Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în
dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod
propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale
existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai
Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi
afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu
al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv
la prodigioasa emisie de idei din vremea sa - filosofice, artistice,
ştiinţifice - a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu
s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea
lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care
ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce
i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism
sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile
epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr
din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său.
Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi
el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om
gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din
vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în
toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos,
îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând
ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe
influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie.
Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului
trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei
orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele,
ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea
ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca
Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este
acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci
când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată
de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta
Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor
Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin,
Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu
apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile
prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos
cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a
făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de
lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui
Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi
comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de
altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca:
„Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”,
„Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol,
împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise
în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul
„fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms.
2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele
1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al
manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui
cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia.
Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl
nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din
Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la
Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu
Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul
Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă
profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn
al oştirilor / De oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi
2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule /
Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este
aceea a neamului, auzim parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul
Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din fiorul
profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de
pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva:
«A fost fericit Eminescu?», am răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă
ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată
convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui
Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era
redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa
particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru
soarta omenirii îndeobşte... seninătate abstractă, iată nota lui
caracteristică în melancolie şi în veselie”.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh
şi orizont mioritic, transfigurând realul aşa cum face păstorul din
baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu
putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum,
că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată
cu înrâuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profundă
ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din
izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a
menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în
istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale
închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al
omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme
provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară
şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu
întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie
poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în
manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La
interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi
romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator.
Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a
format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea
talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu
l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit
- „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi
fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi
neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au dus la
invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi,
pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic
şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi
reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.
Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine
conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, când „credinţa” a
fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de
înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei,
înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor,
şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără
inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!” (Epigonii). Invocarea
celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze.
Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială.
O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în
versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului
Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea
Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc
cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu
putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus,
Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se
arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum:
„Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea
Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând
lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte
descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al
timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri
a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei,
crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te
taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos?
Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne
arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost
modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un
model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral,
eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care
omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde
aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui
Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în
care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris
în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O
stea călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a
luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o
generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15
august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea
Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se
adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii,
vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe
reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”6.
Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă
el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al
creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în
Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai
departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii,
Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea,
celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe
mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care
urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru
viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să
ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat
cum spune Cronicarul: «în calea tuturor răutăţilor». Era o conştiinţă
animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei
este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi
profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens
analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra
„Rugăciunii unui dac”, scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu
discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde
credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui
dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine
la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind
Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era
moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu
era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate
şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată /
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu
singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate
trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui
singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi
omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii;
el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul
Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă
omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din
Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu
direct:”Pe când erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea
unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai
direct în versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot
să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Un crez
creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului...”. Şi
inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului
Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos.
Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, /
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi
învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când
preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce,
rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a
făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin
această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui
Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina
învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială
se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi
în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru
viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit
jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a
înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui
Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta - al
iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul
tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui
neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară
maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale
poporului nostrum - credinţa creştină originară şi dragostea de
pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul
într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare
îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”8, publicat la 12
aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul este scris
pentru marele praznic al Învierii - Paştile, când, precum scrie el,
„duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în
mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin,
ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să
observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt la prezent
şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar
unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are
loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte
într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii
mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului
Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic
împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare
şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El
Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat, care e
sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are
ca ţel viaţa. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa,
iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară,
religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al
dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior
de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos
care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca
izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de
ani aproape de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care
se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă
iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au
ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul
iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu
excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă
cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină
fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost
scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat
şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse,
deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta
influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi
populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost
străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El,
pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile
lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui;
şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea
caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ;
suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului
simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi
şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri
iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii
Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire,
a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel
sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei
pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”10. Mărturie adânc
revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii
Lui prin iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele
înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat
din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul
lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul,
Viaţa” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin:
„Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de
perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta
modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea
lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După
el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând
instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici
legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile
sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a
întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul
dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă
dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma
filozofemelor... în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în
clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau
locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub
influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după
al Lui, rămân creştine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi
starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de
ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte.
Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul
altuia în ajutor, au nevoie de religie”12. Se înţelege de cea dăruită
de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în
viziunea lui, viaţa lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu
are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profound -
existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a
caracterului; are valoarea întregimii existenţei vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al
harului în care lucrează Semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu
continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în
lume de Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele
frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor,
luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei
frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de
care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui
trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi
munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu
diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi
jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în
calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această expunere,
cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne:
„Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer
decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la
martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti,
fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu
bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul
nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor
şi religioşilor noştri străbuni”14.
Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul
rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare,
trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează
deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede
mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În
acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal
în proză: „Şi iarăşi bat la poartă...” evocat până acum, şi celălalt
poem, poezia „Învierea”15.
Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii
sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic
(1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în
doi timpi: moarte - înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai
puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în
evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana
lui Hristos „astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din
giulgiul alb...” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor:
„Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge,
cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica viaţă”,
cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt
tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei
biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar
se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător /
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
«Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”
Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi,
Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui
Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul
Vechiului Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea
Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, iubirea e mai tare
ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o
mărturiseşte când afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru
inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic renăscânde tocmai din
puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a
Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele
gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii
omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin
sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în
mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul
puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut
şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt
în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această
încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj
divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în
istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului
iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa
divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o
profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi
mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic
în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de
Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora
în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască
iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei
singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii
româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata
expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă
fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi
viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin.
Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei
Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima
instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav,
Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un
lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii
acest catren:
Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul
de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii
Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi
Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să
mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să
ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a
slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel:
să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la Schitul
de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce
purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa
cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”.
Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.
(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia
Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, ianuarie-februarie, 1991, pg.
45-54)
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu