O victorie a bunului simt romanesc: Sfantul Inchisorilor, Valeriu Gafencu, cel care a salvat viata unui evreu in inchisoarea comunista de la Targu Ocna, ramane Cetatean de Onoare al Targului Ocna. Felicitari tuturor romanilor care l-au aparat pe noul martir al Bisericii Ortodoxe Romane! Inchinaciune sfintilor din inchisori, care ne apara de uneltirile celui viclean.

F

Proiectul de hotarare privind retragerea Titlului de Cetatean de Onoare acordat post mortem lui Valeriu Gafencu a fost respins. Astazi, 30 mai, de Cuviosul Isaachie Marturisitorul, Sfantului Inchisorilor, Valeriu Gafencu, i s-a facut dreptate impotriva noilor prigonitori anti-crestini, de la Institului “Elie Wiesel”.
Vointa majoritatii romanesti a primat impotriva unor porniri de ura specifice mentalitatilor celor care au slujit dictaturilor totalitare straine de Romania si de romani, de spiritul crestinesc in care a murit fratiorul de cruce Valeriu Gafencu, dandu-si viata pentru a salva un alt suflet, chiar daca era de alt neam si alta credinta, un evreu si, mai mult, un fost comunist.
Trebuie felicitati reprezentantii societatii civile romanesti prezenti la sedinta Consiliului local, pentru alocutiunile de sustinere prezentate, cat si, mai ales, membrii Consiliului local Targu Ocna care au votat pentru Cetateanul Raiului Valeriu Gafencu, pentru Sfintii Inchisorilor, pentru Romania!
Dumnezeu si Maica Domnului le vor rasplati pe masura!
O victorie a bunului simt romanesc!
Hristos a Inviat!

Primul interviu acordat de Parintele Justin Parvu - iulie 1991, Manastirea Secu

“Dragostea. .. toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă ” (1 Cor 13:4, 7)

PRIMUL INTERVIU,

Mănăstirea Secu, Iulie 1991, de Monahia Nina 

Fiind convertită la ortodoxie şi călugăriţă, am avut binecuvîntata ocazie să vizitez şi să stau în mănăstirile din România timp de 2 ani. O profundă dragoste faţă de această ţară şi de locuitorii ei a crescut în mine şi am învăţat multe; unul din ele este adevărata natură a ospitalităţii creştine. România a fost o ţară ortodoxă de la începuturi şi a fost evanghelizată de Sfîntul Apostol Andrei. Tradiţia ortodoxă s-a păstrat aici de-a lungul secolelor. Am întîlnit mulţi oameni: monahi şi laici, a căror sfinţenie, dragoste pentru Dumnezeu şi apropiere, deci, m-au transformat, m-au impresionat.

Unul din cei pe care i-am cunoscut şi care a avut o profundă influenţă asupra fiinţei mele a fost Părintele Justin Pârvu. L-am întîlnit prima dată cînd era părinte duhovnic la Mănăstirea Secu, unde sînt aproximativ 50 călugări.

Gazda noastră minunată, Părintele Ioanichie Bălan, autorul Patericului Românesc, ne-a luat pe două dintre cele cu care am venit în ţara să-l cunoaştem. Prima dată cînd l-am privit am început să plîng. Ceva din profunzimea mea a fost atins, deşi nu ştiam nimic despre părintele. Am simţit sfinţenia şi profunzimea lui, am simţit o atracţie şi o dragoste duhovnicească pentru părintele şi am dorit să ştiu cît mai multe despre el. Apoi, am început să întreb oamenii despre părintele şi am aflat că a fost închis 16 ani (1948-1964) în timpul comuniştilor. Mi s-a spus că niciodată nu face focul în chilia de iarnă şi mulţi ani a fost în pustie, de aceea mulţi oameni vin să-i ceară sfatul şi să afle mîngîiere, alinare.

M-am hotărît să-i iau un interviu şi am găsit ajutorul unui prieten, Ştefan, care mi-a tradus.

Văzînd cum oameni din toate colţurile ţării şi de toate categoriile vin la chilia Părintelui Justin, mi-am amintit de situaţiile în care pelerinii mergeau să-l vadă, să se sfătuiască şi să se spovedească părinţilor sfinţi şi înţelepţi ai Mănăstirii Optina.

Am aşteptat personal aşa cum de obicei oamenii aşteaptă la uşa chiliei părintelui. Toţi aduceau părintelui daruri: cartofi, ulei, pîine sau altele şi părintele le dăruia următoarei persoane care intră la dînsul. Părintele primeşte fiecare persoană cu dragoste deplină.

Fiii duhovniceşti ştiu multe situaţii în care părintele i-a ajutat. Mulţi spun despre părintele că e un sfînt. La prima vedere părintele pare simplu, dar în acelaşi timp ceva extraordinar întîlneşti la el. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la părintele e imensa suferinţă născută de dragul Domnului, Care-l sfinţeşte, şi de aceea orice povară adusă şi lăsată pe umerii lui, fie că e uşoară sau grea, părintele o suportă ca fiind a lui proprie. Am putut să văd cum durerea ascunsă în cuvintele oamenilor loveşte în centrul fiinţei lui.

Părintele stă liniştit şi suferă, şi apoi din gura lui iese exact ceea ce îţi este necesar – adevărat şi simplu.

Totdeauna străluceşte în ochii lui o bucurie liniştitoare.

Părintele Justin este acum la o nouă mănăstire înfiinţată de el, numită Petru Vodă.

Cînd o prietenă a mea din Bucureşti a citit primul interviu luat Părintelui Justin la Manstirea Secu, s-a hotărît să-l intervieveze pentru un ziar ortodox creştin din Bucureşti. Acesta e al doilea interviu. În al treilea interviu, Părintele Justin mi-a relatat o minune întîmplată în perioada în care era deţinut politic, despre păcatul de a fi laş şi despre ispăşirea acestui păcat. Ni le-a relatat cu cîteva nopţi înainte ca eu să părăsesc România.

Monahia Nina

Schitul Sfînta Cruce, Mănăstirea Sfîntul Paisie, Forestville – California – Februarie 1994

LA ORA ACTUALĂ MONAHISMUL PRESUPUNE A PIERDE SINGURĂTATEA

Părintele Justin: – Viaţa monahală contemporană e total diferită de ceea ce era în trecut. La această oră, monahismul e chemat să apere adevărul credinţei. Monahului i se cere a-şi părăsi singurătatea şi izolarea. Să discutăm despre viaţa Sf.Vasile. Viaţa lui sfîntă a trăit-o în mijlocul suferinţelor oamenilor. Spitalele create de el şi toate celelalte realizări arată că ştia despre multele suferinţe ale vieţii.

Monahul e singura fiinţă umană oarecum avantajată: el trebuie să fie prezent şi să muncească oriunde e nevoie, fără a fi plătit material. Munceşte din greu pentru alinarea sau uşurarea suferinţelor umane şi ale vieţii, singur. De aceea, ce fac monahii e respectat foarte puţin. Noi cu greu trăim viaţa ce o avem de trăit, cu greu mai facem ceea ce ar trebui să facă monahii. Sîntem depăşiţi de evenimente. Nu părem a percepe sărăcia spirituală cu care se confruntă fraţii din lume. Monahul trebuie să trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp trebuie să poarte de grijă şi lumii. El trebuie să fie un martor rugător, o lumină arzătoare în ochii lumii, un martor sacrificat pentru adevărul creştin.

O mănăstire e într-adevăr un loc de rugăciune. Dar mănăstirile noastre sînt îngrijorate şi preocupate ca proprii monahi să-şi menţină starea de rugăciune. Şi chiar noi, monahii, sîntem reci, lipsiţi de trăire, nerugători din acest punct de vedere. Şi atunci cum putem să-i ajutăm pe cei din lume care caută adevărul, pe mirenii care sînt din ce în ce mai mulţi?

Desigur, laicii doresc să vadă sfinţenia monahilor, acum, aici, pe acest pămînt. Şi nu există nici un mod să-i minţi. Noi, monahii, nu le putem doar spune că există Dumnezeu şi că trebuie să credem în El. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor de Dumnezeu, lumini, pentru că oamenii de care noi ne ocupăm sînt foarte pregătiţi intelectual (chiar intelectuali culţi ) şi care caută adevărul.

Sîntem lipsiţi de credinţa şi de curajul Sfinţilor noştri Părinţi.

Pe pămînt minunea noastră este să trăim o viaţă sfîntă în mijlocul atîtor lucruri la care trebuie să renunţăm. De fapt noi, românii, am trăit oarecum izolaţi, fără a avea parte de multă bunăstare şi tehnologie şi această situaţie a fost benefică pentru nivelul de înţelepciune spirituală. De exemplu viaţa de familie: sănătatea vieţii de familie e necesară pentru orice fiinţă umană. Ceea ce vreau să spun este că atunci cînd nu eram fericiţi din punct de vedere material, nu eram consideraţi mai puţin buni creştini. În vest, spiritualitatea creştină a slăbit foarte mult din cauza dezvoltării tehnologice foarte puternice, începută în special de la Revoluţia Franceză.

Să vă spun ce este monahismul: este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi a bătăliei. E adevărat că acum noi, monahii sîntem slabi şi mijloacele noastre sînt sărace. Am devenit aşa după primul război mondial, cînd francmasoneria ne-a invadat ţara. Biserica a devenit din ce în ce mai supusă. Carol al II-lea a avut un caracter corupt. A omorît figurile remarcabile ale ţării, a învrăjbit partidele politice între ele, a lucrat ca să discrediteze şi să dezonoreze partidele şi le-a făcut să lucreze împotriva intereselor ţării. Biserica a fost mereu subordonată politic, supusă acţiunilor şi capriciilor politice. Învăţătura noastră religioasă a fost foarte săracă. Noi am avut numai un seminar pentru monahi la Mănăstirea Cernica, dar şi el a fost desfiinţat după 1940 din motive politice.

Ascunzîndu-ne în spatele cuvintelor “supunîndu-ne oficialităţilor, ne supunem lui Dumnezeu Însuşi”, ierarhia noastră s-a supus în faţa cezarului acestei lumi. Acest lucru ne subminează existenţa noastră. Nu vreau să spun că trebuie să fii nerespectuos, dar acest mod de a deforma versetul biblic ne-a înrobit pe noi monahii, politicienilor. Din nefericire, sîntem lipsiţi de credinţa şi curajul Sfinţilor noştri Părinţi, care au coborît din sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constantinopolei ca să prevină distrugerea sfintelor icoane cu propria lor viaţă. Şi dacă am avea minimum din această credinţă a sfinţilor în Domnul nostru Iisus Hristos, am putea cu siguranţă schimba soarta acestei ţări. Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim. Noi încă dormim. Să ferească Dumnezeu să dăm socoteală de aceia care şi-au trădat credinţa!

CEA MAI INTERESANTĂ EXPERIENŢĂ A VIEŢII: A TE CUNOAŞTE PE TINE ÎNSUŢI

Monahia Nina: – Vă rugăm, părinte, povestiţi-ne ceva din timpul anilor de detenţie.

P. Justin: – Dragii mei, a fost o perioadă întunecată de cumplită suferinţă, ani în care era foarte greu de trăit. Am avea nevoie de un an întreg să ne liniştim sufletele ca să răspundem la întrebări. Acele anchete care se făceau au implicat mulţi oameni. De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute şi apoi să mă întîlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai tîrziu – numele acelei persoane apărea în anchetă.

Trebuia să răspundem întrebărilor: “Da, sigur am avut o scurtă discuţie” şi anchetatorii întrebau: “Despre ce aţi vorbit? Despre cum să organizaţi rezistenţa?” Apoi răspundeam: “Nu, nimic despre aceste lucruri, doar chestiuni obişnuite”; în sfîrşit eram bătuţi, torturaţi psihic pînă semnam o hîrtie în care se spunea că noi ştiam totul şi că eram criminali. Şi aşa luam 10 sau 15 ani pedeapsă.

Toate aceste întîmplări au însemnat mult în viaţa mea. Cînd toate aceste întrebări s-au terminat, viaţa mea a cunoscut o perioadă de pace – toti deţinuţii, de fapt, treceam prin această perioadă. Ea începea cînd reuşeam să pătrunem în interiorul nostru. Aceasta e cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: a te cunoaşte pe tine însuţi. Apoi urmează o perioadă de consolidare pe calea suferinţei, graţie căreia reuşeşti să te cunoşti pe tine însuţi. A fost total şi simplu că noi ne redescopeream la acele ore pe patul suferinţei: era o chemare.

După 15 ani şi jumătate am întîlnit pe unul din foştii deţinuţi ca episcop. Se retrăsese de asemenea într-o mănăstire şi mi-a spus: “Părinte, ştiu că ai suferit mult, dar nu crezi că n-ar trebui să facem politică?” “Prea sfinţite, cu permisiunea voastră, asta nu e politică. E dreptul şi datoria noastră să veghem şi să ne apărăm pe noi şi adevărul creştin. Aceasta presupune să vorbim şi să arătăm lumii pericolele cu care se confruntă creştinătatea în aceste zile”. Episcopul nu a părut mulţumit de acest răspuns. Numai după ce am înţeles exact de ce eram în închisoare am început să rezistăm. A urmat o perioadă în care ne-am închipuit, şi apoi ne-am eliberat de iluzia acelor zile în care americanii vor veni şi ne vor eliberă pe toţi. Oamenii erau foarte înflăcăraţi de această speranţă. Dar acest zvon era pură propagandă. Era un mijloc prin care comuniştii făceau mai multe victime, prin care mai mulţi deveneau deţinuţi.

A urmat apoi reală consolidare spirituală. A fost foarte puternică, aproape inexplicabilă, pentru că noi eram complet izolaţi în fortăreţe ca Aiud şi Gherla. Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvîntului.

Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adîncă. Puteai să simţi numai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi avînd-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimîntător.

Aşa că nu erai uimit cînd colegul tău din următorul pat de companie nu îţi răspundea cînd era strigat. El putea fi mort şi aşa rapid s-au întîmplat multe morţi. Din cauza stării avansate de inaniţie, trupul începea să se umfle peste tot: picioare, degete ,cap. Ne întrebam de ce deveneam aşa de graşi. Printre noi erau medici care ne-au explicat că atunci cînd trupul îşi pierde puterea nu mai e în stare să elimine apa pe care o reţine în ţesuturi. Noi apăsam cu degetul undeva pe piele, acolo se făcea o gaură şi pielea nu-şi mai revenea la loc. Această fază însemna că moartea era o chestiune de ore. Noi toţi eram foarte tineri: de la 22 la 35 de ani. Oricînd intrai în acea fază puteai să-ţi pierzi controlul – nu mai ştiai ce spui şi ce faci.

ACELEA ERAU ZILE DE SACRIFICIU ŞI JERTFĂ, EXTRAORDINARE, UNICE

- Ce puteam ca preot să fac în acele situaţii? Am început să spovedesc aceşti oameni, în special în Posturi: în Postul Mare, în cel al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului, al Sfinţilor Apostoli. Dar nu puteam să spovedesc decît 3 sau 4 oameni care sufereau în aceeaşi celulă cu mine. Ce puteam să fac pentru ceilalţi, care erau în celulele de lîngă şi deasupra noastră? Cum puteam să obţin Trupul şi Sîngele Domnului Iisus? Această responsabilitate de a schimba viaţa
spirituală a celorlalţi oameni a devenit bucuria fundamentală a vieţii mele. Personal, nu am mai simţit durerea. Eram în propriul domeniu mai fericit decît atunci cînd eram afară liber, în lume. Aceasta şi pentru că viaţa noastră spirituală devenea din ce în ce mai puternică, cu mult mai puternică decît era înainte de detenţie.

Am suferit de hepatită în infirmerie. Atunci am terminat ultima bucăţică din Sfînta Împărtăşanie şi n-a rămas nici o firimitură. Era acolo un bărbat, Şerban Constantin de 28 de ani, din Constanţa. Suferea de ciroză şi intrase în faza de descompunere. Toată ziua şi toată noaptea ţipa, gemea şi plîngea. Nu primise Sfînta Împărtăşanie de 4 ani şi avea acasă o soţie şi doi copii. Ce puteam să fac? L-am spovedit uneori noaptea şi dimineaţa devreme între 4:00 şi 5:00, timp de 5 minute; gardienii ne verificau prin vizetă. Ei patrulau de la un capăt la altul al culoarului şi se uitau prin vizeta fiecărei uşi, dacă stai în genunchi sau încerci să te rogi pentru cineva.

Ce puteam noi să facem? Am aranjat să avem o discuţie şi am spus: Băieţi, trebuie să mergem şi să cerem să ne vadă un doctor pentru că, slăbiţi cum sîntem, avem dreptul la puţin vin. Şi uite aşa am început: cu o mică bucăţică de pîine pe care o aveam şi cu toate rugăciunile pe care le ştiam, într-un colţ, în afara suprafeţei ce putea fi văzută prin vizetă, singur.

Şi dacă am săvîrşit vreodată Sfînta Liturghie, a fost atunci. Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă, extraordinare şi unice.

Şi durerea era să vezi cum moare un om în faţa ta. Aceasta e adevărata suferinţă. Şi aşa am reuşit să dau Sfînta Împărtăşanie acelui bărbat din Constanţa, care a murit după 3 zile, pe care l-au ridicat din celulă. Am spovedit oamenii din celelalte celule prin alfabetul Morse. Fiecare ştia cum să comunice cu ceilalţi prin perete. Acum ce puteam noi să facem? Nu puteam ţine discuţii foarte uşor; în special cînd discuţiile erau provocate din interior de acei dintre noi care colaborau cu autorităţile, puteai să spui ceva în acea discuţie, înregistrau pe bandă şi apoi foloseau ceea ce ai spus împotriva ta.

Noi eram oameni cu condamnări mari – 7, 8, 9, 10 ani şi mai mult. Oricînd aveam ocazia, puneam cîteva firimituri de pîine în cusături. Ni le verificau la intrare într-adevăr, dar nu în totalitate. Aşa că dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 grame de pîine în cusături era suficient să prepari Sfînta Împărtăşanie pentru 100 de oameni. Singurul punct de întîlnire era toaleta. Puteai să trimiţi prin morse, că într-un loc din toaletă, omul spovedit găsea Sfînta Împărtăşanie. Sau puteai să trimiţi Sfînta Împărtăşanie cînd treceau prin faţa celulelor, asigurîndu-te că gardieni nu te vor prinde. Acelea erau zile de lumină şi bucurie şi viaţa era bogată. Era cel mai bun loc de educaţie religioasă. Dar apoi gardienii au descoperi şi imediat au încercat să ne împrăştie. Au decis să ne trimită la o mină de sare, nefăcînd distincţie între oamenii sănătoşi şi bolnavi.

AM PRĂZNUIT ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS LA 800 DE METRI SUB PĂMÎNT

Au urmat două săptămîni de muncă grea. Trebuia să mînuieşti un ciocan uriaş cu greutatea între 15-20 kg şi să spargi bucăţi mari de sare cu el. Jos în mină temperatura era de 35-40 grade şi apa curgea şuvoi pe trupurile noastre.

Îmi amintesc cum un preot, părintele Şerban, Dumnezeu să-l odihnească, la un moment dat nu mai putea ţine ciocanul şi ne-a spus: “Priviţi, eu intenţionez să le spun că refuz să mă sinucid prin acest efort.” În ziua următoare a făcut un pas înainte în timpul inspecţiei şi a spus: “Domnule, eu nu mai pot coborî în puţ – puteţi să-mi daţi orice muncă la suprafaţă dacă doriţi”. Comandantul i-a spus: “Bine, în viitor vom vedea, dar acum intri în mină “. Şi chiar dacă nu i-a plăcut ce i s-a spus el a coborît în mină. Următoarea zi, comandantul lagărului i-a spus: “Şerban, tu stai la suprafaţă”.

În lagăr, un gard înconjura mulţi metri în lungime o bucată de pămînt. Nu ni se dădea voie să ne apropiem de pămîntul de lîngă gard. Autorităţile l-au pus pe Şerban la bucătărie să cureţe cartofi. Soldatul de serviciu i-a spus lui Şerban să ia coşul de gunoi şi să-l arunce dincolo de bucătărie. Dar bucătăria era aproape de bucata de pămînt de lîngă gard. “Nu mi se dă voie să-l duc acolo”. “Du-te şi aruncă gunoiul acolo”. Aşa că el a luat coşul cu gunoi, l-a depozitat acolo, a luat colţul şi în acel moment au tras în el. S-a întîmplat în jurul orei 9:00 dimineaţa.

În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pămînt într-o mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau săturaţi de aceasta şi ne cereau nouă: “Măi, cîntaţi-ne nişte cîntece româneşti”. “Vrem să auzim viaţa românilor, sîntem acasă”.

Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi “Forţa specială de muncă “. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere: 2121, 400 sau 200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni, mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii, îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate, le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult decît este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai puţin de o lună, acei civili au înţeles că criminalii s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu “domnule profesor” sau “părinte”. Apoi au început să se întrebe: “Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sînt aceşti indivizi?” După un timp, civilii au început să ne aducă frînturi de informaţii de la suprafaţă: articole tăiate din ziar, lucruri de genul acesta. Nu puteţi să vă imaginaţi ce mult a însemnat aceasta pentru noi, în special pentru intelectualii care erau printre noi. Era o pedeapsă de moarte pentru ei să nu ştie nimic din ce se întîmpla în societate. Trebuie să ai un psihic robust ca să fii capabil să accepţi acesta, să-ţi salvezi sufletul, inima şi mintea, să le păstrezi nealterate, întregi. Aceasta era de fapt ceea ce încercau să distrugă: încercau să-ţi omoare sufletul, mintea, inima şi voinţa ta. Aşa că, vă imaginaţi ce binecuvîntare a fost cînd acei civili, acei oameni, lăsau cîteva ştiri, cîteva informaţii ca noi să le găsim. De exemplu am găsit la un moment dat însemnări ca: “Opriţi creşterea producţiei. Autorităţile intenţionează să ne oblige să muncim cît mai mult şi noi nu mai putem! Intenţionează să ne taie salariile şi noi avem familii de întreţinut.”

Am lucrat într-un mod inteligent, să ştiţi, au fost printre noi mulţi oameni deştepţi, mulţi intelectuali, chiar dacă nu se remarcaseră anterior, şi am fost hrăniţi din nou. Dar cînd am înţeles motivul schimbării modului de comportare faţă de noi, am schimbat placa. Noi, deţinuţii, am fost prea cinstiţi. Dar civilii ne-au arătat ce trebuie să facem: să încărcăm micul tren cu piatră la bază şi cu minereu la vîrf. Aşa că în loc de 50 de vagoneţi am ajuns la 70. Şi asta s-a întîmplat: pentru că noi eram prea productivi şi autorităţile au început să concedieze civilii. În acelaşi timp, unii din civili, foarte precaut, au început să strecoare ziare în mină. Acolo printre noi erau oameni de diferite orientări politice, exact ca astăzi. După ce terminau de citit ziarele, începeau să facă comentarii de o profundă perspicacitate politică. Au început să apără diferite fragmente din Sfînta Scriptură. Dar, desigur, aceste lucruri erau descoperite pînă la urmă, pentru că erau agenţi printre noi. La trei oameni era un agent (sau 1 din 3 era agent).

A venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume, că nu am putut şti cînd au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.

ÎNDRĂZNEŞTI SĂ SPUI CĂ CREZI ÎN DUMNEZEU?

Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acei vagoneţi pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul cînd am intrat în ascensor, şi cînd cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre, cînd am simţit o profundă şi duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cîntat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afară noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Cînd am intrat în ascensor am intrat cîntînd “Hristos a înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cîntecul lor în adîncime, în mină. Cîntecul a început jos sub pămînt, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cîntînd. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

“Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Cînd vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Cînd o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, bandiţilor! Toate vieţile voastre sînt în mîinile noastre: noi sîntem cei care deciedm ce se va întîmpla cu voi. Şi am hotărît că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi! Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi, atît ortodocşi, cît şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu mirenii. Apoi, comandantul a început din nou :”Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi ! Aceştia sînt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sînt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Măi, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel moment, dar mi-am spus mie că trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. “Măi, spune de unde eşti ?” I-am spus de unde sînt şi m-a întrebat “Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” “Da!” “Nu mai sînt şi alţii în afară de tine? Să-i chemăm pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adînci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară. Au venit vremuri grele pentru noi. Se temeau că am putea forma un grup de rezistenţă acolo. La început ne-au luat la anchetă. Ancheta nu a fost violentă, a fost chiar civilizată. Autorităţile deja ştiau totul despre noi – eram acolo de mulţi ani şi în timpul anchetelor ne-au ascultat cu atenţie să vadă ce le spunem. Eram acolo de toate categoriile: profesori universitari, ingineri, doctori, judecători şi preoţi. Fiecare a învăţat unul de la celălalt. A fost o şcoală, o universitate a vieţii plină de respect. Acolo am învăţat germană şi italiană. Acolo erau teologi care ne învăţau dogme, rugăciuni, cîntece de slavă, acatiste, orice. Noi toţi învăţăm unii de la alţii. Iată cum a fost păstrată flacăra vieţii, iată cum am rămas vii. Puteai să asculţi un apicultor, şi după mulţi ani ştiai totul despre albinărit şi miere în detaliu. Puteai deveni în acelaşi timp un viticultor şi un geograf. După detenţie ai fi putut merge uşor la cea mai bună universitate dacă doreai. Şi toate acestea se întîmplau în situaţia în care nu era hîrtie şi creion. Dar puteai învăţa franceză zgîriind pămîntul sau peretele cu un cui sau cu o unghie. Profesorul de franceză pe care l-am cunoscut scria texte, cuvinte pe pereţi.

Credeam din suflet că era absolut greşit să nu rezistăm împreună, să nu ne facem datoria, care a fost una de sacrificiu. Totul a început în 1917, cu revoluţia rusă. Adică cu comunismul. Am putut vedea bine ameninţarea lui – noi citeam ziare, nu-i aşa? Numai că nu ne-am aşteptat ca acel dezastru va veni peste noi după 1944 şi chiar şi apoi nu am fost uniţi împotriva comunismului. Nu am avut acea putere, şi pentru ceea ce am spus anterior, că Biserica susţine să nu intre în politică, că intenţionează să se supună statului. Dar atunci ea nu mai e Biserică! Ce o va arăta pe ea Biserică? Unde va fi puterea ei? Regimul comunist ştia cum să se împrietenească cu unul care se supune…

COMUNIŞTII ŞTIAU FOARTE BINE CĂ CEL MAI MARE ŞI REAL PERICOL A FOST BISERICA

Ştefan (traducătorul român): – Părinte, eu cred că poporul nostru în lăuntrul său nu a avut nimic de-a face cu ideile comuniste.

Părintele Justin: – Nu a avut, e adevărat. Noi niciodată nu am crezut în ideile lor. Comuniştii au ştiut cum să-şi introducă proprii oameni în locurile potrivite. Ce altceva au făcut ei? Mulţimi de oameni au devenit deţinuţi. Au luat 7 sau 8 oameni din fiecare sat – elita: poate un preot, un învăţător, cel mai informat şi cel mai respectat. Apoi restul s-a spus fără murmur. Au introdus imnul republicii în loc de “Tatăl nostru” în şcoli, i-au pus pe învăţători şi pe cei mai importanţi în închisori şi i-au înlocuit cu persoane care abia puteau să citească şi să scrie corect, lor le-au dat puterea. Comuniştii au adus în faţă, în frunte, elementele cele mai josnice, oameni fără credinţă şi fără Dumnezeu. Le-au oferit avantaje materiale şi le-au dat pentru că erau oameni foarte săraci. Iată cum au devenit membri ai partidului comunist. Iar acesta n-a fost nici comunism. A fost doar o parodie grotească şi comunismul, şi naţionalismul. Comuniştii ştiau foarte precis ca cel mai mare şi mai real pericol era Biserica. Şi asta o spuneau tot timpul: “Cum puteţi fi atît de proşti să îi credeţi pe popii ăştia? Nu vedeţi că sînt ai noştri acum? Ei n-au nimic de-a face cu Biserica. Nu vedeţi că nu mai slujesc Biserica? În acea perioadă, am a vorbit cu oficialităţile securităţii că de la om la om, fără frică. Nu mă puteau răni mai adînc – eu eram deja condamnat pe viaţă. Şi mă ascultau într-adevăr pe mine. La un moment dat au ezitat: “N-ar fi mai bine să-l credem, ca pe unul care plăteşte din cauza noastră?” Dar, desigur, nu puteau fugi de comunişti cum doreau. Ei spuneau: “Ai dreptate, aici tu eşti criminal, deşi nu ai nimic de-a face cu criminalii”.

Împreună cu noi erau criminali adevăraţi, hoţi, spărgători, cu sentinţe de 10-15 ani. Te îngrozeai numai cînd te uitai la ei. “De ce nu ne permiteţi jumătate din tratamentul acestora?”

Nu ni se permitea să ne vedem rudele, să ţinem corespondenţă, în timp ce criminalii şi hoţii de drept comun ţineau corespondenţa, primeau pachete de acasă, orice doreau.

Securiştii mereu ne răspundeau că noi eram adevăraţii criminali periculoşi, din cauza modului de a gîndi. “Cu modul vostru de gîndire puteţi omorî un întreg popor, în timp ce aceştia (deţinuţii de drept comun ) omoară un om aici, un om acolo. Pericolul sunteţi voi, cu minţile voastre şi ideile voastre. De aceea nu vă dăm voie nici măcar aş vorbiţi cu rudele. Aceasta pentru că te convingeau despre lucruri care tu însuţi ştii că sînt bune şi adevărate. “Aşa că dacă nu le accepţi este pentru că nu vrei să le accepţi împotriva propriei conştiinţe”. Aşa vorbeam cu ei, fără frică. Aceasta e ceea ce numesc eu infirmitatea oamenilor. Noi nu ştim cum să ne apărăm fiinţa, sufletele şi inimile noastre. Acesta e lucrul care contează cu adevărat, aceasta e realitatea fundamentală pe care noi, ca fiinţă umană, trebuie mereu să o sprijinim şi să o apărăm. Noi niciodată nu am ştiut să ne apărăm sufletul. Ne-am revoltat cînd nivelul material a fost sever redus, dar niciodată nu ne-am revoltat cînd sufletul nostru a început să fie atacat şi distrus.

BISERICA TREBUIE SĂ SE ÎNTOARCĂ LA DATORIA EI

Ştefan: Credeţi că viaţa religioasă ne poate ajuta acum?

P. Justin: Da, cu siguranţă. Ne poate ajuta în mod esenţial. Din nefericire avem aceeaşi coruptă ierarhie pe care o avem de 45 de ani de la comunişti. Ierarhii cu siguranţă îşi cunosc meseria, ştiu cum să corupă, aşa că aproape toată ierarhia noastră are pete urîte, hidoase pe conştiinţă. O pată nu poate fi ştearsă mult timp. Eu îi înţeleg. A greşi e omenesc. Dar a rămîne în gresală şi a greşi în continuare e diabolic. Nu pot să accept această greşită poziţie a Bisericii, a preoţilor şi a episcopilor, a fiecăruia cînd e nevoie să stai treaz şi să lupţi, atunci cînd naţiunea şi credinţa sînt în pericol.

Ştefan: Sînteţi optimist? Credeţi că România…

P. Justin: Dacă România îşi vine acum în fire, dacă devine mai cinstită şi luptă pentru viaţă şi drepturile ei, cu siguranţă poate învinge. Dar pentru aceasta trebuie cu toţii să ne sprijinim împreună, unii pe alţii, pînă la sfîrşit. Şi trebuie să spun că oamenii sînt ceea ce noi preoţii îi învăţăm să fie, şi ceea ce noi sîntem. Noi ne vedem în oameni aşa cum te-ai uita într-un pahar. Biserica trebuie să se întoarcă la datoria ei pentru că importanţa şi influenţa ei sînt înfiorătoare. Patriarhul trebuie să ia totul în mîinile lui şi să înţeleagă care sînt datoriile oamenilor de astăzi. Aceasta nu înseamnă ca toţi să se implice în politică. Trebuie să ne ocupăm de ceea ce Iisus Hristos ne-a învăţat pe noi.

Ştefan: Care credeţi că va fi evoluţia vieţii monahale?

P. Justin: E dificil a spune, atîta vreme cît suferim de această mentalitate bolnavă. Monahismul suferă de această boală de care suferă şi societatea însăşi. Dar cînd viaţa monahală va deveni sănătoasă din nou societatea de asemenea se va însănătoşi. Viaţa monahală este acum chiar decăzută. Sînt foarte îngrijorat de victimele pe care prozelitismul protestant a început să le facă în ţara noastră. Credinţa noastră ortodoxă e înţeleasă numai cu stimulente materiale, nu vedeţi? Nordul Moldovei e inavadat de materialism. Oameniii vin şi îi ademenesc pe moldoveni cu bunătăţi, pachete, blugi şi nu mai ştiu ce. Bunul nostru creştin ortodox e total pierdut, bietul om. Bunurile materiale sînt singurele bunuri care-l interesează acum. Moldova a fost una din cele mai spirituale părţi ale ţării. Dar acum are o disperată concepţie materială.

- Credeţi că se mai poate descoperi caracterul militant în monahismul nostru? În ce constă? Aceasta e ceea ce mi-ar plăcea să aud.

- Tipicul ortodox e al doilea element în comparaţie cu esenţa adevărului nostru, cu adevărata chemare şi misiune. Tipicul e un lucru omenesc. Nu e o dogmă, o doctrină. Sigur, e important cînd şi cum citeşti Vecernia sau să săvîrşeşti Sfînta Liturghie după rînduială. Dar cu adevărat important este să ne cristalizăm, să ne dezvoltăm spiritul de sacrificiu, de jertfă din noi şi acesta este miezul manifestărilor exterioare. Vorbesc despre capacitatea de a înţelege vîrsta pe care o trăim acum şi despre rolul pe care-l avem în mărturisirea adevărului creştin ortodox.

Înţelege monahismul misiunea cu care se confruntă? Pentru că monahismul, în concepţia mea, mişcă lumea, este cel care ţine aprinsă flacăra vieţii şi a adevărului în lume. Monahismul e geniul creştinismului. Nu sînt sigur că citirea troparelor, a Vecerniei, Privegherile, trezirea la miezul nopţii şi citirea Acatistelor îl fac pe om fericit. Aş vrea să văd geniul omului cum reînnoieşte viaţa monahală, în sensul de a se umple cu forţă creativă. Aceasta e ceea ce vreau. Dar în aceste timpuri nu pot să văd acest lucru. Noi nu vedem că Ortodoxia şi adevărul sînt atacate din toate părţile de ateism, de neoprotestantism, de indiferenţă şi de altele. Ochii noştri nu sînt deschişi în faţa acestor pericole şi continuăm să dăm acelaşi răspuns: “Hai să postim, hai să ne rugăm, hai să ne spovedim”. Toate acestea sînt adevărate şi necesare. Dar noi nu le facem în realitate. Pentru că dacă le-am face, apoi am putea vedea rezultatul: reînnoirea spirituală a credinţei noastre, o viaţă plină de jertfă.

Monahismul e cea mai înaltă chemare la această oră. Viaţa monahală, prin lumina ei, prin energia sacrificiului ei, e singura capabilă să biruie criza actuală.

Din nefericire, lucrurile nu stau încă aşa. Oamenii adesea spun: “Am văzut Agapia. Ce mănăstire frumoasă, ce drăguţă, ce mare! Minunate ateliere, minunate lucruri!” Şi ce-i cu asta? Nu le puteţi găsi pe acestea şi în lume? Noi nu avem nevoie de reclamă. Noi avem nevoie de Viaţă, care să rămînă după noi. Sîntem în criză, nu-i aşa? În cea mai mare din istoria Bisericii! Dacă continuăm aşa, vom dispărea ca naţiune în mai puţin de 50 ani.
Părerea mea: Aceasta este cea mai rea criză din istoria Creştinismului! Şi credincioşii, bieţii oameni continuă să întrebe: Unde sînt duhovnicii noştri, preoţii noştri, mănăstirile noastre? Ce fac ei?

Interviuri luate de maica Nina Hagopian din Alaska, publicate în revista The Orthodox Word, 1994

Traducere de Radu Hagiu

Sursa: Manastirea Petru Voda

Ziarul de Bacau: În ședința Consiliului Local Târgu Ocna de azi se va supune la vot proiectul de retragere a titlului de cetățean de onoare al orașului acordat lui Valeriu Gafencu. Va fi prezent inclusiv președintele Institulului de Studiere a Holocaustului "Elie Wiesel”.

În ședința Consiliului Local Târgu Ocna de joi se va supune la vot proiectul de retragere a titlului de cetățean de onoare al orașului acordat lui Valeriu Gafencu. Primarul Ștefan Șilochi spune că gestul lui este urmarea adresei primite de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului. În replică, diferite asociații și profesorii critică dur deciza Primăriei.


Claudiu TĂNĂSESCU

Un întreg scandal a izbucnit la Primăria din Târgu Ocna, care va atinge apogeul în ședința Consiliului Local de joi, din cauza unui punct de pe ordinea de zi care vizează retragerea titlului de cetățean de onoare acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu. “Titlul de cetățean de onoare a fost acordat în anul 2009 – a declarat primarul Ștefan Șilochi. Ulterior, am primit o adresă de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului , prin care ni se solicită să retragem acest titlul pentru că se încalcă legea. Noi am trimis adrese la asociațiile care au susținut acordarea titlului, familiei și am cerut să vină cu argumente care să contrazică adresa de la Institut. În ședința de joi vom aduce toate răspunsurile și adresele. Va fi prezent inclusiv președintele Institulului de Studiere a Holocaustului”.
În adresa Institulului “Elie Wiesel” se arată că “în opinia noastră această decizie a Consiliului Local Târgu Ocna este incompatibilă cu normele democratice și prevederile legale, din următoarele motive: (…) Tribunalul Militar al Corpului IV Armată … a dispus condamnarea într-un lot de 18 persoane a lui Valeriu Gafencu pentru participarea la Rebeliunea Legionară. Valeriu Gafencu a fost învinuit că în calitate de conducător al organizațiilor școlare Frățiile de Cruce (organizațiile de tineret ale Mișcării Legionare) din Iași a instigat direct pe elevi (…) la nesupunere față de legile și autoritățile școlare, determinându-i în ziua de 23 ianuarie 1941 să suspende cursurile. Această instigare a avut ca urmare declararea grevei de către elevi. Valeriu Gafencu a fost condamnat la 3 luni și o zi închisoare corecțională și 2.000 de lei amendă corecțională pentru instigare publică. (…) Valeriu Gafencu a fost condamnat pe 5 decembrie 1941 (…) pentru crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară potrivnică ordinei existente (…)”. Institutul mai arată că acțiunile de inspirație legionară reprezintă amenințări la siguranța națională și motivează cu încălcarea Legii 107/2006 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob. Valeriu Gafencu a fost închis la Târgu Ocna, unde a și murit în februarie 1952.

Scrisoare deschisă adresată primarului de Târgu Ocna

Pe adresa redacției Ziarului de Bacău am primit scrisoarea deschisă a profesorului Anca Tudor din București, adresată primarului Șilochi: “Vă scriu după ce am aflat de propunerea de a retrage titlul de cetațean de onoare al orașului pe care azi îl administrați omului care reprezintă mult pentru spiritualitatea românească – Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul închisorilor. Eram în sala de festivități a Casei de Cultură atunci când viceprimarul a conferit acest titlu, după un cuvânt foarte frumos, un elogiu sobru al celui omagiat post-mortem. Știm acum cu toții ce a reprezentat detenția pentru deținuții politici ai acelor vremuri, știm de asemenea că, prin mila lui Dumnezeu, faptele lor de vitejie și sfințenie au ieșit la iveală după zeci de ani prin mărturiile supraviețuitorilor și prin relicvele celor care au primit în închisoare cununa muceniciei. Mulțumind lui Dumnezeu pentru darul libertății sociale pe care l-am primit în decembrie 1989, se cuvine să-i cinstim pe cei care, în suferințe inimaginabile, au reușit să rămână demni în viață și în moarte, gândindu-se neîncetat la moștenirea de noblețe și sfințenie pe care aveau menirea să o lase urmașilor, nouă adică. Pentru mine este o acțiune de neînțeles punerea în discuție a acestui titlu și, mai mult, retragerea lui. Nu cunosc amănute, dar cred că nicio presiune nu ar putea să motiveze oprobiul, pata neagră care ar plana mereu asupra orașului Târgu Ocna dacă ați lua această decizie. Vă rog, domnule Primar, să ștergeți din ordinea de zi a ședințelor de administrație acest rușinos punct, ca un bun român cu sufletul curat, integru, implacabil în dreptate, tradiție și frică de Dumnezeu”.

Părintele Justin s-a întors la prima sa chilie din Mănăstirea Petru Vodă, azi, Miercuri, 29 Mai 2013

miercuri, 29 mai 2013 18:47

Ieri dimineaţă, Marţi, 28 Mai a.c., Părintele Justin s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi a fost foarte liniştit şi tăcut pe tot parcursul zilei. Pe la orele amiezei a cerut să fie dus la Mănăstirea Petru Vodă, de călugări. Şi-a întărit dorinţa şi în faţa cîtorva maici din Mănăstirea Paltin, încă o dată, seara, spunînd că vrea să îi mîngîie cu prezenţa sa şi pe părinţi, iar cei de faţă i-au cerut un pic de răgaz ca să îi poată pregăti chilia.
Azi dimineaţă, Miercuri, 29 Mai 2013, a fost întrebat încă o dată dacă vrea să meargă şi a confirmat: “Păi da, măi, să mergem!” În scurtă vreme aparatura medicală necesară a fost dusă la Mănăstirea Petru Vodă şi pe la orele 10-11 dimineaţa, într-o atmosferă emoţionantă, înconjurat de toate maicile Mănăstirii Paltin, care au început să cînte încet “Hristos a înviat!”, părintele a plecat la prima sa chilie, construită aici în anul 1992.



La sosire, părinţii din mănăstire l-au înconjurat şi ei cu multă emoţie, împreună cu cei cîţiva mireni care se aflau de faţă. Cu toţii sîntem bucuroşi şi recunoscători pentru această mare binecuvîntare ce ni s-a dat.
Starea sănătăţii sale nu a suferit modificări majore în ultimele două zile. Există, însă, şi cîteva foarte mici semne de îmbunătăţire. Momentan Părintele Justin are nevoie de rugăciuni, de linişte şi de înţelegere, pentru a putea să-şi recupereze sănătatea pe care cu toţii i-o dorim. Pînă cînd voia şi pronia lui Dumnezeu va hotărî nişte schimbări majore în bine, îi rugăm pe toţi cei ce vor să-l vadă pe duhovnicul nostru să-şi amîne vizita propusă; părintele stareţ va hotărî singur cu privire la fiii duhovniceşti ce doresc să îl vadă, dacă şi cînd se va simţi în putere pentru a-i primi.
La Mănăstirea Paltin se va săvîrşi în continuare Sfîntul Maslu după slujba de seară (ora 18), iar la Mănăstirea Petru Vodă se va face Sfîntul Maslu de două ori pe zi, după slujba de dimineaţă şi după cea de seară. Toţi cei ce îl iubesc pe Părintele Justin sînt aşteptaţi să ni se alăture în rugăciune, fie aici, fie în orice alt colţ al lumii în care se află, pînă cînd Dumnezeu îi va reda însănătoşirea pentru care cu toţii ne rugăm.
Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Lasati-ne in Legea noastra! Protest impotriva Guvernului, care a facut presiuni asupra Primariei Targu Ocna in scopul retragerii cetateniei de onoare acordate sfantului închisorilor, Valeriu Gafencu. Doamna Aspazia Otel Petrescu (declaratie inregistrata video): “Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu! Este un act de ura”

Joi, 30 mai a.c., între orele 15.00 şi 17.00, în Piaţa Victoriei, pe trotuarul din faţa Muzeului Antipa, Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”, căreia i se alătură Asociaţia “Rost”, Centrul Rezistenței Anticomuniste, alte asociaţii civice, organizează un protest împotriva guvernului, care a dictat defăimarea lui Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor.
Prin retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna, sub acuzaţia de fascism, guvernul Victor Ponta şi inspiratorii săi de la Institutul Elie Wiesel intenţionează să-l supună oprobiului public pe Sfîntul închisorilor.
Manifestarea noastră se va desfăşura în acelaşi timp cum şedinţa Consiliului Local Tg. Ocna, care va trebui să-şi dea votul formal pentru decizia luată deja la Bucureşti.
Sînt aşteptaţi să participe toţi cei care au conştiinţă naţională şi credinţă creştină. Singurele însemne permise la miting sînt crucea şi drapelul tricolor.
De asemenea, vă îndemnăm să veniţi fiecare cu portretul lui Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, basarabeanul a carui mare parte din familie s-a jertfit pe altarul tarii, cu tatal, artizan al Unirii, mort in gulagul sovietic, s-a savarsit din viata sa de pe acest pamant in urma cu 61 de ani, pe 18 februarie 1952, in inchisoarea de la Targu Ocna, dupa ce isi daruise streptomicina pentru salvarea unui alt detinut, evreu, pastorul Richard Wurmbrand. Dupa 61 de ani de la acest gest suprem, un Institut ce poarta numele lui Elie Wiesel, care s-a reusit sa fie infiltrat sub cupola si acoperirea Guvernului Romaniei, isi permite sa conteste omagierea lui Valeriu Gafencu de catre primaria si cetatenii din Targu Ocna, prin conferirea cetateaniei de onoare celui supranumit de un alt evreu, Parintele Nicoale Steinhardt, drept “Sfantul Inchisorilor”. Gestul, catalogat de Doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic cu 14 ani de temnita grea, drept un “act de ura” a nascut o reactie fireasca a societatii civile crestine, zeci de organizatii si mii de persoane protestand printr-o petitie publica sau prin scrisori transmise direct autoritatilor locale din Targu Ocna. Detinutii politici cu peste 15 ani de
inchisoare, Parintele Justin Parvu si profesorul Radu Ciuceanu, sau regretatul istoric Gheorghe Buzatu, s-au raliat acestei initiative. Nu este cazul sa mai intram in amanunte. Spre sfarsitul acestei luni (30 aprilie-nn), Consiliul Local din Targu Ocna urmeaza sa decida – in sedinta publica – ce se va intampla cu aceasta cerere aberanta. E bine ca cei care vor sa apere memoria martirului inchisorilor sa fie aproape si sa-l sustina pe Sfantul Inchisorilor incluisv la fata locului, la momentul respectiv. Doamna Aspazia Otel Petrescu, a carei declaratie o puteti citi sau asculta aici, la fel ca si Parintele Justin Parvu, afirma ca, orice s-ar intampla, pentru noi Valeriu Gafencu ramane un sfant. Rugati-va pentru el asa cum si el se roaga pentru noi.

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre atacul la... de ZiaristiOnlineTV

“Ma uluieste aceasta pornire impotriva cetateniei de onoare a lui Valeriu Gafencu!”, ne spune doamna Aspazia Otel Petrescu, fost detinut politic timp de 14 ani si autoarea impresionantelor volume memorialistice “Strigat-am catre tine, Doamne!” , “Cu Hristos in celula” sau “A fost odata”. “Masura aceasta se indreapta in primul rand impotriva cetatenilor din Targu Ocna. Pe Valeriu Gafencu nu-l afecteaza cu nimic lucrul acesta; el va ramane in istorie ceea ce a fost: unul din cei care a protestat cu pretul vietii sale impotriva unui regim tiranic si care a adus foarta multa nefericire in lumea intreaga. Gasesc asadar ca masura aceasta este absurda si este un fapt al urii, si se stie ca tot ce izvoraste din ura este ilogic. Poate sa-i ia cetatenia de onoare, ca nu el a cerut-o. Asta nu inseamna ca el nu ramane un om de onoare. E o masura lipsita de logica impotriva oamenilor din partea locului, a societatii civile, a celor care au considerat ca Valeriu Gafencu ii reprezinta”, prin sarcrificiul lui, ne spune venerabila traitoare intru Hristos. “Este o este doar inca o nedreptate in plus pe umerii lui de martir. Valeriu Gafencu si-a dat medicamentul care putea sa-l salveze pe el unui cetatean strain de religia si etnia lui. Dar era un om care era in suferinta si el a hotarat ca sa-l ajute. Prin gestul acesta a dovedit odata pentru totdeauna ca este un om al Cetatii lui Dumnezeu, al cetatii universale. Cine poate sa-i conteste acest gest, care este un gest valabil in eternitate? Deci el merita sa fie cetatean de onoare al Universului. Si acest Institut (“Elie Wiesel”) vine sa se ridice impotriva unui gest similar local!?”, arata Doamna Aspazia Otel Petrescu, afirmand ca o astfel de “masura aberanta, ilogica si inumana”, a celor care solicita retragerea cetateniei de onoare a orasului Targu Ocna pentru “Sfantul Inchisorilor”, pe motiv ca a facit parte din Fratiiile de Cruce si a fost condamnat de regimul lui Ion Antonescu (!),  este “un act de ura”, dictatorial, “care contesta vointa societatii civile si a cetatenilor din Targu Ocna” si “tinuta inalta a lui Valeriu Gafencu in eternitate”.

Video: Ziaristi Online / Foto: Cristina Nichitus Roncea

Cuvânt Teologic al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului). Taina Sfântului Maslu

Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae  Duminica a patra după Paşti (a Slăbănogului)

În Taina Maslului se îm­­părtăşeşte cre­din­cio­­­sului bolnav în chip ne­­văzut harul tă­mă­du­­irii sau uşurarea durerii tru­peş­ti, al întăririi sufleteşti şi al ier­­tării de păcatele rămase du­pă mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, însoţită de rugăciunile preoţilor. Prac­ti­ca­­rea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuşi, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este ci­­neva bolnav, să cheme preoţii Bi­­sericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în nu­­mele Domnului. Şi ru­gă­ciu­nea credinţei va mântui pe cel bol­­nav şi-l va ridica pe el Dom­nul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui“ (5, 14-15).
Una dintre cauzele principa­le ale deprimării şi descurajării o­mului este boala. Şi de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mij­loa­ce omeneşti. Bolnavul cre­din­­cios e chinuit şi de conştiinţa că boala lui are cauza şi în une­le păcate pe care nu le-a putut măr­turisi sau că eventual va mu­ri fără iertarea acestor pă­ca­te. Şi cine nu trece în viaţa lui prin boală şi prin aceste de­pri­­mări şi îngrijorări care-i mă­­­resc suferinţa? Ele intră în com­ponenţa existenţei ome­neşti. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit şi la un ajutor dat omului în aceste si­tuaţii de boală şi de slăbire su­fletească? Taina aceasta a­ra­tă că Dumnezeu Îşi manifestă mi­la Lui şi faţă de cei suferinzi ca­re-şi pun nădejdea în El, care a­pelează la El când ajung în a­ces­te situaţii.De aceea, în toate ru­găciunile Maslului se apelea­ză mai ales la mila lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu apare în a­ceastă Taină lucrând ca „Doc­to­rul“ plin de milă. În pripeala cân­tării lui Arsenie, de la sfin­ţi­rea untdelemnului cu care se un­ge bolnavul, pripeală ce se re­petă după fiecare tropar, se ce­re: „Stăpâne Hristoase, Mi­los­­tive, miluieşte pe robul tău“. Iar în podobia glasului IV se ce­re: „Doctorul şi ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruieşte tă­măduire neputinciosului ro­bu­­lui Tău, Milostive, miluieşte pe cel ce mult a greşit şi-l mân­tu­­ieşte de păcate“.

Harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului
Uneori harul lui Dumnezeu lu­crează mai mult sau mai pu­ţin direct asupra trupului, vin­de­­cându-l, deşi, chiar şi în acest caz, se produc şi întărirea su­fle­­tească, şi iertarea păcatelor ce­lui bolnav.Alteori, vindeca­rea se produce mai mult prin în­tărirea puterilor sufleteşti; iar alteori, prin iertarea pă­ca­te­lor nemărturisite, întrucât a­ceas­ta întăreşte sufletul şi, prin suflet, şi trupul. Dar prin ha­rul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea tru­pu­lui. Numai când este rânduit ca bolnavul să moară, nu se pro­duce acest efect principal, ci nu­mai celelalte.
Taina aceasta poate fi soco­ti­tă, prin excelenţă, Taină a tru­pu­lui, sau Taina rânduită pentru însănătoşirea trupului. Prin ea se pune în relief valoa­rea pozitivă acordată de Dum­n­ezeu trupului omenesc, ca U­nul care Însuşi a luat trup şi îl ţi­ne în veci, ne mântuieşte prin el, împărtăşindu-ne viaţa dum­ne­zeiască.
În rugăciunea citită după al doi­lea Apostol şi a doua Evan­ghe­lie se cere lui Hristos în­să­nă­toşirea bolnavului, pe baza fap­tului că El S-a întrupat şi „S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa“, arătând voinţa Lui de a mân­tui trupul şi de a-l înălţa în Îm­părăţia lui Dumnezeu, de a fa­ce din trupuri un mijloc de co­mu­nicare veşnică între Dum­nezeu şi oameni.
De aceea, tot în aceeaşi ru­gă­­ciune se cere sălăşluirea Du­hu­lui Sfânt în cel bolnav, po­tri­vit cuvântului Sfântului A­pos­tol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17): „Ca­ută dintru înălţimea Ta cea sfân­tă, mântuindu-ne pe noi pă­cătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în cea­sul acesta, şi-L sălăşluieşte pe dânsul întru robul Tău (N)“. Du­hul Sfânt e închipuit şi co­mu­nicat prin untdelemnul sfin­ţit chiar în timpul acestei Taine de către preoţi, untdelemn cu ca­re se unge bolnavul.
Existenţa omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup şi suflet a­tâ­ta timp cât omul trăieşte, deci între lucrarea harului a­su­pra trupului şi asupra sufletului, însăşi vindecarea trupului e simţită de bolnav ca un har dat lui ca persoană umană in­te­­grală. Trupul e plin de ener­gi­ile sufletului; prin el lucrează su­fletul; fără el sufletul nu poa­te lucra. De aceea harul nu lu­crează asupra trupului fără să lucreze şi asupra sufletului. A­supra sufletului lucrează în­să, întărindu-l şi curăţindu-l de pă­cate şi liniştindu-i prin a­ceas­ta conştiinţa, ceea ce are un e­fect întăritor şi asupra tru­pu­lui, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului şi ca să întărească şi sufletul.
De aceea în rugăciunile Tai­nei se cer împreună: tămă­du­i­rea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de pă­ca­te. Sălăşluirea Duhului are mai ales scopul curăţirii de pă­ca­te şi al tămăduirii de patimi şi al ridicării omului la o viaţă de sfinţenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă­ca­tul este o boală a sufletului mai a­les când s-a îndesit în patimi, şi ca atare e şi o cauză a bolii tru­pului, Maslul este socotit a­tât ca o tămăduire a trupului, cât şi a sufletului, şi Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor şi al trupurilor“. El e socotit necesar şi pentru vindecarea pati­mi­­lor, întrucât, chiar dacă pă­ca­tele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost măr­turisite, ele nu se pot tă­mă­dui aşa de uşor şi e imposibil ca să nu ţâşnească din ele fapte pă­cătoase aproape continuu.
Insistenţa cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Po­căinţei, tămăduirea bolna­vu­lui de patimile sufleteşti o­da­tă cu tămăduirea trupului ne dă să înţelegem că mai ales la a­ceste rădăcini ale păcatelor se re­feră Taina Maslului, căci la a­­ceastă fază progresată a slă­bi­ciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tai­­nei Pocăinţei şi a con­lu­cră­rii sale cu harul Botezului şi alMi­rungerii, se reduce de fapt pă­cătoşenia. Spovedania ante­ri­­oară Maslului a adus bolna­vu­lui iertare de păcatele măr­tu­risite, dar el n-a avut timp să to­pească, prin conlucrare cu ha­rul redobândit, slăbiciunile pă­­cătoase, hrănite printr-o o­biş­nuinţă îndelungată cu pă­ca­tul, slăbiciuni care explică a­de­se­­ori şi boala trupului. Sau, poa­te, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător a­ces­te slăbiciuni, care se pierd a­deseori în ceaţa indefinitului.
Pe lângă aceea, pe cât de im­po­­sibil este să se separe între trup şi suflet, tot pe atât de im­po­­sibil este să se separe între o­mul total şi influenţa fe­no­me­ne­lor văzute şi a forţelor rele ne­­văzute asupra lui. Eli­be­ra­rea de influenţele văzute se fa­ce şi prin întărirea simţurilor tru­pului cu harul Sfântului Duh, a cărui introducere în ele se face prin ungerea lor cu unt­de­­lemnul sfinţit. Prin aceasta sim­ţurile sunt curăţite, sfinţite, în­tărite în ele înseşi împotriva is­pitelor ce vin de la lucrurile din afară şi de la forţele rele ne­vă­zute prin mijlocirea lor.
Lucrarea Sfântului Duh în om prin Taina Maslului
Astfel, în rugăciunile Mas­lu­lui în care se cer deodată tă­mă­du­irea trupului, iertarea de pă­ca­te şi tămăduirea de patimi, e­­liberarea simţurilor de influ­en­ţele rele şi alungarea vrăj­ma­şului, toate acestea se cer pen­t­ru ca bolnavul, devenit să­nă­tos trupeşte şi sufleteşte, să poa­tă trăi o viaţă curată, închi­na­­tă slujirii lui Dumnezeu. A­ceas­ta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte ca în catolicism, ci pentru o viaţă întru să­nă­tate şi curăţie.
Lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută şi acordată prin Taina Maslului, nu s-ar pu­tea efectua însă fără o des­chi­dere a sufletului bolnavului, prin credinţă şi căinţă. Poate mi­ra faptul că bolnavului care pri­meşte această Taină nu i se ce­re o mărturisire de credinţă ca la Botez, unit cuMirun­ge­rea, şi ca la Euharistie, o măr­tu­risire a păcatelor unite cu mărturisirea credinţei, ca în Taina Pocăinţei; dar preoţii au te­meiul să o considere dată, aşa cum consideră episcopul măr­turisirea de credinţă dată de cel ce se hirotoneşte întru di­a­­con sau preot (prin certificat te­ologic şi prin spovedanie îna­in­te de Hirotonie), sau învoirea da­tă de cei ce se căsătoresc. În­suşi faptul că bolnavul cheamă pre­oţii să se roage pentru el im­pli­­că credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Tai­nă. Pe lângă aceea, de obicei, el se mărturiseşte înainte. Apoi, o­mul bolnav are o sensibilitate de­osebită pentru Dumnezeu. El îşi dă seama de neputinţa sa ca om şi a omului în general şi îşi pune suprema nădejde în Dum­nezeu. Dumnezeu i-a de­ve­­nit mai transparent prin slă­bi­ciunea trupului.
De aceea, preotul se înteme­ia­ză şi pe credinţa şi căinţa bol­na­­vului, cerând de la Dum­nezeu harul Lui tămăduitor şi cu­răţitor.
Iată câteva texte din ru­gă­ciu­nile Maslului, edificatoare pen­tru aceste scopuri ale lui şi pen­tru deschiderea bolnavului fa­ţă de ele.
Mai întâi, în rugăciunea a­min­­tită (după a doua Evan­ghe­lie), după ce s-a cerut să­lăş­lu­i­rea Duhului Sfânt în cel bolnav, se spune: „Căci el şi-a cu­nos­cut păcatele şi a venit cu cre­dinţă la Tine. Deci, primin­du-l cu iubirea Ta de oameni, ori de a greşit cu cuvântul sau cu gândul, iertându-l, şterge-l şi cu­răţeşte-l pe el de tot pă­ca­tul şi, petrecând pururea îm­pre­­ună cu el, păzeşte-l în cei­lalţi ani ai vie­ţii lui, ca, umblând întru în­drep­tările Tale, să nu mai fie o bat­jocură a dia­vo­l­ului, ca şi în dân­sul să se mă­rească prea­sfânt numele Tău“. Iar înainte de acestea s-a ce­rut tămăduirea tru­pului bol­na­­vului.
Însuşi Hristos Cel jertfit Se sălăşluieşte prin semnul crucii în bolnav
Într-o cântare, mai înainte de sfinţirea untdelemnului, se ce­re: „Caută din cer, Cela ce eşti neajuns, ca un milostiv, cu mâ­na Ta cea nevăzută însemnând, Iu­bi­to­rule de oameni, prin untde­lem­nul Tău cel dum­ne­zeiesc, sim­ţurile acestuia ce aleargă la Ti­ne cu credinţă şi-şi ce­re ier­ta­rea greşelilor, dă­ru­in­du-i tă­mă­du­ire sufletului şi tru­pului, ca să Te prea­mă­reas­că pe Tine cu dra­goste, mărind stă­pânirea Ta“. Preoţii ung pe bol­nav cu unt­delemn la sim­ţu­ri­le principa­le, în semnul cru­cii, iar semni­fi­ca­ţia crucii în a­ceas­tă ungere o a­rată cân­tă­re­ţul care cântă în timp ce preotul săvârşeşte a­ceas­tă ungere: „Doam­ne, armă a­su­pra dia­vo­lu­lui crucea Ta ai dat nouă, că se scutură şi se cu­tre­mură ne­su­­ferind a căuta spre pu­terea ei, căci morţii i-ai sculat şi moar­tea ai surpat“. În­suşi Hris­­tos Cel jertfit Se să­lăşl­u­ieş­­te prin semnul crucii în bol­nav, dân­du-i puterea înfrâ­nă­rii de la pă­cate, a rezistenţei la ori­ce egoism al pornirilor pă­că­­toa­se; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biru­ias­că boa­la din trup. Crucea e mij­lo­cul prin care vi­ne puterea din trupul lui Hris­tos, Care a biruit moartea.
Împotriva acţiunii forţelor ne­văzute se cere şi ajutorul ne­vă­zut al sfinţilor, al mucenici­lor, al Maicii Domnului.
„Nimeni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin rugăciunile Bisericii“
Mai e de menţionat că Mas­lul se face de obicei cu partici­pa­­rea mai multor credincioşi, ca­­re se roa­gă şi ei concomitent cu pre­o­ţii. Din această largă co­mu­­­ni­u­ne, din acest semn al dra­­­gostei pe care i-l dau mai mulţi semeni în starea lui de boa­­lă şi ne­pu­tin­ţă, bolnavul prin­­de de asemenea pu­tere de re­­­fa­cere trupească şi su­fle­teas­că. Cuvântul lui Ho­mi­a­­kov, „Ni­­meni nu se mântuieşte singur, ci se mântuieşte prin ru­gă­ciu­­nile Bisericii, ale Sfinţilor, ale Mai­cii Domnului“, se adeve­reş­te şi la săvârşirea acestei Tai­ne.
Însăşi săvârşirea acestei Tai­ne de către mai mulţi preoţi (de şapte, sau măcar de doi) ma­nifestă voinţa Bisericii de a pu­ne mai multe forţe ale ei în miş­care, prin comuniunea în ru­găciune şi în dragoste, por­ni­rea mai multora de a scăpa un mem­bru al ei de situaţia de ne­pu­tinţă şi de durere în care se află. Mai ales la boală simte o­mul trebuinţa simpatiei şi a co­mu­niunii, mai ales în această oca­zie se adevereşte cum omul slă­bit prinde putere din dra­gos­tea mai multora.
Dar această comuniune îi dă pu­teri omului nu numai prin ce­ea ce are omenesc în ea, ci în pri­mul rând prin faptul că toţi cei ce vin şi intră într-o comu­ni­u­­ne cu semenul lor bolnav vin cu credinţa în Hristos, Care a vin­decat toată boala şi ne­pu­tin­ţa, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugăciu­ni­­le altora şi a spus că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, adică în credinţa în El şi în dragostea între ei, este şi El în mijlocul lor. Ei îl ajută pe cel bolnav numai pentru că fac transparente şi lucrătoare, prin credinţa şi rugăciunea lor, pre­zenţa şi puterea lui Hristos, nu­mai pentru că înlesnesc co­mu­­niunea bolnavului cu Hris­tos prin credinţa lui, întărită de credinţa lor.
Ca în toate Tainele, tot aşa şi în această Taină, comuniunea cu preotul şi cu alţi semeni ne a­jută să intrăm în comuniune cu Hristos.
În cele de mai sus s-au spus ce­­le necesare şi despre elemen­te­­le constitutive ale Tainei: despre preoţi ca săvârşitori, despre primitorii ei, despre unt­de­­lem­nul sfinţit, despre mâna pre­­otului care unge pe bolnav cu el, în numele Domnului, despre deschiderea bolnavului, prin credinţă şi căinţă, harului tă­­măduitor al trupului şi al slă­bi­ciunilor sufleteşti şi al ier­tă­rii păcatelor ce i se împărtă­şeş­te.
Mădularele trupului sunt un­se de şapte ori în semnul cru­cii, după citirea a şapte pe­ri­cope evanghelice şi din A­pos­tol, şi după citirea a şapte ru­gă­ciu­ni, pentru că şapte sunt da­ru­rile Sfântului Duh, pentru că şap­te au fost duhurile rele scoa­se din femeia păcătoasă, pentru că numărul şapte simbo­li­zea­ză totalitatea formelor ră­u­lui, dar şi a darurilor lui Dum­nezeu.După numărul şapte vine nu­mărul opt care simbo­li­zea­ză o­­dihna şi fericirea ne­sfâr­­şită.
În toate se arată o insisten­ţă, pentru că boala trupească şi su­­fletească în care a căzut o­mul îl face inapt de viaţa nor­ma­­lă sau îl ameninţă cu sfâr­şi­tul vieţii pământeşti. El trebuie a­jutat în mod stăruitor, prin pu­terea lui Hristos, să se facă să­nătos trupeşte şi sufleteşte, sau măcar sufleteşte, dacă sfâr­şitul lui se va dovedi apropiat.
Întrucât mântuirea stă în co­muniunea cu Hristos, atotiu­bi­­toarea Persoană dumne­ze­ias­că devenită om, iar omul s-ar pu­tea ca din boala prezentă să trea­că în moarte, lipsit, din pri­ci­na patimilor sale, de capaci­ta­­tea pentru această comuniu­ne, întrucât n-a înaintat, prin ce­lelalte Taine şi prin conlucra­rea sa, în ea, Biserica face un e­fort maxim să-l pregătească pen­tru această comuniune cu Hris­tos şi să-l deschidă comu­ni­u­nii cu semenii, deci un efort ma­xim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai mul­te rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă îm­preună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să în­tă­reas­că comuniunea cu cel bolnav.

*Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dogmatică Or­todoxă, vol. 3, Editura In­sti­tu­tului Biblic şi de Misiune Or­to­doxă, Bucureşti, 2010, pp. 211-218.

Înaltpreasfințitul Părinte Teofan a slujit Taina Sfântului Maslu pentru parintele Justin Pârvu. Actualizare (Sâmbătă, 25 Mai 2013, ora 21:25): Primind pe fiii şi fiicele sale duhovniceşti, părintele stareţ a refuzat să se despartă de sufletele mai slabe care au venit să-şi ia rămas bun.

 

Astăzi (vineri-nn) dimineaţă, în jurul orei 11, obştea de călugări a Mănăstirii Petru Vodă a fost primită de părintele stareţ, care, deşi slăbit, s-a bucurat să îi vadă pe ucenicii săi. Începînd cu ora 17, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Teofan al Moldovei și Bucovinei, sosit la Mănăstirea Paltin, a săvîrşit Taina Sfîntului Maslu înconjurat de cîţiva preoţi şi diaconi, pentru Părintele Arhimandrit Justin Pârvu. La sfîrşit a ţinut un scurt cuvînt de îmbărbătare pentru maicile şi mirenii care erau de faţă.

Starea sănătăţii părintelui este stabilă; nu sînt schimbări majore. În ambele noastre mănăstiri se săvîrşeşte zilnic Taina Sfîntului Maslu; toţi cei ce vor să ni se alăture în rugăciune sînt bineveniţi, atît clerici şi monahi, cît şi mireni, ştiut fiind că adevărat şi prea-adevărat este cuvîntul Domnului nostru Iisus Hristos care zice “Amin grăiesc vouă, că dacă doi din voi se vor uni pe pămînt pentru tot lucrul ce vor cere, va fi lor de la Tatăl Meu care este în ceruri” (Matthei 18:19).

Surse: Petru Voda, Doxologia

Actualizare (Sîmbătă, 25 Mai 2013, ora 21:25)

Astăzi Părintele Justin a primit întreaga obşte de 160 de maici şi surori a Mănăstirii Paltin. Deşi foarte slăbit şi fără putinţa de a vorbi tare, s-a bucurat de fiecare dintre cei ce l-au cercetat.

În vizită la părintele stareţ a fost astăzi şi doctorul Dan Tudor Eniu, medicul care l-a operat în săptămînile din urmă, şi care ne-a declarat că, medical vorbind, nu poate să explice cum analizele Părintelui Justin sînt de două ori mai bune decît în ziua externării, şi cum se poate ca un organism atît de slăbit să aibă o vitalitate atît de puternică. “E limpede că ceea ce se întîmplă acum cu Părintele Justin este lucrarea şi puterea lui Dumnezeu”, a spus domnia sa. Privitor la acuzele nefondate ce i-au fost aduse, dr. Dan Tudor Eniu ne-a confirmat că în absolut toate aspectele clinice (intervenţiile chirurgicale, tratamentul, etc), deciziile i-au aparţinut Părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, şi nu domniei sale, şi că afirmaţiile sînt documentate şi semnate de Părintele Justin şi se pot găsi în arhiva spitalului.

Medical vorbind, părintele stareţ acuză de cîteva ori pe zi insuficienţe respiratorii (pentru care a început să primească tratament), este foarte slăbit şi are nevoie de rugăciuni şi de înţelegere. Cu toţii aşteptăm să treacă efectele post-operatorii şi nădăjduim că puterea rugăciunii smerite şi cu pocăinţă, împreunată cu aceea a Sfintelor Liturghii şi a Sfintelor Masluri vor aduce însănătoşirea pe care şi Părintele Justin şi-o doreşte.

Primind pe fiii şi fiicele sale duhovniceşti, părintele stareţ a refuzat să se despartă de sufletele mai slabe care au venit să-şi ia rămas bun. Neputînd să le vorbească şi să le explice că alta este voia şi dorinţa sa, s-a întors dinspre cei ce veniseră pentru aceasta, dar s-a bucurat, de multe ori cu lacrimi, împreună cu cei ce i-au urat sănătate şi viaţă îndelungată.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

 

TRADARE! Ponta, la Congresul UDMR: "Articolul 1 din Constituţie este foarte greu de acceptat. Putem găsi formula care să vă garanteze că sunteţi parte a naţiunii"

sursa foto Mediafax Marius Dumbraveanu

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
ARTICOLUL 1

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. 

 Premierul Victor Ponta le-a spus, sâmbătă, delegaţilor UDMR la Congresul Uniunii, că modificarea articolului 1 din Constituţie va fi greu de acceptat pentru o majoritate parlamentară, dar că împreună pot găsi formula care să le garanteze maghiarilor că sunt parte a naţiunii.
"Vreau să fac apel la realismul dumneavoastră şi al nostru, care suntem acum la conducerea ţării. Ştiţi foarte bine cât de greu va fi de acceptat pentru o majoritate parlamentară ideea schimbării articolului 1 din Constituţie", a spus Victor Ponta la Congresul UDMR.

"Cred că la modificare constituţională putem găsi acea formulă care să vă garanteze şi dumneavoastră că sunteţi o parte a naţiunii, o parte legitimă a acestei ţări şi că asta e ţara dumneavoastră, cum e a tuturor românilor", a mai spus premierul Ponta.

Vasile Măgrădean, corespondenti@mediafax.ro, VIA GANDUL

Marele luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu – omagiat la Alba Iulia si Cluj-Napoca. Citeşte şi află astfel extraordinara lui poveste de viaţă şi de moarte

Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a organizat, astăzi (joi-nn), în incinta Bibliotecii Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, dezbaterea deschisă “Suferinţă şi demnitate – repere ale identităţii româneşti”, la care au luat parte peste 100 de clujeni.
 
Aceştia, alături de Coriolan Baciu (Preşedintele Fundaţiei I.G. Ogoranu) au promis să ia atitudine şi să depună mărturie pentru generaţia de sacrificiu a anilor 1920 şi despre rezistenţa anticomunistă din munţi, de fiecare dată când Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului şi Institutul pentru Studierea Holocaustului încearcă să decredibilizeze imaginea lui Ogoranu şi a lui Valeriu Gafencu, “pentru că acest acte este o palmă şi o ofensă la adresa acestor eroi ai neamului”.
În cadrul conferinţei au fost vizionate şi mărturiile lui Ilie Tudor (fost deţinut politic) şi Nicolae Purcărea despre Mişcarea Legionară şi torturile suferite de membrii acestei mişcări în temniţele comuniste.
Prof dr docent Ioan Grecu (din reţeaua de sprijin a lui Ion Gavrilă Ogoranu), a vorbit pe scurt despre viaţa eroului român, despre care a menţionat că s-a implicat în toate organizaţiile anticomuniste din Cluj, fiind ulterior şi şeful frăţiilor de cruce din Ardeal, “cu caracter naţional, creştin şi monarhic”.
Alexandru Costache, membru al Fundaţiei I.G. Ogoranu, filiala Braşov, a recenzat cu acest prilej cartea lui Constantin Iulian, “Din lagărul România evadează morţii”. Alexandru a menţionat că în abordarea fenomenului carceral, Constantin Iulian nu avea o abordare atisemită, însă a oferit exemplul lui Nicolae Steinhardt, care a fost torturat de un anchetator evreu: “cum se punea problema, care dintre ei era antisemit?”. Constantin Iulian considera că toţi cei implicaţi în fenomenul de reeducare trebuie să fie împărţiţi în comunişti şi anticomunişti, chiar dacă numai în componenţa Direcţiei 5 a Securitatii intrau 45 de angajaţi, dintre care 31 de evrei, 8 români şi restul alogeni.
În cadrul conferinţei s-au lansat şi cărţile “Mlaştina Deznădejdii” şi “Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor.

NapocaNews

Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut şi mai dârz luptător anticomunist a fost comemorat vineri, la Alba Iulia, în cadrul celei de-a treia ediţii a simpozionului “In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006)“, organizat de Muzeul Naţional al Unirii.
 

În cadrul simpozionului, ce a avut loc la Sala Unirii, au susţinut scurte prezentări legate de viaţa şi activitatea luptătorului anticomunist istoricii Liviu Pleşa, Iuliu Crăcană, Liviu Zgârciu, ziaristul Ioan Hănţulescu, Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu”, părintele Marius Vişovan ( fiul lui Aurel Vişovan – unul dintre conducătorii unui grup de rezistenţă din Maramureş) şi Ioan Bâscă consilier cultural la CJ Alba.

Au asistat la simpozion elevi ai Colegiului Naţional “Horea Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia, însoţiţi de profesoara Daniela Cetean, consilierul local Gabriel Pleşa, precum şi alţi albaiulieni care l-au cunoscut pe Ion Gavrilă şi au dorit să rememoreze întâmplările prin care a trecut acesta.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii: “Pentru mine este o surpriză plăcută că dumneavoastră ca şi elevi vreţi să auziţi ceva de Ion Gavrilă şi este o surpriză neplăcută că cei în vârstă, cu mici excepţii, nu participă la această mică masă rotundă. Şi de ce? Pentru că dumneavoastră sunteţi rupţi de acea perioadă comunistă, nu aveţi acele sechele, şi mă bucur că vreţi să ştiţi adevărul despre ce s-a întâmplat în anii 50, în România. Mă aşteptam să participe la acest mic simpozion deoarece noi încă trăim cu propaganda comunistă, încă nu suntem pe deplin edificaţi despre ceea ce s-a întâmplat cu rezistenţa, nu neapărat în Munţii Făgăraş, în general în România. Sper să plecaţi de aici mai bogaţi sufleteşte. Ion Gavrilă Ogoranu merită tot respectul şi cinstea noastră”

Ioan Bâscă: În anii 90 lucram la Ziarul Unirea, l-am cunoscut pe “moşul”. A venit de multe ori la noi la ziar, a publicat câteva fragmente, am discutat mult, ne-am cunoscut…chiar înainte de a veni la acest simpozion, uitându-mă prin arhive, am găsit câteva fotografii originale cu câţiva din membrii grupului din Munţii Făgăraş, care au rămas la mine cu încuvinţarea lui Ion(…).

“Cred că pentru elevi este o ocazie foarte bună să audă mai multe lucruri despre o generaţie din care puteau să facă şi ei parte. Pentru că cei care au luptat împotriva acestui sistem au început prin a  lăsa la vârsta lor. La rang de aur, când aveau principii, când aveau scopuri pentru care să lupte,  şi la care unii dintre ei nu au renunţat niciodată. Este o lecţie pe care ar trebui să o înveţe, despre demnitate, pentru luptă, pentru ideal, pentru un scop, pentru un principiu, până la sacrificiul suprem”, a mai spus profesoara Daniela Cetean.

 Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu” – Povestea lui Ion Gavrilă şi a Anei

“Numele real este Ion Gavrilă, iar cel de Ogoranu şi l-a luat singur din familia “a ogoranului”, cum era cunoscută în sat, şi a preferat să se individualizeze ca scriitor, prin acest nume.

În anul 1940, era o tânără de 19 ani în Galtiu. Ana Mârza se numea şi făcuse şcoala în sat. Atunci a avut loc o primă lovitură dată României: s-au ciuntit graniţele. Fenomenul a fost resimţit foarte dur de întreaga populaţie. România era într-o evoluţie nemaipomenită, Unirea era un punct astral al naţiunii române, şi după 22 de ani, în anul 1940 cad graniţele.

Ana se căsătoreşte cu Petru Săbăduş, un rezistent anticomunist

Din Ardealul de Nord, din refugiaţi, care se adăpostesc care pe unde, la Galtiu se adăposteşte o familie Săbăduş. Din această familie Săbăduş, era un băiat de 20 de ani, Petruţ, în ultimul an de liceu, trebuia să înceapă cursurile, în acea toamnă, la începutul lui septembrie, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat, nu a putut să înceapă cursurile la un liceu din Bistriţa unde era şi s-a refugiat. Câteva luni mai târziu a fost şi a cunoscut-o pe Ana la Galtiu. Apoi, familia s-a refugiat mai departe în Făgăraş şi băiatul Petru Săbăduş s-a înscris la liceul Radu Negru din Făgăraş, unde l-a întâlnit, printre alţii, pe Ion Gavrilă, tot în ultimul an de liceu. S-au cunoscut, s-au împrietenit, după un an de zile Petru Săbăduş a terminat liceul şi s-a dus la Cluj unde a terminat medicina, după încă un an a reluat relaţia cu Ana, s-au căsătorit, iar în anii 43-44 li s-au născut primii doi copii. Petru Săbăduş  participă ca student la prima acţiune de rezistenţă anticomunistă a studenţimii clujene, în anul 1946, vestita grevă de la Cluj, în care au fost implicaţi printre alţii şi Ion Gavrilă, dar mai ales mitropolitul Valeriu Anania, care a murit  acum câţiva ani, fost mitropolit al Clujului. A fost poate ultima manifestare semnificativă şi cu oarecare succes împotriva comunismului din acea perioadă, după care regimul care se întărea pe zi ce trece n-a mai permis astfel de manifestări.

Petru Săbăduş – arestat şi închis la închisoarea din Gherla, unde este bătut până la moarte. Avea 34 de ani.

După greva studenţească este luat în colimator Petru Săbăduş, şi cu ştiri că este urmărit şi că este în pericolul de a fi arestat, încearcă să treacă Iugoslavia, în anul 1948. Este arestat la graniţă, condamnat şi închis la închisoarea din Gherla. În anul 1953, ieşind la plimbare în curtea închisorii, vede un om bătut care nu putea să se poarte şi încearcă să-l ajute, era medic. Directorul închisorii îl vede, îl loveşte cu brutalitate, i se rupe splina, iar după 2 zile moare în infirmeria închisorii din Gherla. Avea 34 de ani.

Ana rămâne singură în Galtiu, cu cei doi copii şi într-o noapte a anului 1955, îi bate cineva la uşă. Era Ion Gavrilă, care între timp ameninţat de arestare şi el în anul 1848, refuză să se supună şi ridică un punct esenţial al demnităţii prin organizarea grupului Carpatin-Făgărăşan în care un număr de tineri, sub 20, se constituie într-un grup de rezistenţă, având un sprijin de la câteva sute de familii din zona Făgăraşului. Acest grup de rezistenţă a rezistat în Munţii Făgăraşului, timp de 8 ani. Imens, imens pentru acea perioadă de represiune extraordinară din anii stalinismului, în care 20 de oameni, în final au rămas 11, să nu poată fi prinşi, deşi erau trimise batalioane peste batalioane de securitate să scotocească fiecare milimetru de teren din satele şi din Munţii Făgăraşului. În acel an, 1955, grupul nu reuşeşte să se mai reunească.  Atunci, Ion Gavrilă încearcă să găsească o soluţie personală, ieşind spre Cluj, pentru ca să găsească o variantă de a părăsi ţara. Ştia că era condamnat de două ori la moarte, ştia că n-ar fi avut scăpare. Ana Săbăduş îl adăposteşte, în speranţa că va găsi în timp un contact pentru a putea pleca. Spre toamnă, află că ceilalţi camarazi au fost arestaţi prin trădare. Li s-a întins o cursă care poate în mod normal ar fi evitat-o, dar care în acele condiţii în care nu mai vedeau nici speranţe nici soluţie pentru lupta lor, le-a fost fatală. Perspectiva de a ieşi spre Grecia pe care le-au oferit-o nişte agenţi ai Securităţii i-a făcut să fie prinşi, apoi condamnaţi şi executaţi în anul 1957.

Şi acea femeie, deja văduvă cu doi copii, cu o brumă de pământ în Galtiu, se angajează să găzduiască un condamnat la moarte, ştiind că acest lucru ar putea să atragă, pentru ea şi pentru copii ei, cele mai grave represalii. Pământul i-a fost luat, pentru că a urmat colectivizarea. Timp de 21 de ani dă de mâncare unui om care stătea ascuns zi, noapte, despre care trebuia să nu ştie nimeni, pe care îl numea “Calu” pentru ca şi copiii să nu scape cumva în timpul discuţiilor cu prietenii la şcoală vreo vorbă despre un om ci să spună despre „calul”, şi atunci să fie confuză chestiunea pentru cei despre care vorbea.

Timp de 21 de ani, între 1955 – 1976, zi de zi, noapte de noapte, cu frică, îl găzduieşte pe acest om, la Galtiu.

În acest timp se mai întâmplă un eveniment grav. Casa în care locuiau este naţionalizată, ei sunt evacuaţi din ea şi băgaţi într-un fel de  moară părăsită, pe care au trebuit  să o reamenajeze,  să găsească şi în acel loc soluţii de ascundere a lui Ion Gavrilă. O existenţă extrem de precară, ameninţată de lipsuri mari, de perspectiva represiunii.

Am cunoscut-o pe Ana Gavrilă şi mi s-a părut totodeauna mai extraordinară decât Ion Gavrilă. Totul a plecat de la credinţa ei adâncă că Dumnezeu, atunci când i l-a luat pe primul bărbat, i-a trimis alt bărbat în loc, care să o susţină, lângă care să fie, cu care să se poată înţelege. La două luni după ce a murit Ion Gavrilă, a murit şi Ana, pentru că nu mai avea rost în această lume”.

Înainte să moară, Ion Gavrilă apucase să scrie cronica acelor ani de lupte în şapte volume intitulate “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, iar câteva dintre acestea au fost expuse astăzi, în Sala Unirii.

Istoricul Liviu Pleşa a povestit despre cum a încercat securitatea să-l captureze pe Ion Gavrilă,  iar Liviu Crăcană a vorbit despre ” Ion Gavrilă Ogoranu – între mit şi istorie” (video). Jurnalistul Ioan Hănţulescu le-a povestit celor prezenţi despre personajul lui Ion Gavrilă aşa cum l-a cunoscut el pe vremea când lucra la televiziunea Sica şi unde a realizat o serie de interviuri.  “Îmi amintesc unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus şi care s-au înfipt foarte bine în mintea şi sufletul meu .O viaţă fără ideal nu merită trăită, asta îmi spunea mie la un moment dat Ion Gavrilă Ogoranu”.

Evenimentul a fost  organizat de Consiliul Judeţean Alba, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Alba, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Alba, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” şi Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia”.

Vă prezentăm mai jos secvenţe video şi imagini din cadrul evenimentului:



Sursa: Ziarul Unirea