frază explozivă ridica pumnul.
− Deţinuţi, mă cheamă Eugen Ţurcanu. Cei de la Suceava cred că îşi aduc imediat aminte de mine. A venit timpul când trebuie să ne recunoaştem fărădelegile, și ale noastre şi ale celor care ne-au îndemnat să facem ceea ce am făcut, iar noi, în loc să ne dăm seama şi să regretăm, ne bucurăm şi ne slăvim faptele mârşave! Nu de asta suntem aici! Am ajuns aici fiindcă regimul comunist şi partidul, care ar fi putut să ne condamne la moarte, ne oferă prilejul să înţelegem ce însemnă marxism-leninismul şi să ne însuşim cea mai progresistă ideologie a lumii. Cu toţii dorim ca porţile să se deschidă cât mai repede şi să ajungem în libertate, dar oare merităm acest lucru, când încă cântăm Sfântă tinereţe legionară şi Marşul legionarilor căzuţi, într-o vreme în care pe jumătate din glob se cântă din inimă Internaţionala şi Bandierra rossa?
Tipul îşi agita braţele şi reuşise, prin urlet, să se facă auzit în întreaga încăpere.
− Noi toţi am greşit, dacă am fost judecaţi şi condamnaţi. Depinde de noi dacă această puşcărie va fi lungă, grea sau se va scurta. Dar nu cu cântece legionare, cu rugăciuni pe sub pătură sau alte bazaconii mistice. O să spuneţi că fiecare e liber să ia o decizie, iar eu am să vă spun acum – şi a urlat ca o fiară – că cei care nu înţeleg că prin atitudinea lor îi ţin pe alţii în puşcărie vor plăti imediat!!
Şi aruncându-şi ochii roată peste noi, a zbierat:
− Nimeni nu mai mişcă!! Aţi înţeles? Nimeni!! F…-vă Hristoşii mamelor voastre!!!
M-am uitat la Ţurcanu a mirare. Cine se credea acest individ? L-am măsurat din priviri. Am observat ceva ce apăruse subit în mâna lui: un picior de capră de la un prici. Pe urmă secvenţele s-au suprapus, iar planurile s-au deformat. Ţurcanu s-a repezit asupra lui Angelescu şi l-a lovit frontal în moalele capului. Fiind cel mai aproape de preopinent, din reflex am sărit în ajutorul lui. În spatele meu, trioletul Plapşa, Sebeşan, Soare, primise asaltul a patru-cinci ciomăgaşi, luaţi prin surprindere, ca şi noi de altfel. Cred că au fost puşi la pământ imediat. Oricât mi-am scociorât memoria, nu am reușit niciodată să aflu dacă am ajuns să-l pocnesc şi eu pe Ţurcanu. Ştiu numai că am primit câteva lovituri puternice care m-au aruncat pe ciment şi peste mine au trecut urlând cei douăzeci şi ceva de reeducaţi. Atunci, sau poate mai târziu, am observat că fiecare avea în mână câte ceva contondent cu care s-a repezit să lovească pe primul întâlnit.
Surpriza a fost totală. Colindele noastre se transformaseră într-un vaiet prelung însoţit de îndemnurile lui Ţurcanu:
− Daţi în bandiţii ăştia!! Să-i învăţăm odată minte!! Bandiţilor! Fără milă! Să le sară carnea de pe oase!!
Ţipetele de durere se amplificau odată cu înjurăturile nemernicilor care ne atacaseră. Abia reuşisem să mă ridic din nou în picioare când am primit o lovitură direct în piept, dată cu sete de namila pe care o asemuisem înainte cu un locuitor al pădurii africane. Loviturile cădeau ca picurii de ploaie peste feţele noastre, iar cele aplicate în pântece aveau un efect total: te simţeai frânt în două şi cădeai imediat la pământ. Nu îmi mai aduc aminte de câte ori m-am prăbuşit pe ciment, ajunsesem să simt numai o durere generală în tot corpul. În vacarmul iscat, într-un moment, am auzit un glas cunoscut, un tânăr ardelean care-şi îndemna camarazii să se opună atacului:
− Nu vă lăsaţi, fraţilor! Haideţi, că suntem mai mulţi ca ei, să le-arătăm că nu suntem preşuri de bătut!
Cuvintele erau întretăiate de alte ţipete şi gemete. Mă găseam în mijlocul încăperii, în culoarul ce făcea cotul către uşă. Contraofensiva noastră părea că începuse să aibă succes, întrucât peste mine au trecut câteva jigodii fugărite de ai noştri. Poate cu un ochi, poate cu amândoi, poate cu niciunul, am văzut, am simţit cum uşa de la intrare, cu geamlâc galben în partea superioară, se deschide grăbit şi în cadrul ei apar trei-patru făpturi îmbrăcate în albastru. Erau miliţieni, în frunte fiind sergentul Lăzăroiu. Răngile pe care le purtau au intrat în funcţiune imediat; loveau fără milă şi fără să mai ferească ceva. Intervenţia celor îmbrăcaţi în uniformă a fost hotărâtoare. Într-un răstimp scurt, Ţurcanu înăbuşise orice ripostă, iar băltoacele de sânge de pe ciment ajunseseră să cuprindă întrega încăpere. Spectacolul era cumplit şi am avut timp să-l privesc câteva minute. Unii dintre noi, şi nu puţini, fuseseră prinşi pe paturi, printre paturi sau pe priciuri. Fuseseră scoşi din luptă cu lovituri sălbatice date direct în tâmple sau în occiput… şi leşinaseră imediat. Călinescu zăcea lângă mine într-o baltă de sânge. După ce intervenţia gardienilor îşi făcuse simţit efectul, Ţurcanu triumfător, pe un fundal de înjurături, ne-a acordat atenţie:
− Bă, bandiţilor, ce credeaţi voi? C-o să vă faceţi de cap aici, cu noi de faţă?! Aţi vrut Crăciun, vi l-am dat noi!!
Pe urmă, s-a întors iscoditor:
− Unde eşti, Angelescule… care te dădeai mare? De ce stai pe jos? Te simţi bine acolo?
Când l-am privit pe Nelu m-am îngrozit… era plin de sânge de sus până jos, iar faţa era toată o rană. Cred că primise câteva lovituri de rangă chiar în maxilare. Când s-a ridicat, Ţurcanu i-a mai dat o lovitură directă în pântece cu piciorul şi l-a prins pe urmă într-un pumn cumplit care l-a proiectat din nou pe ciment. Urletul lui de durere cred că s-a auzit până în burta celularului. M-am uitat către uşă; era acum închisă şi gaborii dispăruseră.
Am făcut pe loc legătura între masacrarea noastră şi intervenţia vădită a administraţiei penitenciarelor. În minutele următoare am încercat zadarnic să mă strecor printre bătăuşi spre linia priciurilor de la fereastra dinspre est, unde mă aşteptam să găsesc grosul camarazilor mei. Şi aici însă pătrunsese un grup de ticăloşi, în frunte cu Ţanu Popa (Alexandru), înarmaţi cu un inventar variat: picioare de lemn, dreve de fier de la paturi şi, ceea ce mi se părea periculos, răngi scurte de circa jumătate de metru, toate folosite fără cruţare asupra noastră.
Încetul cu încetul rezistenţa noastră îşi pierdea suflul şi capacitatea de ripostă, iar gemetele şi urletele de durere ale celor loviţi se localizaseră în trei zone: prima, în poziţia cea mai greu de cucerit pentru agresori, era mărginită de priciuri şi paturile de la ferestrele de sud; în a doua, în centrul încăperii, Mărtinuş excela prin loviturile la cap cu o rangă scurtă de fier; a treia, unde erau teologii, în colţul de sud-est, lângă fereastră, se găsea asaltată de grupul lui Ţanu Popa şi începuseră să cadă victime şi din rândul lor.
Se spune îndeobşte că înveţi câte ceva din fiece bătaie pe care o înduri. La Craiova, îndemânarea mă salvase nu de puţine ori de loviturile cumplite ale lui Oancă sau ale lui Ionescu 22, zis şi Porcu’, vestiţii anchetatori torţionari ai Regionalei. Când totul devine amintire, încerci să-ţi clasifici momentele, dându-le unora întâietate şi preeminenţă. O lovitură evitată cu abilitate, sortită să-ţi rupă maxilarul, este un mic succes şi capătă o notă de învăţătură şi experienţă tragică. Învăţasem de-a lungul celor zece luni de anchetă continuă să-mi distribui atenţia, ba chiar aveam momente când credeam că privirea mea se desparte şi se rupe din canoanele nervului optic, obţinând imagini singulare, fără o suprapunere ordonată. Cu alte cuvinte, parcă reuşisem să culeg simultan, printr-o percepţie dublă, dar separată, realităţi din mediul ambiental; iar evidenţa o căpătasem în urma unui îndelung exerciţiu, când cu un ochi verificam declaraţiile date, iar cu celălalt scrutam poziţia şi, în special, braţele anchetatorului.
Fenomenul se repeta cu obstinaţie şi acum. Înghesuiţi, loviţi din toate părţile, eram atent să nu mai ajung pe mozaicul cimentului unde zăceau mojoritatea colegilor mei. Pe altă parte, prin praful ce se iscase şi ploaia de bâte şi răngi ce se abătuse peste noi, încercam să găsesc o soluţie de salvare înainte ca înfrângerea noastră să fie totală.
Cu coada ochiului îl vedeam pe Iosif cum se apăra cu dârzenie de ciomegele care îi inundau faţa şi pieptul. În drum către colţul încăperii, unde un grup de studenţi păreau că au respins atacul, i-am văzut aruncaţi pe jos pe Gigi Ionescu şi Laitin. În centrul camerei trona Mihai Livinschi alături de Ţurcanu, care părea că le dă ordine. Cu nu ştiu a câta parte din auditiv i-am perceput lui Livinschi şi degetul, adică bâta, îndreptată către mine:
− Domnule Ţurcanu, mă auziţi? M-am uitat la el o clipă şi m-am speriat: pete mari de sânge îi acopereau pieptul şi faţa, ba chiar eram înclinat să-l compătimesc, dar sângele nu era al lui, ci al victimelor. A repetat de câteva ori, punându-mi mâna în gât… Banditul ăsta e cel care a sărit să-l apere pe Angelescu… şi – a făcut o pauză – a vrut să vă lovească.
Ţurcanu s-a întors către mine şi l-am prins în ochi de-aproape: şi el era plin de sânge, în special pe braţe, avea ochii injectaţi şi o privire dementă. L-am auzit pronunţând un „Daa” lung.
− L-ai văzut tu? Şi înainte de a căpăta un răspuns m-a pocnit puternic în moalele capului. Am căzut fulgerat, nu înainte de a simţi o căldură mare în creştet şi un întuneric brusc în ochi. Când m-am trezit totul se liniştise. Ţurcanu domina centrul camerei, înconjurat de statul lui major. Pe priciuri, pe paturi şi mai ales pe jos zăceau zeci de trupuri ale camarazilor mei. L-am auzit tunând:
− E, acuma, bandiţilor, să vă facem noi un colind.
Nu mai ştiu dacă l-am şi văzut, dar aluzia la noaptea Naşterii Domnului mi-a stăruit ani de zile în minte.
− V-am bătut în colectiv, acuma fiecare dintre voi o să vă luaţi porţia de Viflaim!!
N-am prea înţeles la început, dar când am auzit că este strigat Angelescu de câteva ori şi trimişi câţiva haidamaci să-l aducă în centrul încăperii, m-am convins că demenţa iniţială urma să aibă mai multe secvenţe.
Masa era lungă, neagră, de circa trei metri, dintr-un material lemnos rezistent, cred că era de stejar. Angelescu a fost împins pe ea şi toţi am asistat la o pedeapsă individuală pe care Ţurcanu ne-o promisese cu multă satisfacţie. Asupra lui, ținut zdravăn de mâini şi de picioare – deşi nu mai era cazul – s-au abătut zeci de ciomege, curele şi tot ceea ce ar fi putut să-i provoace o cât mai mare durere. Sub tortura loviturilor, Angelescu şi-a recăpătat cunoştinţa şi urletele lui au însemnat deschiderea unui nou act. Rând pe rând, în noaptea aceea, toți cei optzeci şi ceva de studenţi, am fost aruncaţi pe masă unde ni s-a administrat acelaşi fel de tortură, cu presăratul loviturilor peste tot. Nu ştiu din cauza căror fapte, poate Livinschi m-o fi turnat încă o dată, dar printre primii zece am urcat şi eu pe podiumul negru al execuţiei. Deja mâinile, înainte de a fi pironite de cei care mă ţineau, se năclăiseră în sângele predecesorilor.
Loviturile au curs precum bătaia orbului, unele separate, altele în mănunchi şi, într-adevăr, am simţit ceea ce mai încercasem la Craiova – o anestezie pe nervii striviţi. Nu am leşinat când am fost zvârlit peste ceilalţi pe ciment, dar ulterior, cu cât s-a mărit numărul camarazilor aruncaţi deasupra, cu atât sângele devenea mai abundent şi senzaţia de sufocare era mai acută. Până la urmă, leşinul m-a scos din încurcătură şi organismul meu tânăr mi-a salvat viaţa.
Înainte de număr s-a urlat la noi, pasămite, să ne trezim. Îndemnul îi aparţinea parcă lui Georgescu sau lui Dina, despre care am aflat ulterior că ne asistaseră din spatele vizetei. La număr au venit Mândreş şi comandantul Dumitrescu, ultimului fluturându-i un rânjet pe buze.
− Bandiţilor, acum aţi aflat şi voi ce înseamnă să lupţi împotriva clasei muncitoare!
Purta aceeaşi uniformă militară, croită însă civil, fără grade, şi nu am zărit pe chipul lui niciun fel de reacţie la tabloul înfricoşător al zecilor de tineri ce se ţineau unii de alţii, cu mâinile frânte, cu maxilarele rupte, cu capetele cât baniţa, înfricoşaţi, striviţi şi torturaţi o noapte întreagă sub văzul celor care, prin lege şi regulament, erau datori să îi protejeze şi să le asigure regimul de temniţă.
Mă ţineam cu greu pe picioare. Simţeam o durere violentă zvâcnind în ceafă şi de câte ori duceam mâna să-mi pipăi rana, degetele mi se umpleau de sânge. Privirea-mi era înceţoşată şi cu cât încercam să văd mai bine marginile dezastrului, cu atât mă cuprindea disperarea neputinţei, împletită cu o furie a nepăsării şi ignoranţei consumate săptămâni de zile: ce ne oprise, atunci când ei îşi strânseseră rândurile sub ochii noştri blegi, să dăm noi o raită printre ei şi să-i luăm la întrebări?
Chiar dacă administraţia ar fi intervenit ulterior şi ar fi restabilit ordinea, am fi avut cel puţin satisfacţia că fusesem cu un pas înaintea lor şi nu ne lăsasem umiliţi şi torturaţi fără să ne apărăm câtuşi de puţin.
Dar toate erau regrete inutile. Noi fusesem zdrobiţi de un pumn de nemernici, e drept însă, cu complicitatea şi participarea organelor administrative.
Până în prânz, Ţurcanu şi pramatiile sale au făcut ordine la 4 Spital. Ne-au aşezat pe priciuri, izolându-ne unii de alţii pe criteriul organizaţiei de care aparţineam, eu ajungând să am în dreapta pe Emil Sebeşan şi în stânga pe un moldovean căruia nu i-am reţinut numele. Nu departe de mine era Soare, iar dincolo de el, Struţeanu şi până în fereastră am putut să-l zăresc pe Iosif I. Iosif, iar în apropierea sa, pe Călinescu, care era de nerecunoscut: primise o rangă chiar în orbita ochiului și i se schimbase axa pupilară. În plus, după lividitatea obrajilor şi nesiguranţa paşilor, cred că avea braţul frânt şi pierduse mult sânge. Nici la teologi, care fuseseră risipiţi în întreaga încăpere, lucrurile nu stăteau mai bine. Urmăriţi săptămâni de zile, identificaţi bob cu bob, fuseseră chinuiţi în mod special.
În preajma prânzului, Ţurcanu a ţinut să-şi completeze discursul funebru din noaptea precedentă. Şi-a umflat pieptul şi, din nou, Popa Alexandru i-a făcut o introducere scurtă.
− Bă, bandiţilor, ascultaţi ce vă spune domnul Ţurcanu.
Noul şef al camerei ales prin forţa bâtei a mers pe acelaşi registru. Din fericire, sau din păcate, durerile pe care le simţeam în corp se generalizaseră şi aveam impresia că fiecare oscior îşi cere dreptul de a se face cunoscut, în dauna cuvântării lui Țurcanu. După un ropot de înjurături, cu predilecţie religioase, ne anunţa – cel puţin atât am putut să percep – că mulţi dintre noi, după lecţia de aseară, şi după ce îşi vor da seama că au greşit faţă de partid, vor dori să intre în rândurile lor.
− Vă înşelaţi, bandiţilor, dacă gândiţi aşa! Şi vă înşelaţi de două ori, o dată că, pentru a fi de partea cealaltă, adică a noastră – a urlat – trebuie să vă lepădaţi de tot ceea ce a însemnat trecutul vostru şi să-l condamnaţi mai întâi în sinea voastră și apoi să-l mărturisiţi aici, în faţa tuturor. În al doilea rând, nimeni nu ne va crede că am luat-o pe un drum care coincide cu cel al clasei muncitoare decât dacă dovedim că suntem sinceri.
Îmi venea să urlu.
− Faţă de cine? Faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de Partidul Comunist? Sau faţă de noi între noi?
Ţurcanu parcă mi-ar fi auzit gândurile şi a continuat alegaţiile:
− Sinceri cu noi în primul rând! Să ne aducem aminte cât am minţit atunci când am fost anchetaţi, să ne aducem iarăşi aminte de toţi cei lăsați afară, duşmani înrăiţi ai poporului român, ai bunăstării pe care deja am început să o simţim cu toţii. Să fim sinceri şi să-i demascăm pe aceia care ne-au otrăvit copilăria, adolescenţa… pe părinţii noştri chiar, pe profesorii care ne-au abătut drumul de la o cunoaştere a ţărănimii muncitoare, a celor ce muncesc în furnale sau a celor care ne-au arătat ce înseamnă ajutorul şi avantajele pe care le avem în urma vecinătăţii noastre cu marea Uniune Sovietică. Pe urmă, trebuie să-i acuzăm pe aceia care ne-au dus ca pe o turmă în răsărit, unde au pierit sute de mii de ostaşi români, împotriva marelui popor sovietic şi a unei ideologii ce va cuprinde în curând întreaga planetă.
Încercam din răsputeri să-mi revin şi să judec… la cald. Evenimentele se desfăşuraseră într-o cadenţă atât de abruptă, iar ceaţa de pe ochi se lăsase ca o pâclă în care, ici şi colo, se aprindeau luminiţe mici. Aveam totuşi un avantaj faţă de camarazii mei, o experienţă căpătată în beciurile Securităţii Craiova sau în scorburile penitenciarului din capitala Băniei. Simţeam însă o senzaţie pe care n-o încercasem nicicând: pluteam parcă deasupra celor ce mă înconjurau ca într-un păienjeniş unde călăii se amestecau cu victimele lor. M-am întrebat pe loc cât va dura această detaşare a simţurilor pe care o percepeam ca pe o realitate.
Judecata a sosit şi ea, târziu, spre seară, când afară viscolul se ostoise şi vântul nu mai sufla hain printre geamurile ferestrelor. Ni se ordonase să ne strângem genunchii şi să ne aliniem de o parte şi de alta a încăperii pe priciurile existente. Izolarea urma să fie totală odată cu instalarea plantoanelor recrutate din rândurile nemernicilor. Tot cu înjurături ţigăneşti ni s-a atras atenţia de către Ţurcanu şi Popa să nu mişcăm capul, iar privirile să fie aţintite către mijlocul încăperii. Dacă vroiam să comunicăm cu şefii urma să ridicăm un braţ, fără însă a rosti nicio silabă. Durerile din tot corpul se retrăseseră, dar se amplificase cea din moalele capului. Bilanţul era dramatic, iar realitatea tragică: a fost suficient ca unul să răcnească „Nimeni nu mai mişcă!”… ca să încremenim toţi cei optzeci şi ceva de deţinuţi contrarevoluţionari şi, pe deasupra, şi studenţi, floarea rezistenţei neamului românesc.
Încercam să recapitulez clipă cu clipă cele petrecute şi acolo unde tabloul părea spart încercam să-l ţes prin imagini şi culori alăturate. Primul episod care mi se părea la îndemână şi pe care îl trăisem şi eu, ca spectator, dar şi ca actor, fusese jucat acum mai bine de o săptămână, la scenă deschisă, împletind un farmec bucolic cu o tradiţie creştină, dorită şi evocată mai ales de noi, tinerii despărţiţi de căldura căminului familial. Programul, precedat de un regim de post şi rugăciune, avea mai mult un conţinut simbolic. Naşterea pruncului Iisus era cinstită înăuntrul nostru, iar un colind nu putea avea decât o semnificaţie minoră pentru cei care ne păzeau! Şi în niciun caz efectele nostalgice din Ajunul Crăciunului n-ar fi pus în pericol securitatea penitenciară!
Tabloul următor s-a suprapus violent peste primul şi eram tentat să-l definesc ambuscada. Surpriza fusese totală pentru noi toţi, cei de partea cealaltă… a lumii creştine. Încercam, în grup sau individual, să suspendăm timpul şi să desfiinţăm spaţiul măcar pentru o clipă, gândindu-ne şi refăcând în minte şi suflet chipul părinţilor, al fraţilor sau surorilor şi, de asemenea, momentul acela hotărâtor al Bethleemului, al întemeierii unei religii ce a clătinat istoria din temelii.
Aveam, însă, pe lângă gustul dulce-sărat al sângelui în gură, şi unul amar care-mi cuprinsese tot corpul. Cum a fost posibil, judecam acum, să ne lăsăm surprinşi şi bătuţi de o mână de derbedei al căror număr nu se apropia nici măcar de două duzine? Greşeala o împărţeam cu Angelescu şi, de ce nu, cu Nicolae Călinescu și poate și cu Nelu Popescu, şeful filialei legionare a Olteniei; cel puţin noi patru avusesem funcţii de comandă şi purtam răspunderea pentru ignorarea unei realităţi ce se scurgea zi de zi prin faţa ochilor noştri. Scuze şi justificări puteam găsi cu uşurinţă. Nicăieri în gulagul nostru n-a existat vreo răfuială de genul celor întâmplate acum, iar vechii legionari puteau să confirme fără tăgadă acest lucru. Flutura şi alt argument: pe pocitaniile din fundul camerei nr. 2 de la parter îi avusesem vecini aproape trei săptămâni şi niciodată nu ne-au provocat sau nu şi-au manifestat violent opiniile. Dimpotrivă, şi aici jocul de scenă a fost de clasă, se strecurau mai mult decât mergeau printre noi, mereu cu ochii în jos şi cu şoapte în loc de vorbe. Totuşi, ceva trebuia să ne pună pe gânduri. Cu o regularitate de ceasornic, la două-trei zile dispăreau doi sau trei dintre ei dimineaţa şi se întorceau seara cu aceleaşi mutre spăşite. La început am crezut că era vorba de continuarea unor anchete imperfecte, iar organele Securităţii le completau dosarele cu noi mărturisiri. Ceea ce trebuia să ne dea de bănuit a fost un eveniment care abia acum îşi căpăta relevanța: vizita pe care ne-au făcut-o căpitanul Dumitrescu şi un civil de statură medie, cu ochi scormonitori. N-am catadicsit să ne ridicăm în picioare, dar nici ei nu ne-au ordonat. Trecerea în revistă mi s-a părut excesiv de lungă, asemănătoare cu o vizită făcută la o grădină zoologică. Se uitau la noi cu ochi de geambaşi, cântărindu-ne parcă rezistenţa. La cei care erau mai bine clădiţi se opreau pentru un moment şi şuşoteau. Promenada a durat aproape jumătate de ceas, iar comentariile noastre zile întregi. Ne întrebam cine era individul și de ce veniseră. Până la urmă, problema identificării a atins proporțiile disputei universaliilor din Evul Mediu şi părerile s-au împărţit şi înmulţit vertiginos. Însoţitorul lui Dumitrescu ba era Marina, ba era căpitanul Cârnu, asasin notoriu de la Securitatea Piteşti, ba era chiar şeful lui, colonelul Nedelcu. Unii cu mai multă imaginaţie şi, deopotrivă, ignoranţă, l-au confundat chiar cu generalul Pintilie, adjunctul lui Teohari şi omul de legătură al N.K.V.D.-ului.
Disputa înverşunată s-a stins faut des combatants, iar trăncăneala nu a ajuns decât la o concluzie: după vârsta-i fragedă, nu putea fi nimeni din aparatul politic al penitenciarului, ci doar cineva de sus.
− Care dintre voi, întreba Angelescu cu glas tunător, a pus mâna vreodată pe coarnele unei roabe?
Iar noi răspundeam prompt:
− Toţi! Dar unii au văzut-o numai în poză!
Mai circula o întrebare la fel de firoscoasă:
− Cine a văzut un metru cub de pământ? Răspundeţi!
− Nimeni, dar ne pregătim sufleteşte pentru a scoate milioane de metri cubi pe traseul Canalului.
Urmau urale temperate, iar provocările se încheiau cu haz când Angelescu întreba cu umor:
− Care dintre voi are talent recunoscut de brigadier? Voi ştiţi ce înseamnă asta: mâncărică în plus, pachete la fel, dormitor special şi… vizite la administraţie, că deh, totul se plăteşte în lumea asta.
Se aşternea liniştea pentru ca în secunda următoare toţi să se îngrămădească să vorbească, propunându-şi prietenii, care evident protestau:
− Eu n-am, bă, talent de brigadier, fiindcă la naştere mama nu m-a făcut turnător, dar, nu vreau să te jignesc, cred că tu eşti cel mai potrivit…
Şi ore întregi ne amuzam considerând că unii sunt mai apţi decât alţii într-o carieră de… informatori ai administraţiei.
Putea să ne îngrijoreze şi faptul că întunecaţii noştri vecini nu reacţionaseră în niciun fel la comentariile noastre şi la perspectivele unei plecări a studenţimii pe marele şantier naţional.
Când pe diferite meridiane ale României se vorbea de reabilitarea prin muncă şi cinste faţă de clasa muncitoare, colegii noştri de cameră păreau indiferenţi, ba chiar refractari. Acum, post festum îmi aduceam aminte de ceea ce îmi spusese la Craiova unul dintre mentorii mei de puşcărie, Predoaica Marin sau Nelu Bechianu: În puşcărie eşti ca pe front, puştiule. În fiece clipă poate să zboare un cartuş către tine, iar tu să faci pe dracu-n patru să-l ocoleşti dacă vrei să supravieţuieşti. Am întâlnit oameni de o înaltă ţinută, care au pierit în mod stupid şi inutil, luându-se la harţă cu miliţieni care nu de mult timp scăpaseră bâta de la vreo stână. În puşcărie trebuie să ai o pereche de ochi şi la spate, să ţi se ascută simţurile, să vezi şi să prevezi înainte de a conchide că nu mai e nimic de făcut!
Fără voie, făceam o comparaţie cu ce a însemnat pregătirea grevei din iulie 1949 care a zguduit Craiova, iniţiată de noi, puşcăriaşii.
Dintr-o condamnabilă indiferenţă şi detaşare, noi ne petrecuserăm ultimele săptămâni într-un veritabil autism, bazându-ne pe număr şi pe un regulament ce credeam că va reveni la normal, de care numai de bine nu puteam vorbi. E drept, exista o cutumă înrădăcinată în istoria penitenciarului românesc: niciodată şi nicăieri nu s-a administrat bătaie în colectiv de către administraţie şi, cu atât mai mult, nu s-a permis între arestaţi, iar cei condamnaţi cu sentinţe s-au bucurat invariabil de aceleaşi drepturi şi îndatoriri.
Au mai fost şi alte măsuri pe care le puteam lua, a posteriori, ca semne de îngrijorare, ba chiar de alarmă. Faptul că din vară se suprimaseră acele zece-cincisprezece minute de plimbare, adică de ieşire la aer, iar deţinuţii erau obligaţi să rămână într-o mera et perpetua servitute, precum iobagii ardeleni, se conjugase cu o altă dispoziție la fel de criminală: interzicerea oricărei legături cu familia. Dar cum deţinutul recurge la orice maltratare a logicii pentru a-şi alina suferinţa, prevederile luate şi-au găsit o justificare în dorinţa D.G.P.-ului de a avea la monstruosul Canal suficiente braţe de muncă istovitoare prin care să-şi aducă aminte de regimul carceral.
Pentru a mă linişti şi a-mi trece furia umilinţei de a fi fost bătut de nişte trădători, în fond, încercam să mă amăgesc cu iluzia unei riposte, pregătite cu un minim de prudenţă şi experienţă împrumutată, care chiar dacă s-ar fi sfârşit cu împuşcături şi victime, ar fi însemnat infinit mai mult, măcar pentru faptul că noi, studenţii, reprezentam prima tranşee a rezistenţei poporului român. Ce ne costa să înjghebăm o grupă de supraveghere care să-i urmărească zi şi noapte pe ticăloşii care ne inundaseră traiul în cei 80-90 de metri pătraţi ai celulei, la 4 Spital? Ce ne costa să scoatem noi căpriorii din ţâţâni şi să-i avem noi ascunşi pentru orice eventualitate? Sau să mimăm un colind cu ochii permanent pe haimanale? Sau, în cele din urmă, să recurgem la ceea ce ar fi putut să pună capăt prezenţei veneticilor – declararea unei greve totale pentru înlăturarea lor din încăpere?
Din toate acestea nu făcusem nimic şi cel puţin jumătate dintre noi căzuseră răpuşi pe priciurile unde, în acea Noapte Sfântă, ne găseam refugiul amintirilor.
Spre seară s-a mai făcut o pritoceală cu noi, chiar dacă mulţi camarazi nu se mai puteau ţine pe picioare.
− Mă, bandiţilor, eu ştiu că voi aţi vrea să staţi unul lângă altul, chiar dacă nu vă cunoaşteţi, ne-a grăit autoritar Ţurcanu, cu mâinile în şold. Ia să dormiţi voi precum oile lui Păcală, cu capul la picioarele celuilalt! Că, deh, s-ar putea să vă apuce dorul de mărturisiri. Aţi priceput, mă? Că sunteţi cam tari de cap, chiar dacă v-am ajutat noi azi-noapte…
Operaţia s-a făcut după ce s-a încheiat ritualul numărului, iar noua poziţie mi-a oferit prilejul să văd, peste picioarele celui de lângă mine, chipul umflat al locotenentului de Vânători de munte Ionescu, rătăcit şi el printre studenţi. Părea însă zdrobit de lovituri şi nu am reuşit nici măcar să-l fac să clipească la şoaptele mele. Peste el, către fereastră, am zărit la capătul opus statura vânjoasă a lui Plapşa, care mi-a făcut discret semn cu ochiul, încordându-şi muşchii feţei.
Noaptea, ceasuri întregi m-am gândit şi răzgândit la posibilitatea unei acţiuni în replică, ajungând până la urmă la concluzia că masacrul a fost atât de general, încât nu se mai putea conta decât pe un număr redus de studenţi care ar fi putut interveni fizic. Angelescu zăcea sfărâmat, cu câteva coaste rupte şi maxilarele luxate, sub un prici păzit de două plantoane. Celălalt lider şi decan de vârstă, Călinescu, era izolat şi păzit lângă fereastra de pe vest. Dintre logani îl aveam alături pe Sebeşan, care cred că era complet traumatizat şi nici n-am îndrăznit să-i mai fac vreo propunere. Din grupul lor, însă, Plapșa se prezenta mai bine şi cred că intrase pe eşafodul mesei printre ultimii, când călăii erau deja obosiţi. Mi-am intersectat privirea cu el şi mi s-a părut că ar fi fost capabil de o reacţie.
Dar socoteala izvorâtă din furie se topeşte repede în faţa raţiunii: mi se părea evident, după vizitele succesive pe care le avusesem în prima zi, să mi se strecoare în minte nu numai măsurile de precauţie pe care administraţia, probabil, le luase în eventualitatea unei revolte din partea victimelor, dar cel mai bun semn pe care îl aveam sub ochi, pe diagonala mică, era faptul că uşa era uşor întredeschisă, iar nemernicii lui Ţurcanu stăteau înşiraţi din doi în doi metri, cu ochii ţaglă pe noi.
Noaptea a fost lungă și mă zbăteam să mă dumiresc nu numai în privinţa a ceea ce se petrecuse sub ochii şi pe pielea noastră, dar şi asupra obiectivului ţintit printr-o suită de metode care cred că aveau drept apogeu tocmai ceea ce se întâmplase cu o noapte înainte. Am încercat să le pun cap la cap, în măsura în care se înnodau: primul fir, foarte fragil şi enigmatic, fusese cel tors în acea noapte de Anul Nou la Craiova, când m-am pomenit trezit în crucea nopţii şi dus în curtea întâi a penitenciarului, unde am avut dezonoarea să fac cunoştinţă cu vestitul şi proaspătul şef al Securităţii, Nicolschi, alias Grünberg, impus de sovietici în scaunul de vice-ministru. Era frig şi fulguia uşor. Tovarăşul ministru era îmbrăcat într-un pardesiu alb şi era însoţit atât de comandantul temniţei, cât şi de maiorul Vasilescu, şeful anchetelor din Regionala Olteniei. La întoarcerea în celulă, mă străduisem în acea noapte să descifrez sensul cuvintelor aşa-zisului general, care după ce m-a ameninţat în ruseşte cu împuşcarea, mi-a pomenit de cărţi de citit şi de schimbat la minte. În plus, folosise un cuvânt pe care nu l-am desluşit decât mai târziu, cu ajutorul înţelepţilor de la etajul trei. Nicolschi se referise, pe limba lui sovieto-română, nu la nopternă, inexistent în limba română, ci la noptieră, unde noi, studenţii studioşi, vom ajunge să cunoaştem magia comunismului.
A fost primul semnal primit în drum spre galaxia neagră ce ne aştepta. Aveam acum convingerea nestrămutată că evenimentul petrecut nu este un simplu accident sau o năstruşnicie a unui comandant de penitenciar, care vrea să-şi impună autoritatea într-un loc unde sunt închişi peste șapte sute de studenţi şi într-un moment când manifestările lor devin din ce în ce mai acute.
Nu, câtuşi de puţin. Mi-am dat seama că cele întâmplate sunt parte ordonată a unui plan gândit pe îndelete de organele M.A.I., sau poate chiar mai sus, şi executate de un corp instruit ca atare.
Întrebarea care s-a impus ulterior a fost de ce s-a apelat la deţinuţi şi nu la cadrele de supraveghere. Acum intră în joc acel grup iniţial de la Suceava, prin Bogdanovici, fiul unui nomenclaturist, ca şef al celor care şi-au schimbat mentalitatea în puşcărie şi doresc să se alăture clasei muncitoare recunoscându-şi greşeala.
Bine, bine, dar când apare acest Eugen Ţurcanu în scenă? Nu ştiu cât de mult s-a bucurat Cristofor Columb când a văzut geana de pământ a Americii, dar mie îmi venea să sar în sus şi să răcnesc la Ţurcanu că ştiu cum şi de ce a ajuns şef peste o clică de neisprăviţi, care-şi vindeau credinţa pe o presupusă eliberare. Socotelile s-au făcut dincolo de palierul Securităţii Suceava şi cei care s-au gândit să facă ceva cu cei aproape o mie de studenţi arestaţi după 1948 nu-l puteau lăsa în fruntea mişcării de reeducare pe feciorul prefectului de Botoşani. Înlocuirea lui cu Eugen Ţurcanu, care-şi oferise oficiile de turnător încă de la arestare, era ca o mânuşă potrivită ţelurilor vizate de D.G.P., aflată în subordinea lui Nicolschi.
Pentru mine, pentru noi, problema era să aflăm ce conţine programul care începuse atât de sângeros în noaptea Ajunului şi mai ales ce extensie avea. Deocamdată, se localizase pe noi. Să fi fost vreun test pe un număr limitat de tineri? De aici lucrurile mi se învălmăşau în cap. Nebunul de la Suceava ne vorbise în noaptea Ajunului de o vinovăţie pe care noi o purtăm faţă de clasa muncitoare. Dar culpa o plăteam individual printr-o puşcărie dură şi inumană, fiecare zi de suferinţă fiind o mărturie evidentă a condamnării primite.
Deci ne găseam într-un regim impus de un imperiu la care noi nu aderasem şi pe care îl simţeam străin de toată tradiţia poporului român. Luptasem împotriva lui şi ne luasem plata. Dar cel puţin nu fuseserăm condamnaţi la moarte. Faţă de ce asistaserăm cu o noapte înainte – o bătaie care era departe de o răfuială, în care loviturile puteau fi dătătoare de moarte – raţiunea mea avea un colaps. Nu a trecut mult timp şi am perceput cu limpezime de cristal că activitatea aşa-zis reeducativă a lui Eugen Ţurcanu nu era decât o anchetă prelungită în temniţă a Securităţii, care nu avea drept ţel reabilitarea condamnaţilor, ci compromiterea lor morală şi descoperirea unor nuclee de rezistenţă ascunse sau uitate.
Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne!, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012
Cartea poate fi achizitonata direct de la INST sau de la Libraria Eminescu si alte librarii
Sursa: Ziaristi Online / Foto: Cristina Nichitus Roncea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu