Florin Palas: Despre generaţia 1948 ce ne-aţi putea spune, ca una
dintre reprezentantele ei de seamă?
Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Eu zic că este o generaţie
binecuvântată de Dumnezeu, nu pentru faptul că a suportat toate rigorile
cruzimii comuniste, ci pentru răbdarea pe care-au avut-o. Spunea părintele meu
duhovnic: „Doamna Aspazia, dumneavoastră aveţi o virtute despre care văd că nu
vă daţi seama, dar să ştiţi că e tot atât de mare ca şi dragostea. Aveţi o
putere infinită de a răbda”.
Oamenii aceştia au răbdat fără să se revolte, fără să spună: ”Dar de ce,
Doamne? De ce eu? Alţii au făcut rău şi o duc bine, iar eu, uite, în ce hal
sunt!”.
Florin Palas: Cum priviţi chestiunea aceasta a asumării păcatelor
neamului în încercarea de împacare a neamului cu Dumnezeu?
Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Nu ne-am împăcat, dar am înţeles
următorul lucru: că metanoia, adică pocăinţa care îţi dă dreptul la mântuire,
este formată din două scări, sau ca o scară cu urcuş şi coborâş, una este să
conştientizezi patima din tine sau răul pe care l-ai făcut, să-l conştientizezi
şi să-ţi pară sincer rău de el; că este o părere de rău, de complezenţă îi spui
cuiva: „te-am jignit, îmi pare rău!”, dar de fapt nu-ţi pare rău, o spui aşa ca să fie spus. Trebuie să conştientizezi răul şi
să-ţi pară rău, sincer, de răul pe care l-ai făcut. Asta este doar o parte,
asta nu-ţi asigură mântuirea.
Mântuirea ţi-o asigură ispăşirea.
Eu mi-am imaginat şi întotdeauna am spus lucrul acesta, ca să ilustrez cumva
plastic: opera de mântuire a neamului, practic de restaurare a omului în Iisus
Hristos, este un plan pe care poţi să-l consideri ca o operă. Dacă în opera
aceea o singură notă sună fals, ai dat peste cap toată creaţia omului aceluia.
Sună fals. Eu, prin păcatul meu, am deranjat opera de mântuire universală a lui
Dumnezeu. Ca ea să revină la armonie, eu trebuie să corectez. Nu numai că-mi
pare rău că am pus o notă falsă, eu trebuie s-o scot de-acolo şi să pun nota
cea adevărată şi să accept ispăşirea pe cre mi-o dă Dumnezeu. Ţi-o dă
întotdeauna.
Noi suntem într-o temporalitate
prin care putem câştiga veşnicia. Este un lucru nemaipomenit ce face Dumnezeu
cu noi: din temporal ne proiectează în veşnicie. Dar pentru aceasta tu trebuie
să pleci pe o cale, pe un drum. Ai căderi, trebuie să le corectezi. Mântuitorul
spune: Ai căzut, e foarte trist că ai căzut, dar nu sta acolo, nu zace acolo. Nu deznădăjdui. Ridică-te şi mergi mai
departe. Şi prin această temporalitate, cu suişuri şi coborâşuri, cu căderi, cu
ridicări, ajungi să capeţi veşnicia, să intri în dumnezeirea absolută.
Florin Palas: Aţi fi putut rezista fără
credinţă în temniţele comuniste?
Doamna Aspazia Oțel
Petrescu: N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum
să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De
n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum
le-a fost lor.
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu
celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul, Centrului
Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime
dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat
ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi
le-o trimiteam băieţilor care sunt mai blonavi, care nu pot mânca brohotul ală
nenorocit pe care ni-l dădeau. Erau băieţi care au murit în închisoare, intraţi
deja cu tuberculoză în proces, deci ăia erau osândiţi la moarte, practic. Şi
noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la
bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea
foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă
că cineva înţelege să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de
pâine.
Florin Palas: Vă rugaţi mult în închisoare?
Doamna Aspazia Oțel
Petrescu: Chestia cu rugăciunea a venit treptat. Noi ne
rugam pentru că aveam în obişnuinţă lucrul acesta. De la legionare şi de la
călugăriţele închise au învăţat şi celelalte. Ţi treptat, treptat am început să
ne vedem care sunt rezultatele rugăciunii în comun. Erau uluitoare. Eu sunt un
exemplu. În urma unor pedepse cu izolatorul, concentrate, am făcut o dată 7
zile, o pauză de 2-3 zile ş, iarăşi 7 zile, iarăşi o pauză de 2-3 zile şi
iarăşi 5 zile de izolator. Şi asta m-a aruncat în tuberculoză. Dintr-odată, infiltrată în ambii plămâni. N-am ştiut. Am simţit la un moment dat
că mi-era foarte bine pentru că nu mi-era frig. Din cauza febrei înalte, mi-e
mi-era foarte cald şi parcă aveam o stare de euforie. Nu mi s-au administrat
niciun fel de medicamente.
Fetele au văzut că eu slăbesc. Şi
medicinistele şi-au dat seama. Am făcut rugăciuni comune pentru sănătatea mea. Şi
m-am vindecat spontan. Fără nimic.
Astea sunt minuni de la Dumnezeu.
Când am ieşit afară i-am povestit mamei.
Aceasta mi-a cerut să mă controlez din când în când ca să nu recidivez. Şi unul
dintre medicii radiologi mi-a spus: „Vai, doamnă Petrescu, ce sechele frumoase
aveţi! Cum v-aţi vindecat aşa de frumos de tuberculoză?” şi eu am spus: „Am
sechele?”. „Da, aveţi şi pe plămânul stâng şi pe plămânul drept”. Eu nu ştiam
că am fost depistată după ce m-am vindecat. Deci, sechelele mi le-au
identificat şi în închisoare. „Dar să ştiţi că aşa rămân” i-am spus.
Avertizându-mă că poate recidiva, i-am spus doctorului că nu poate recidiva
pentru că eu nu m-am vindecat cu antibiotice, ci pe mine m-a vindecat Iisus
Hristos, şi ce vindecă el, vindecat rămâne! Şi aşa este până în ziua de astăzi!
N-am ştiut că fetele se rugau pentru mine.
Au fost cazuri când doamna Lelica Codreanu a fost vindecată cu rugăciuni, dar
ea a ştiut, a participat şi ea. Şi a fost foarte bine că i-au spus şi ei.
