14.5.15

Doamna Aspazia Oțel Petrescu despre generația 1948, credinţă, mântuire şi minuni din închisorile comuniste.



Florin Palas: Despre generaţia 1948 ce ne-aţi putea spune, ca una dintre reprezentantele ei de seamă?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Eu zic că este o generaţie binecuvântată de Dumnezeu, nu pentru faptul că a suportat toate rigorile cruzimii comuniste, ci pentru răbdarea pe care-au avut-o. Spunea părintele meu duhovnic: „Doamna Aspazia, dumneavoastră aveţi o virtute despre care văd că nu vă daţi seama, dar să ştiţi că e tot atât de mare ca şi dragostea. Aveţi o putere infinită de a răbda”. Oamenii aceştia au răbdat fără să se revolte, fără să spună: ”Dar de ce, Doamne? De ce eu? Alţii au făcut rău şi o duc bine, iar eu, uite, în ce hal sunt!”.

Florin Palas: Cum priviţi chestiunea aceasta a asumării păcatelor neamului în încercarea de împacare a neamului cu Dumnezeu?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu: Nu ne-am împăcat, dar am înţeles următorul lucru: că metanoia, adică pocăinţa care îţi dă dreptul la mântuire, este formată din două scări, sau ca o scară cu urcuş şi coborâş, una este să conştientizezi patima din tine sau răul pe care l-ai făcut, să-l conştientizezi şi să-ţi pară sincer rău de el; că este o părere de rău, de complezenţă îi spui cuiva: „te-am jignit, îmi pare rău!”, dar de fapt nu-ţi pare rău, o spui aşa ca să fie spus. Trebuie să conştientizezi răul şi să-ţi pară rău, sincer, de răul pe care l-ai făcut. Asta este doar o parte, asta nu-ţi asigură mântuirea.

Mântuirea ţi-o asigură ispăşirea. Eu mi-am imaginat şi întotdeauna am spus lucrul acesta, ca să ilustrez cumva plastic: opera de mântuire a neamului, practic de restaurare a omului în Iisus Hristos, este un plan pe care poţi să-l consideri ca o operă. Dacă în opera aceea o singură notă sună fals, ai dat peste cap toată creaţia omului aceluia. Sună fals. Eu, prin păcatul meu, am deranjat opera de mântuire universală a lui Dumnezeu. Ca ea să revină la armonie, eu trebuie să corectez. Nu numai că-mi pare rău că am pus o notă falsă, eu trebuie s-o scot de-acolo şi să pun nota cea adevărată şi să accept ispăşirea pe cre mi-o dă Dumnezeu. Ţi-o dă întotdeauna.

Noi suntem într-o temporalitate prin care putem câştiga veşnicia. Este un lucru nemaipomenit ce face Dumnezeu cu noi: din temporal ne proiectează în veşnicie. Dar pentru aceasta tu trebuie să pleci pe o cale, pe un drum. Ai căderi, trebuie să le corectezi. Mântuitorul spune: Ai căzut, e foarte trist că ai căzut, dar nu sta acolo, nu zace acolo.  Nu deznădăjdui. Ridică-te şi mergi mai departe. Şi prin această temporalitate, cu suişuri şi coborâşuri, cu căderi, cu ridicări, ajungi să capeţi veşnicia, să intri în dumnezeirea absolută.

Florin Palas: Aţi fi putut rezista fără credinţă în temniţele comuniste?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  N-aş fi rezistat. Nu se putea rezista. Şi, cum să spun, noi, femeile, am avut parte de mai puţină prigoană decât bărbaţii. De n-ar fi fost decât foamea! Şi totuşi ne-a fost foarte greu. Îmi închipui cum le-a fost lor.
Ajunşi în penitenciarul de la Cluj, cu celulele alăturate de băieţii noştri, după ce s-a terminat procesul, Centrului Studenţesc Cluj, noi am zis că postim vinerea. De atunci se dădea o optime dintr-o pâine de un kilogram, ceea ce era foarte mult faţă de ce nu s-a mai dat ulterior. Noi am zis că renunţăm la bucăţica aia de pâine, eram doar 12, şi le-o trimiteam băieţilor care sunt mai blonavi, care nu pot mânca brohotul ală nenorocit pe care ni-l dădeau. Erau băieţi care au murit în închisoare, intraţi deja cu tuberculoză în proces, deci ăia erau osândiţi la moarte, practic. Şi noi am zis: hai să le-îndulcim puţin traiul. N-au crezut că noi am renunţat la bucăţica noastră de pâine. Au crezut că, fiind femei, am fost favorizate de caralii. Atunci mi-am dat seama de intensitatea foamei care era mental în lumea lor. Niciunul dintre ei nu putea să înţeleagă că cineva înţelege să renunţe la fărâma de viaţă care era bucăţica aia de pâine.

Florin Palas: Vă rugaţi mult în închisoare?

Doamna Aspazia Oțel Petrescu:  Chestia cu rugăciunea a venit treptat. Noi ne rugam pentru că aveam în obişnuinţă lucrul acesta. De la legionare şi de la călugăriţele închise au învăţat şi celelalte. Ţi treptat, treptat am început să ne vedem care sunt rezultatele rugăciunii în comun. Erau uluitoare. Eu sunt un exemplu. În urma unor pedepse cu izolatorul, concentrate, am făcut o dată 7 zile, o pauză de 2-3 zile ş, iarăşi 7 zile, iarăşi o pauză de 2-3 zile şi iarăşi 5 zile de izolator. Şi asta m-a aruncat în tuberculoză. Dintr-odată, infiltrată în ambii plămâni. N-am ştiut. Am simţit la un moment dat că mi-era foarte bine pentru că nu mi-era frig. Din cauza febrei înalte, mi-e mi-era foarte cald şi parcă aveam o stare de euforie. Nu mi s-au administrat niciun fel de medicamente.
Fetele au văzut că eu slăbesc. Şi medicinistele şi-au dat seama. Am făcut rugăciuni comune pentru sănătatea mea. Şi m-am vindecat spontan. Fără nimic.
Astea sunt minuni de la Dumnezeu.
Când am ieşit afară i-am povestit mamei. Aceasta mi-a cerut să mă controlez din când în când ca să nu recidivez. Şi unul dintre medicii radiologi mi-a spus: „Vai, doamnă Petrescu, ce sechele frumoase aveţi! Cum v-aţi vindecat aşa de frumos de tuberculoză?” şi eu am spus: „Am sechele?”. „Da, aveţi şi pe plămânul stâng şi pe plămânul drept”. Eu nu ştiam că am fost depistată după ce m-am vindecat. Deci, sechelele mi le-au identificat şi în închisoare. „Dar să ştiţi că aşa rămân” i-am spus. Avertizându-mă că poate recidiva, i-am spus doctorului că nu poate recidiva pentru că eu nu m-am vindecat cu antibiotice, ci pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, şi ce vindecă el, vindecat rămâne! Şi aşa este până în ziua de astăzi!
N-am ştiut că fetele se rugau pentru mine. Au fost cazuri când doamna Lelica Codreanu a fost vindecată cu rugăciuni, dar ea a ştiut, a participat şi ea. Şi a fost foarte bine că i-au spus şi ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Related Posts with Thumbnails