Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Să avem parte de rugăciunile sale! Mărturie video: "Să ne ferim de cei ce vânează sufletele noastre!" Actualizare: Trupul mult pătimitor al bunului nostru Părinte Justin a fost adus la mănăstirea de călugări Petru Vodă. Înmormântarea va avea loc Joi, 20 Iunie

La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.

Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat politic între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).

De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!

Vom reveni cu detalii despre înmormîntare.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Petru Voda: Înalt Prea Sfinţitul Teofan al Moldovei a venit la Mănăstirea Petru Vodă la prima oră a dimineţii, astăzi, Luni, 17 Iunie, şi a făcut un scurt parastas pentru Părintele Justin, de curînd mutat din lumea aceasta la cea veşnică.

După parastas, împreună cu obştea mănăstirii s-a hotărît ca înmormîntarea părintelui stareţ să aibă loc Joi, 20 Iunie, în incinta Mănăstirii Petru Vodă. Pentru aceasta, s-a hotărît ca Sfînta Liturghie să înceapă la ora 9 dimineaţa (ora Bucureştiului), iar Slujba Înmormîntării la ora 12, în continuarea Sfintei Liturghii.

Fiii duhovniceşti ai Părintelui Justin sînt chemaţi să vină să se închine începînd de astăzi, pentru a evita, pe cît va fi cu putinţă, aglomeraţia mulţimii de oameni la care ne aşteptăm pentru ziua de Joi, 20 Iunie. Vă mulţumim pentru înţelegere.

Notă personală: Acum ceva timp am cutezat a scrie câteva gânduri despre iubitul nostru Părinte Justin. Le redau mai jos, ca un modest semn de cinstire din partea familiei mele pentru cel care ne-a dăruit atât de mult, încât nu ne-a ajuns timpul ca să-i mulțumim pe măsură. Dumnezeu mi-a hărăzit a cunoaște câțiva mari părinți duhovnicești ai neamului nostru. Toți se caracterizau prin același lucru: o infinită dragoste de oameni. Părintele Justin a suferit dramele fiecăruia, pe care le cunoștea în profunzime, mai bine chiar decât cei care le purtau. N-ar fi dormit ca să stea de vorbă cu oamenii, pentru a le aduce o alinare, o mângâiere. A dăruit tuturor, încălzind inimile românilor din prinosul sufletului său. În ultimele întâlniri, când ne uitam la Sfinția Sa, îl vedeam transparent, străveziu, aproape imaterializat. Suferința din ultimul timp este o încununare a vieții Părintelui. Un sfânt al lui Dumezeu, cum este Părintele Justin, a trecut în Biserica Triumfătoare, de unde va mijloci în fața lui Dumnezeu să se îndure pentru poporul român, pe care l-a iubit precum puțini alții. Să avem parte de rugăciunile sale! Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui nostru Justin, miluiește-ne pe noi păcătoșii! (Florin Palas)

Să avem parte de rugăciunile sale!

Să avem parte de rugăciunile sale! (Florin Palas)

De când Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc pe Părintele Justin Pârvu, am fost învăluit de dragostea sa. Toţi cei care-l cunoaştem ştim că dragostea este principalul atribut care-l caracterizează pe duhovnicul cu viaţă sfântă. Părintele nu ne-a judecat după legea dreptăţii, ci după cea a iubirii. A aplicat măsura iubirii tuturor, buni sau răi. Unii au reuşit să se ridice, alţii nu. Funcţie de cât a ascultat fiecare. Dar noi avem oare dragoste adevărată? Care este măsura dragostei? A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt, fără a aştepta ceva în schimb. Dragostea noastră a slăbit atât de tare, încât nu ne mai putem înţelege unul cu celălalt. Fiecare ne îndreptăţim în argumentele, dar mai ales în mândria noastră. Spunea Părintele Justin că „în momentul în care am pierdut porunca iubirii, nu mai suntem creştini”. În acest context, ne amintim vorbele Mântuitorului: “Oare Fiul Omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”. Părintele Arsenie Boca ne atenţiona că atunci când nu vor mai fi poteci între oameni, când nu vor mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între oameni, va veni sfârşitul lumii. „Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), spune Hristos.

Din dragoste pentru poporul român şi pentru Hristos, Părintele a îndurat chinurile temniţelor comuniste. „Eu m-am individualizat pe lumea asta prin poporul român, prin istoria lui, prin limba română, şi toate acestea mi-au fost date de Dumnezeu”, spune Părintele.  S-a împrietenit cu suferinţa, dându-şi seama că aceasta face parte din iconomia lui Dumnezeu. A considerat că numai aşa îl poate îndura pe Dumnezeu să izbăvească păcatele neamului său. În temniţa Aiudului, într-o iarnă geroasă, după opt zile de Zarcă, un alt părinte, Iov Volănescu, îi mulţumea lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea să sufere puţin pentru El. Acesta a fost duhul celor din închisori. Vrăjmaşii au vrut să îndobitocească acest popor. Mucenicii închisorilor comuniste s-au opus din răsputeri. Acum sunt în Biserica triumfătoare şi sunt mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Despre viitorul neamului nostru, Părintele crede că “Imperiile din Răsărit şi de peste ocean au ajuns într-un stadiu de decădere spirituală şi morală. Ceea ce a mai rămas în oaza aceasta a României poate supăra pe mulţi dintre vecinii noştri şi chiar toată Europa: faptul că am rămas pe poziţia de creştin ortodocşi. Vom avea soarta unui popor de jertfă, după ce vor trece peste noi toţi apusenii şi răsăritenii”. Aceeaşi dragoste faţă de poporul său îl face să stea în scaunul de spovedanie de dimineaţă până seara târziu.

Ştiind că nerecunoaşterea jertfelor luptătorilor şi deţinuţilor din închisorile comuniste nu poate aduce împăcarea Neamului Românesc cu Dumnezeu, Părintele a considerat necesară canonizarea acestora. Deşi există un curent semnificativ pentru acest lucru, Sfântul Sinod nu a făcut încă această recunoaştere. În cel mai sfânt loc de pe pământul românesc, la Aiud, „Ierusalimul neamului Românesc”, Părintele a avut iniţiativa ridicării unei mânăstiri ortodoxe. A prezentat un proiect, întocmit de specialişti în arhitectura bisericească, dar a fost alungat fără prea multe explicaţii. A dorit să ridice o biserică, mai apoi un paraclis, dar nu a găsit ecou în sufletul ierarhului locului. Miza e mare: recunoaşterea jertfei mucenicilor din închisori. Părintele crede că se aşteaptă moartea sa şi a puţinilor supravieţuitori trecuţi prin această temniţă, pentru ca urmaşii torţionarilor să confişte acest spaţiu simbolic al martiriului românesc. Rămâne schitul Paltin, iar la Petru Vodă mânăstirea închinată martirilor, ambele ctitorite de Părintele Justin pentru fraţii săi de dincolo (la care se adaugă Mănăstirea de la Poarta Albă, închinată martirilor de la Canal). Obştile monahale, strânse în jurul Părintelui, care numără peste 200 de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrânii de la azil şi copiii de la şcoală, sunt rodul dragostei acestui mare duhovnic al ortodoxiei româneşti.

Mărturisitor al generaţiei 1948, Părintele a atenţionat că se pune la cale o nouă dictatură, cea biometrică. Puţini l-au înţeles, şi mai puţini l-au susţinut în acest demers. Părintele a suportat defăimările care au venit din toate părţile, din partea vrăjmaşilor, dar şi a unora din cei care pretindeau că sunt alături de Sfinţia Sa. A fost paratrăsnetul tuturor în această campanie de salvare, a noastră personală, dar şi a neamului nostru. Tuturor le-a răspuns cu dragoste, fără a face niciun rabat de la mesajul său. Bătrânul nu se joacă cu cele sfinte, nu poate spune azi una, mâine alta. De la înălţimea stării sale duhovniceşti, Părintele spune că generaţia noastră va trece pin ceva cu mult mai cumplit decât jertfelnica generaţie interbelică, că experimentul Piteşti va fi nimic faţă de cele prin care vom trece noi. „Va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului!”, spune Părintele. Şi cum vom putea depăşi aceste încercări fără dragoste şi fără îndelungă răbdare? În ce stare ne aflăm noi? Vrem să salvăm o ţară, dar ne afundăm în mocirla patimilor. Nu suntem în stare să participăm nici măcar la Sfânta Liturghie, la Proscomidie, când se pomenesc morţii noştri, dar ne batem cu pumnul în piept că suntem români adevăraţi şi apărători ai ortodoxiei. Nu plecăm genunchii în faţa icoanei, dar îi plecăm în faţa lui Baal. Traian Trifan, unul din mentorii sfinţii închisorilor, îi spunea lui Gavrilă Ogoranu şi camarazilor săi că „brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. Luptătorii din Munţii Făgăraşului au demonstrat-o cu prisosinţă, oferindu-şi viaţa lor pentru mântuirea acestui neam, pentru a-i spăla păcatele în faţa lui Dumnezeu. Martirii închisorilor de asemenea. Avem o pildă vie în Părintele Justin Pârvu, care a rămas drept în faţa tuturor, pentru că s-a plecat numai lui Dumnezeu. Fără a lucra la despătimirea noastră şi fără a dovedi cu adevărat dragoste pentru aproapele nostru şi pentru Hristos, misionarismul pe care ni-l propunem va rămâne o iluzie. Misiunea creştină nu se poate rezuma la mărturisirea virtuală. Dacă ar fi existat o cale virtuală, ar fi folosit-o Însuşi Dumnezeu. Dar Acesta L-a trimis pe Fiul Său să se jertfească pentru noi şi pentru a noastră mântuire, ca să ne scoată de sub robia păcatului. 

Asistăm de ceva timp la căderi dureroase. Acesta e spiritul vremurilor. Părinţii îmbunătăţiţi atrag atenţia că trăim vremurile din urmă. Deci, să nu ne mirăm că oameni care au luat atitudine în faţa ofensivei antihristice au început să cadă. Ispitele pentru aceşti oameni or fi fost prea mari. Unii, poate, şi-au pus prea mult nădejdea în găsirea unor soluţii omeneşti, fără de Hristos. Nu există nicio justificare pentru a urma altă cale. Nu putem sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Ortodoxia este Adevărul, este calea spre mântuirea noastră. Ca români, nu avem a căuta altă cale. Toate celelalte sunt drumuri înfundate. Preocuparea excesivă de a învinge pe planul acestei vieţi ne duce spre compromisuri. Iar un compromis este urmat de altul şi de altul, până la prăbuşirea noastră în iadul fără timp. Trebuie să privim în permanenţă spre Hristos, să ne simplificăm viaţa. Să nu mai trăim atât de mult în secundar, ci să acordăm mai mult timp principalului, aşa cum ne-a cerut Părintele Atanasie Ştefănescu. Avem un model strălucit în generaţia interbelică. Dumnezeu ne-a hărăzit să mai avem în mijlocul nostru ultimii mesageri ai acestei generaţii mărturisitoare, crescuţi în şcoala Frăţiilor de Cruce.

Sunt convins că Părintele Justin suferă şi plânge pentru cei care cad, se roagă şi-i aşteaptă pe fiii risipitori să se întoarcă. Nu ştiu să fi osândit pe cineva vreodată. “Dacă e să ne judecăm unii pe alţii, nu mai rămâne niciunul”, spunea Părintele, la scurt timp după lansarea apelui prin care cerea creştinilor să respingă dictatura biometrică. Am auzit cu toţii spusele Bătrânului, dar nu le-am ascultat. Cu dragoste mâhnită, Părintele ne spune că orice păcat trebuie răscumpărat, că îl va răscumpăra cei care vin după tine. „Omul nu mai e om, când se ia numai după calcule de moment pe care i le bagă în gând diavolul. Sufletul pe cruce câştigă adevărata libertate”. Fiecare dintre deţinuţii politic a avut căderile lui. Dar s-a ridicat. Părintele a cedat o singură dată în închisoare, tăgăduind că e preot. Mustrarea de conştiinţă a păstrat-o mulţi ani după aceea, chiar dacă după aceea a exploatat toate ocaziile de reabilitare. Poetul Radu Gyr a expus ca nimeni altul statornicia idealurilor tinerilor din închisori: „Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”. Iar visul este mântuirea. Să nu-l pierdem! (...)