PELERIN ÎNTR-O MĂNĂSTIRE DĂRÂMATĂ DE “FRAŢII” CATOLICI – MĂNĂSTIREA SFINŢII APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL – CÂRŢIŞOARA

Sfânta Mânãstire Cârţişoara, cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” este atestată de prin jurul anilor 1400, cu prilejul unor danii făcute de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Un mare domnitor din istoria României, apărător al hotarelor ţării în faţa invaziei otomane de la sud de Dunăre, dar şi ocrotitor al credinţei ortodoxe. Se ştie că acest voievod se mai intitula şi “Principe al Ţării Făgăraşului” şi păstra o vie legătură sentimentală cu mânăstirile de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, deoarece se putea implica în contracararea prozelitismului catolic exercitat cu forţă şi subtilitate de misionari apuseni, pripăşiţi pe meleagurile noastre strămoşeşti româneşti.

Odată cu trecerea anilor, mânăstirea se va evidenţia în peisajul vieţii duhovniceşti al acestei zone geografice. În arhiva Curţii Imperiale de la Viena s-au descoperit documente care atestă că monahii vieţuitori ai mânăstirilor din ţinuturile făgărăşene, precum şi de pe tot cuprinsul Ardealului, sfătuiau şi îndemnau cu insistenţă populaţia să nu-şi părăsească legea strămoşească ortodoxă. Acest fapt a iritat, (sau ofensat), autorităţile care au devenit treptat ostile faţă de monahi şi mânăstiri.

Mânăstirea este distrusă la anul 1761 de trupele imperiale austriece. Se cunoaşte faptul că guvernul austriac era aservit confesional Romei catolice. Şi va consimţi tacit politica “Propagandei Fidae” a Vaticanului de prozelitism şi expansiune în teritoriile Ardealului românesc. Cu acest prilej istoric s-a născut, prin amăgiri politice şi sociale, „uniatismul” sau aşa-numita „biserică greco-catolică”. Ce este greco-catolicismul? Este o credinţă hibridă, un amestec de elemente de cult ortodox cu doctrină apuseană, catolică, apărută în contextul istoric de după anul 1700, cînd românilor ortodocşi din Ardeal, majoritari, li s-a propus, (impus), de către minoritatea austro-ungară, care domina atunci, să părăsească dreapta şi strămoşeasca credinţă ortodoxă, primită de la Hristos prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, (singura credinţă care mai păstrează, azi, în întregime puritatea Adevărului revelat, neschimbînd nimic din învăţătura Mîntuitorului Iisus Hristos), şi să îmbrăţişeze una din credinţele eretice ale străinilor, (neavînd, însă şi putinţa de a-l îndumnezei pe om): catolicismul sau una din confesiunile protestante, pentru a scăpa de greutăţile sociale şi economice la care erau supuşi. Sau pentru a fi recunoscuţi ca neam. Atunci, unii creduli, acceptînd această propunere, s-au rupt de dreapta credinţă ortodoxă, firească acestui neam, au trecut la supunerea canonică faţă de Roma, păstrînd însă forme de manifestare cultică ortodoxă. Această aderare la papalitate presupune, printre altele, însuşirea şi mărturisirea rătăcirilor doctrinare ale latinilor.

Azi urmaşii acelora afirmă că uniatismul ar fi fost o necesitate istorică ce ar fi dus la conservarea elementului românesc autohton şi că, de fapt, românii s-au întors acasă, la latinitatea originară. Fals! Se uită intenţionat că latinitatea, ca una din limbile de răspîndire a creştinismului, a fost ortodoxă, că poporul român a fost ortodox de la întemeierea lui, în timp ce catolicismul a apărut după cca. 800 de ani de la Hristos, odată cu introducerea de către occidentali a primelor inovaţii şi reforme doctrinare în Revelaţia dumnezeiască intangibilă.

Astăzi greco-catolicii sunt receptaţi ca o minoritate mereu nemulţumită şi înverşunată împotriva ortodoxiei.
Strategia străinilor a fost, deci, clară: dezmembrarea unităţii de neam şi de credinţă a românilor.
Şi în prezent, pe aceste meleaguri, răsar numeroşi “teologi” care propovăduiesc un alt „dumnezeu”, de import, mai tentant şi mai puţin “incomod” decît Cel adevărat; amăgindu-i astfel pe cei naivi şi comozi care caută o credinţă privatizată, convenabilă, după vrerea lor. O credinţă care să nu le modeleze şi nu deranjeze viaţa lor particulară, autonomă. O credinţă care să nu se amestece în poftele oamenilor, dar să-i mîntuiască mai facil: Confortabilă, gustoasă şi personalizată. Fără nevoia unui duhovnic, fără preot (prin mîna căruia primim Sf. Euharistie), fără Sfinte Taine, fără trăire bisericească, fără post, fără milostenie, fără sacrificiu; „Credincioşi” care cred că Adevărul este peste tot, în toate religiile şi sunt convinşi că se pot mântui şi în afara lui Hristos, sau, mai grav, modificînd-L pe Hristos. Adică, dacă merg pe alături. ”Credincioşi” a căror trăire religioasă se reduce doar la citirea Bibliei şi la intrarea ocazională în Biserici. (Însă nimeni vreodată nu s-a îndumnezeit doar studiind Biblia !). Credincioşi care cred că au credinţă, însă ascultă mai greu, sau deloc, de îndemnurile Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi de Biserica Sa. Biserică şi preot pe care, ori de cîte ori se iveşte vreo ocazie, îi critică şi-i bîrfesc cu mare uşurinţă; dar la care aleargă atunci cînd cad în vreo nenorocire.

Şi, într-adevăr, în istorie, toţi cei care într-o formă sau alta au prigonit Biserica, preoţii şi călugării, au sfîrşit prin a se nenoroci ori ei înşişi ori urmaşii lor! Se mai ştie că mulţi persecutori ai Bisericii, pe patul de moarte au cerut îngroziţi ajutorul preotului!



Aşadar, din cauza persecuţiilor, mânăstirea sfîrşeşte prin a fi incendiată total de către generalul austriac Bukov, în anul 1761, într-o încercare disperată de a înăbuşi propovăduirea credinţei strămoşeşti, ortodoxe, de către călugări.

Sunt şi azi bătrîni care ne mărturisesc, din amintirile străbunilor lor, cum că soldaţii lui Bukov au incendiat bisericuţa de lemn a mânăstirii, cu tot cu călugări în ea, la vremea Vecerniei. În timp ce monahii ardeau de vii înlăuntru, de afară soldaţii strigau batjocoritor: „Să iasă afară doar cel ce se leapădă de ortodoxie”!
Dar, spre cinstea lor, afară n-a ieşit nimeni. Au primit cununa muceniciei.

Mai departe, spun strămoşii localnicilor din zonă, atunci cînd, după stingerea jarului, oamenii au venit să-i îngroape pe acei călugări mistuţi de flăcări, după ce au îndepărtat lemnele arse ale schitului, n-au mai găsit nici un trup!!!

Aşadar acest odios neamţ, Bukov, e cel ce a distrus peste 250 de biserici şi mânăstiri ortodoxe în Ardeal. De remarcat este că furia austriecilor s-a îndreptat numai asupra lăcaşurilor ortodoxe, celelalte credinţe nesuferind nici o atingere. Asta semnifică faptul că, în lume, numai Adevărul suferă şi este prigonit; în timp ce minciuna se făleşte neruşinată. Astfel, din vechiul aşezămînt a mai rămas doar o piatră despre care se presupune că ar fi fost piciorul Sfintei Mese din altarul fostei bisericii. Această piatră este îngropată acum în piciorul actualei Sfinte Mese a Bisericii.


Deşi distrusă din temelie, în amintirea localnicilor nu s-a putut stinge existenţa acelei vetre monahale, care, ca orice alt sfinţit aşezămînt, este o binecuvîntare pentru folosul celor din împrejurimile lui. În toponimia acestor plaiuri chiar s-a păstrat un luminiş, la buza pădurii, cunoscut sub numele „La mănăstire”, nume parcă predestinat să brăzdeze veacurile tulburi spre zorii unei renaşteri. Cei care poposeau fie şi pentru cîteva clipe în acest loc, (ciobani, pădurari, localnici), simţeau un fior duhovnicesc aducător de pace şi linişte lăuntrică. Simţămînt firesc, cîtă vreme pămîntul acesta era îmbibat de sîngele sfinţit al martiriului acelor călugări.
Aşa se face că în anul 1991 un colectiv de fruntaşi evlavioşi ai comunei Cârţişoara a luat iniţiativa de a reînfiinţa vechiul schit.

Cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Antonie Plămădeală, mitropolitul Transilvaniei la acea dată, (el însuşi un mare iubitor şi susţinător al călugărilor), cu aprobarea Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea s-a reactivat după 1991, ca mânăstire de maici. De menţionat că la data reînfiinţării mânăstirii pe acest loc nu exista nimic!

Tot ceea ce se poate vedea în prezent s-a ridicat, din nimic, cu mare efort şi osteneală de obştea mânăstirii, cu purtarea de grijă şi cu binecuvîntarea Înalt Prea Sfinţitului Părinte Dr. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.
Au fost unii oameni foarte bogaţi, (“miliardari credincioşi”), chiar din apropierea mânăstirii, care cunoscînd lipsurile şi truda anevoioasă a maicilor şi chiar văzînd cu ochii lor osteneala aproape supraomenească a vieţuitorilor de aici, (faptul că au fost zile în care nici nu aveau ce pune pe masă), ar fi putut face ceva pentru sfîntul lăcaş, (spre mîntuirea sufletelor lor şi spre slava lui Dumnezeu), dar, nepăsători şi zgîrciţi, n-au făcut nimic. Oameni bogaţi care şi azi, în ruptul capului, n-ar mişca un deget pentru susţinerea unei sfinte mânăstiri.
Însă PreaMilostivul Dumnezeu a vrut ca această Sf. Mânăstire să se ridice şi să aibă un rost şi a trimis la vreme potrivită oameni inimoşi prin ajutorul cărora s-a construit ceea ce se vede în prezent. Dealtfel, sprijinirea unei vetre monahale este un privilegiu domnesc şi puţini sunt oamenii aleşi care primesc de la Dumnezeu imboldul de a ajuta o mânăstire, spre a-şi înscrie numele în Ceruri. Aceşti binefăcători, cum e firesc, sînt trecuţi în rîndul ctitorilor şi sunt pomeniţi la sfintele slujbe spre veşnică recunoştinţă şi răsplată cerească.

Cel mai greu a fost construcţia Sfintei Biserici. Biserica este în stil ortodox autentic, în plan treflat, cu elemente arhitecturale bizantine şi brîncoveneşti, cu pridvor şi fronton trilobat şi acoperiş boltit. Întregul ansamblu monahal a fost ridicat prin osteneala grea a părintelui protosinghel Dimitrie Papacioc, din 1998 duhovnicul mânăstirii, dimpreună cu întreaga obşte monahală, cîrmuită înţelept de maica stareţă, monahia Siluana.

În prezent, la 9 ani de la zidirea sa, din cauza lipsei de fonduri, biserica încă nu este pictată deplin.
Mulţi vizitatori ne întreabă ce este monahismul.

Vechi de 2000 de ani, monahismul este un mod de viaţă. Viaţa desăvîrşită, care imită, reproduce, la măsura omenească, viaţa Mîntuitorul nostru Iisus Hristos… Care răspunde îndemnului Său dumnezeiesc de a-L urma. Călugăria nu se poate cuprinde într-o definiţie raţională, tehnică, nu se poate explica în cuvinte logice; ea se trăieşte. Pentru mulţi ea pare o nebunie. De multe ori întîlnim oameni care ne spun că un tînăr care intră în viaţa monahală este afectat psihic. Însă călugăria este o eternă bucurie pe care cei din afara ei n-o pot sesiza! Este o desprindere de lume, o părăsire a ei, într-un loc pustiu, retras, prielnic curăţirii lăuntrice, de meditaţie, de interiorizare, de contemplaţie şi rugăciune, de renunţare la sine şi care prin rînduielile şi prin ritmul său favorizează şi cultivă comuniunea cu Dumnezeu, spre folosul mîntuitor al monahului dar şi al lumii înconjurătoare. Monahul este tăcut, retras ca atitudine, uneori dispreţuit şi marginalizat, dar înflăcărat în mărturisirea învăţăturii ortodoxe. Adevăratul monah simte că în afara Ortodoxiei nu-l poate întîlni pe Hristos! Fiincă ortodoxia este calea îndumnezeirii oamenilor. Iar mânăstirea, (casa monahului), NU ESTE, nicidecum, vreun popas turistic, pensiune, hotel sau loc de agrement, rezervaţie ori muzeu al trecutului, sau vreo instituţie lumească, ci un spaţiu sacru al întîlnirii, mereu actuale şi binefăcătoare, dintre om şi Dumnezeu. Călugării fiind mijlocitorii acestei întîlniri, sau, întrucîtva, un imbold al conştiinţelor religioase somnolente, sortiţi să devină un reper în lucrarea mîntuirii credincioşilor. Chiar dacă în vremurile noastre monahii sunt tot mai izolaţi şi mai neagreaţi. Ne place să avem mânăstiri însă ele să fie mute, fără glas!

Însă, cu toate acestea, în mânăstirile noastre ortodoxe, sunt mulţi duhovnici iscusiţi dar puţini oameni îi caută. De ce? Ne vine greu să ascultăm de cuvîntul lui Dumnezeu! (Arhim. Arsenie Papacioc)

De aceea cei ce calcă pragul unei sfinte mânăstiri trebuie să aibă un simţământ, o nevoie lăuntrică de Hristos, o sete de Viaţă Sfântă. La mânăstire nu se vine ca turist ci ca închinător. Aici întîlnim mireasma raiului, ne hrănim cu Duh Sfânt, ne însuşim sfînta şi dreapta învăţătură dumnezeiască şi, eventual, căutăm răspunsuri şi soluţii la necazurile şi la frămîntările fundamentale ale vieţii.

Turistul doar… vizitează. Intră în Biserică precum într-un local oarecare, cu mîna în buzunar, scrutează peisajul, fotografiază, priveşte superior spre măicuţe, cumpără două lumînări de doi lei şi apoi pleacă. Se grăbeşte spre restaurantele şi pensiunile care au împînzit, afaceristic, vecinătăţile vetrelor monahale, unde îşi cheltuie tot salariul. Deoarece acolo se simte atras, acolo se oferă produse pentru stomac şi divertisment. În timp ce mânăstirea nu oferă decît hrană duhovnicească, poate incomodă şi mai greu de “digerat”! Prin urmare, în mânăstiri nu se poate vorbi despre turism, ci despre închinare şi pelerinaj duhovnicesc! În ultimii ani s-a putut constata că practicarea intensivă a turismului mânăstiresc a ajuns să tulbure din ce în ce mai mult liniştea şi intimitatea vieţii monahale. Multe mânăstiri care au adoptat creşterea turismului şi-au sacrificat tihna şi intimitatea monahală. Unde va duce această practică? Poate la o continuă scădere a numărului de vieţuitori din mânăstiri…

Ba, cîteodată, unii vizitatori atunci cînd păşesc în mânăstire se reped să dea sfaturi, recomandări şi fel de fel de critici, (în logica lumii), la adresa maicilor şi a călugărilor…

Mânăstirea are un mic atelier de pictură unde se pictează icoane bizantine, canonice, pe suport de lemn, fidele erminiilor ortodoxe. Foarte migălos executate, fiecare din ele este un unicat. Apreciate mai ales de cunoscători, icoanele pictate în mânăstire au fost solicitate şi la unele expoziţii de prestigiu, din ţară şi de peste hotare. De la o vreme încoace icoanele de la Cârţişoara prezintă un interes aparte pentru numeroşi pelerini iniţiaţi în arta iconografică.

Orice om bun care doreşte să pună o piatră la istoria acestui sfînt lăcaş sau să ajute cu ceva sfânta mânăstire, prin vreo faptă de milostenie, este pomenit cu dragoste şi recunoştinţă la sfintele slujbe spre folos duhovnicesc şi mîntuire.

Bunul Dumnezeu să-i binecuvînteze pe cei ce vin cu dragoste, cu evlavie şi cu gânduri curate în Sfintele Mânăstiri.

SURSA: http://www.manastireacartisoara.ro/istoricul-manastirii-cartisoara/, via http://acvila30.wordpress.com/2012/01/18/pelerin-intr-o-manastire-daramata-de-fratii-catolici-manastirea-sfintii-apostoli-petru-si-pavel-cartisoara/

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)  Iubiţi credincioşi,  Sfînta noastră Biserică prăznuieştre astăzi pomenirea Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli Petru şi Pavel, cei dintîi pe scaun şezători şi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cît de puţin despre viaţa lor? Cine nu s-a îndulcit de învăţăturile lor cele folositoare de suflet care se citesc şi se cîntă în toate zilele prin sfintele biserici?

Însă, a vorbi după vrednicie despre Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, aceşti mari stîlpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinţă pentru noi păcătoşii, deoarece numai Dumnezeu ştie ostenelile, chinurile şi nevoinţele pe care le-au depus ei la propovăduirea Sfintei Evanghelii, după înălţarea Domnului la cer.

Însă, avînd nădejde în rugăciunile Sfinţilor Apostoli, îndrăznim să vorbim pe scurt despre viaţa şi unele învăţături din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos şi spre folosul nostru sufletesc.
Pe Sfîntul Apostol Petru l-a odrăslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfîntului Apostol Andrei şi fiu al lui Iona pescarul. Adîncurile învăţăturilor omeneşti, neavînd de la cine le învăţa, Simon-Petru, căci aşa se chema înainte de alegerea sa, a rămas fiu credincios al tatălui său, care l-a deprins de mic să prindă peşte în apele lacului Tiberiada, pentru a-şi cîştiga pîinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a născut, a copilărit şi a crescut Sfîntul Apostol Petru. Aici a deprins el meşteşugul pescuitului. Aici a învăţat el a vîsli pe valuri, a cîrmui corabia, a înfrunta furtunile, a arunca undiţa în apă, a cîrpi mrejile, a răbda truda, a suferi de foame şi de sete sau a aştepta fără somn, nopţi de-a rîndul pînă putea să pescuiască ceva.

Apoi, căsătorindu-se şi auzind că Sfîntul Ioan propovăduieşte despre Mesia, a primit de la el, împreună cu Andrei, fratele său, botezul pocăinţei în apele Iordanului, neştiind că aproape de casa sa, în cetatea Nazaretului, locuieşte Acela care avea să fie Dascălul şi Învăţătorul său. Şi iată că vine Hristos cel mult aşteptat. Iese la propovăduire, trece prin Capernaum şi prin Betsaida, coboară la malul Tiberiadei, caută corabia lui Iona Galileeanul, află pe Petru, îl cheamă la Sine, îi schimbă numele din Simon în "Chifa", care se tîlcuieşte "Piatră" sau Petru şi astfel îl face pescar de suflete omeneşti, sau "vînător de oameni", cum i-a zis Mîntuitorul, cînd l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru îşi lăsă casa şi soţia, îşi lăsă patria şi corabia în voia Tatălui, se alătură lui Hristos şi devine cel mai rîvnitor apostol.

La picioarele Domnului a învăţat Petru adîncul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigrăite vreodată de om, a văzut minuni nemaiauzite pe pămînt, a simţit bucurii nemaicunoscute pînă atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut că Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care mărturisindu-L a primit de la El cheile împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rînduiala lui Dumnezeu a fost lăsat să se lepede de Hristos de trei ori, în vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plînge mai cu amar în toată viaţa sa (Matei 26, 75) şi pentru a avea mai multă milă de cei păcătoşi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, după Înviere, arătîndu-i-se Domnul, i-a încredinţat păstoria oilor şi a mieluşeilor Săi, ca semn că i s-a iertat păcatul său.

După pogorîrea Sfîntului Duh, Sfîntul Petru, verhovnicul celorlalţi apostoli, se umple de nespusă rîvnă şi putere de sus; leapădă frica, aruncă valul îndoielii, lasă toată neştiinţa şi începe primul a vorbi despre Hristos în adunări, pe străzile Ierusalimului, în templul lui Solomon. Peste tot învaţă, face minuni, vindecă bolnavi, mustră, suferă închisoare. Şi aşa, predică Evanghelia fără odihnă în Ierusalim, în Samaria, în Iope, în Lidia şi ajunge pînă la Roma unde, apoi, este răstignit cu capul în jos, în timpul împăratului Nero, după dorinţa sa, zicînd că nu este vrednic să fie răstignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaşte se păstrează, după tradiţie, în biserica Sfîntul Petru din Roma.
Sfîntul Apostol Pavel era tot evreu de neam, născut în Tarsul Ciliciei (Turcia de astăzi), care, mai înainte de a crede în Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare învăţat iudeu, anume Gamaliil. De la el a învăţat Pavel adîncul scripturilor, tîlcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David şi sfinţenia templului, pentru care era plin de atîta rîvnă.
Nefiind încă luminat cu puterea Duhului Sfînt, el nu credea că Hristos este Mesia cel aşteptat. Nu putea înţelege taina răscumpărării omului, nu ştia că Petru şi ceilalţi apostoli vor vîna toată lumea la dreapta credinţă şi că, nu peste multe zile, va fi şi el un apostol al neamurilor, împreună cu ceilalţi doisprezece. De aceea, crezînd că ucenicii lui Hristos sînt nişte începători de eresuri, cu nespusă mînie s-a pornit asupra lor ca să-i prindă şi să-i dea în mîinile arhiereilor spre judecată. Pe calea Damascului, însă, i se arătă în vedenie Iisus Hristos, îi spune greşala, îi ridică sufletul pînă la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), îi descoperă taina creştinătăţii şi îl trimite să vestească Evanghelia mîntuirii la neamuri.

În Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani în pustiul Arabiei, pregătindu-se cu multe rugăciuni, cu post şi cu lacrimi pentru noua sa misiune. Căci singurătatea întotdeauna înalţă pe om, îl pregăteşte pentru jertfe mari, îl învaţă taina rugăciunii adevărate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim să vadă pe Sfinţii Apostoli, de unde a luat apoi poruncă să vestească Evanghelia, începînd din Antiohia.

Sfîntul Pavel a făcut astfel trei călătorii misionare împreună cu Varnava, cu Sila, cu Marcu, cu Luca şi cu Timotei, propovăduind ziua şi noaptea, cu timp şi fără timp, vestea cea bună, mai întîi în Antiohia, în Cipru; apoi în Asia Mică, în Pamfilia, Frigia, Galatia cu cetăţile Listra, Iconiu, Derbe, Milet şi Efes, unde a pătimit multe de la păgîni şi iudei. Apoi, îndemnat de Duhul Sfînt (Fapte 16, 9) a trecut în Macedonia şi în Ahaia (Grecia), propovăduind în cetăţile Filipi, Bereea, Tesalonic, Corint şi Atena, unde a grăit de pe înălţimile Areopagului şi a uimit pe înţelepţii ei.

Întărind cu multe minuni cele propovăduite de el, a rînduit în toate cetăţile preoţi şi episcopi la bisericile întemeiate printre păgîni, precum pe Timotei la Efes şi pe Tit în insula Creta. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima dată la Ierusalim, unde a fost prins de evrei şi ţinut în lanţuri şi în temniţă peste doi ani.

În cele din urmă, la cererea sa, a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicînd şi aici Evanghelia mîntuirii încă doi ani "cu a sa cheltuială". Iar în anul 64 după porunca aceluiaş tiran, Nero, a fost prins şi i s-a tăiat capul, în Roma. Şi aşa s-a săvîrşit vasul cel ales, Pavel, Apostolul neamurilor, lăsînd în urma sa nenumărate biserici şi episcopi, împreună cu paisprezece epistole apostoleşti pline de dumnezeieşti învăţături. După tradiţie mormîntul său se află la Roma, în biserica "Sfîntul Pavel din afara zidurilor".

Iubiţi credincioşi,  Mare este praznicul de astăzi, căci prăznuim pe doi dintre cei mai rîvnitori şi mai curajoşi apostoli, pe Petru cel foarte rîvnitor şi pe Pavel, vasul alegerii, cum îl numeşte Hristos. Petru era un pescar galileean sărac, chemat de Domnul împreună cu fratele său mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El (Marcu 1, 17-18).

Vedeţi că n-au mers singuri la apostolie, ci după ce i-a chemat Hristos? Vedeţi că nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii, dacă nu este chemat, ales, sfinţit prin hirotonie şi trimis de Hristos? Astăzi sînt mulţi care se socotesc predicatori şi propovăduitori ai cuvîntului evanghelic, fără a fi chemaţi de nimeni, fără a fi hirotoniţi, adică fără a primi harul Duhului Sfînt. Păziţi-vă de aceşti falşi apostoli care fac aceasta din mîndrie sau pentru laudă şi scopuri pămînteşti şi care răstălmăcesc învăţătura Sfintei Evanghelii.

Apoi vedeţi cît de repede au lăsat Petru şi Andrei toate şi au urmat lui Hristos? Nu s-a mai gîndit Petru la tatăl său, nici la corabie, nici la femeia şi soacra sa din Capernaum, căci el era căsătorit, ci un singur gînd avea: să urmeze şi să slujească lui Hristos pînă la moarte, să înveţe de la El tainele credinţei, să deprindă de la Mîntuitorul smerenia, blîndeţea, răbdarea, suferinţa, iubirea de oameni şi iertarea. Să înveţe în şcoala lui Hristos adîncul teologiei, puterea rugăciunii, meşteşugul predicării cuvîntului, adică al "vînării de suflete" pentru împărăţia lui Dumnezeu, curajul de a se jertfi pentru Evanghelie şi să primească darul facerii de minuni. Şi ce credincios a fost Sfîntul Petru faţă de Hristos! Că cel dintîi dintre toţi îi urma şi lua cuvîntul în numele celorlalţi, şi împlinea poruncile Lui.

Trei ani a stat Sfîntul Petru cu ceilalţi Apostoli lîngă Mîntuitorul pentru a se pregăti să vestească Evanghelia în lume. Dar, pînă "nu s-au întărit cu putere de sus", adică pînă nu s-a coborît peste Apostoli harul Duhului Sfînt în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic şi pregătit îndeajuns să-L vestească pe Hristos pe pămînt şi să-şi dea viaţa pentru El. Că nu-i de ajuns numai să vezi minuni, să vorbeşti de Hristos, să auzi şi să ştii Sfînta Scriptură, ci trebuie să şi trăieşti Sfînta Evanghelie, să ai viaţă cît mai curată, să împlineşti poruncile şi să primeşti de sus, prin Biserică, harul Duhului Sfînt. Numai aşa poţi vesti cu adevărat şi cu mult folos cuvîntul mîntuirii în lume.

Odată a întrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii că sînt Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13) Apoi i-a întrebat din nou: Dar voi cine ziceţi că sînt? (Matei 16, 15) Atunci Petru a luat cuvîntul înaintea celorlalţi şi a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (Matei 16, 16) Şi i-a răspuns Mîntuitorul: Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sînge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri (Matei 16, 17-19).

Aceasta este cea mai mare mărturisire de credinţă făcută de Petru. Pe piatra acestei credinţe, adică numai pe temelia credinţei adevărate, a zidit Hristos Biserica Sa, pe care nici "porţile iadului", adică gurile ereticilor hulitori, nu o vor putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o altă temelie, decît temelia sau piatra dreptei credinţe, pusă de Apostoli. Apoi să înţelegeţi că "cheile împărăţiei cerurilor" nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor şi urmaşilor lor, episcopi şi preoţi. Care sînt aceste chei? Sînt cele şapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea cu Sfîntul Mir, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia şi Sfîntul Maslu. Acestea sînt cheile date de Hristos Apostolilor şi Bisericii Sale. Cu aceste chei descuiem inimile, conştiinţele, raiul şi împărăţia cerurilor. Iar fără acestea rămînem afară de Biserică, afară de fericire şi de împărăţia lui Dumnezeu, pentru că ne lipseşte harul mîntuirii, ne lipsesc cele şapte chei prin care Biserica descuie raiul, cerul şi uşa milostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinţi Părinţi spun că cheile pe care le-a dat Hristos lui Petru şi celorlalţi Apostoli o formează puterea Duhului Sfînt, dată lor şi preoţilor de a lega şi dezlega păcatele oamenilor prin spovedanie.

Ce vor face acei creştini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos şi s-au dus la alte grupări creştine care n-au Biserică şi cele şapte Taine? Cine le va dezlega păcatele? Cine şi cu ce li se va descuia Biserica cea adevărată, împărăţia cerurilor şi uşa milei Domnului?

Sfîntul Apostol Petru a făcut şi el, ca om, două păcate mari. Cînd a auzit că Hristos va primi de bunăvoie moarte de cruce pentru mîntuirea lumii, el, neînţelegînd taina mîntuirii şi adîncul dragostei lui Dumnezeu, L-a luat pe Domnul la o parte şi i-a zis: Milostiv fii Ţie, Doamne! Să nu-ţi fie Ţie aceasta! Atunci Domnul, ştiind că Satana l-a amăgit, l-a mustrat, zicînd: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală îmi eşti, că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 21-23).

Mare păcat este a crede cineva că se poate mîntui pe sine şi pe alţii fără jertfă, fără osteneală, fără răbdare şi chiar moarte. Mare păcat fac şi acei creştini care smintesc pe copii sau pe cei din jurul lor prin viaţa şi faptele lor rele; sau îi sfătuiesc la păcate, la lepădarea credinţei şi la fuga de jertfă. Nimic bun nu putem face în viaţă pînă nu ostenim, pînă nu răbdăm, pînă nu lepădăm mîndria, egoismul, îndoiala, frica şi toate patimile care ne stăpînesc.

Al doilea păcat al lui Petru este lepădarea de Hristos în timpul mîntuitoarelor Sale patimi, din cauza fricii. Că îi spuneau iudeii, cînd erau în curtea lui Caiafa: Şi tu erai cu Iisus Galileeanul? Iar el de trei ori s-a lepădat, zicînd: Nu cunosc pe omul acesta (Matei 26, 69-75). Apoi, cînd a cîntat cocoşul şi-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului şi, ieşind afară, a plîns cu amar.


Cumplit este păcatul lepădării de Dumnezeu, al lepădării de credinţă, de Biserică, de Cruce, de icoane, de sfinţi şi de Sfintele Taine! Cumplit este păcatul şi amară suferinţa celor ce se leapădă de dreapta credinţă şi merg la secte. Cînd şi cine le va da lacrimi să-şi plîngă acest păcat cu amar?
După înălţarea Domnului la cer, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfînt şi au plecat în toată lumea să vestească Evanghelia mîntuirii şi credinţa în Iisus Hristos. Atunci şi Sfîntul Petru a început să semene cuvîntul Evangheliei, mai întîi în Ierusalim şi în Samaria. Apoi, după ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos în Bitinia din Asia Mică şi mai ales în Italia, pe timpul împăratul Nero, care l-a răstignit pe cruce. De la el ne-au rămas două sfinte epistole, prin care ne învaţă calea mîntuirii şi voia lui Dumnezeu.

Sfîntul Apostol Pavel nu făcea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a fost chemat de Hristos la credinţă şi la apostolie printr-o vedenie înfricoşată, cînd mergea spre Damasc, în Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule - căci aşa îl chema mai înainte -, de ce Mă prigoneşti? Iar el a întrebat: Cine eşti, Doamne? Eu sînt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Apoi din nou a întrebat Pavel: Doamne, ce voieşti să fac? (Fapte 9, 4-6). Apoi l-a botezat Anania, căruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta cîte trebuie să pătimească el pentru numele Meu! (Fapte 9, 15-16).

Aşa a fost vînat Pavel de Hristos pentru Biserică şi pentru neamuri. El a fost trimis să vestească Sfînta Evanghelie la popoarele păgîne, numite "neamuri". Şi a vestit pe Hristos întîi în Siria, înfiinţînd prima Biserică creştină în oraşul Antiohia. Apoi a vestit Evanghelia în toată Asia mică, precum Galatia, Colose, Efes, Laodiceea şi Bitinia. Apoi a trecut în Europa prin Macedonia, unde a poposit mai mult la Tesalonic. A ajuns în Atena şi Corint, apoi în Sicilia, Italia, Roma şi pînă în Spania.

Sfîntul Pavel a semănat întîi credinţa creştină pe pămîntul Europei. Ucenicii lui au ajuns apoi în peninsula Balcanică, şi pînă la nord de Dunăre. Iar la gurile Dunării a vestit pe Hristos, Andrei, fratele Sfîntului Petru. Predicile şi învăţăturile Sfîntului Pavel sînt moralizatoare, adînci, pline de mîngîiere şi foarte folositoare de suflet. El predica pe Hristos atît prin viaţa sa sfîntă, smerită, îngerească, cît şi prin minunile care le făcea şi prin frumuseţea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde nu se mai putea întoarce, scria credincioşilor epistole frumoase, duhovniceşti, din care toţi se hrăneau şi se întăreau în dragostea lui Hristos. Din acestea învăţăm şi noi astăzi.
Uneori învăţa pe creştini, zicînd: Bucuraţi-vă pururea, rugaţi-vă neîncetat; daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (I Tesaloniceni 5, 16-18). El alungă întristarea din inimile noastre. Creştinii care au pe Hristos şi nădăjduiesc în viaţa viitoare, nu trebuie să fie trişti, nici să deznădăjduiască în necazurile vieţii. Altfel, prin ce se deosebesc de păgîni şi de cei păcătoşi, care nu au nici o nădejde? Creştinii trebuie să fie blînzi, smeriţi, iubitori de aproapele, cu gîndul mereu la Dumnezeu, cu rugăciunea neîncetată pe buze şi în inimă, făcînd bine tuturor şi mulţumind pentru toate. Celor leneşi le spunea Sfîntul Pavel: Cine nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce (II Tesaloniceni 3, 10). Iar celor care amînau pocăinţa, le spunea: Răscumpăraţi vremea, că zilele sînt rele.

Aşa ne învaţă Sfîntul Pavel şi pe noi acum prin frumoasele sale epistole din Noul Testament, pe care vă îndemnăm să le citiţi, măcar cîte o pagină sau două pe zi.

Iubiţi credincioşi,  În ţara noastră Sfinţii Apostoli se bucură de o mare cinstire. Nenumărate biserici s-au zidit în numele lor, printre care şi Mînăstirea Cetăţuia din Iaşi. Numeroşi sînt şi bunii noştri creştini care le poartă cu cinste numele. Astăzi în bisericile noastre credincioşii sînt dornici să asculte Sfînta Liturghie, să se împărtăşească cu Sfintele Taine după postul Sfinţilor Apostoli şi să cinstească pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru şi Pavel.

Să urmăm învăţăturile Sfinţilor Apostoli, să le citim viaţa, epistolele şi acatistul lor, ori de cîte ori sîntem în necazuri şi ispite. Apoi să ascultăm de păstorii Bisericii şi de preoţii pe care ni i-a rînduit Dumnezeu, căci fără Biserică şi fără preoţi nu ne putem mîntui. Feriţi-vă de tot felul de eretici şi sectanţi care dezbină casele, satele şi unitatea noastră duhovnicească şi urmaţi învăţăturii Domnului Iisus propovăduită de Sfîntul Apostol Petru şi Pavel. Numai preoţii sînt datori să vorbească cu ei. Să ascultăm, să ne rugăm, să iertăm, să cerem sfat, să creştem copiii în frica Domnului şi ne vom mîntui cu siguranţă.

Spune în viaţa Sfîntului Petru că, pe cînd Nero prigonea pe creştinii din Roma, el fugea noaptea afară din oraş. Dar un om dumnezeiesc, care semăna cu Hristos, mergea repede în cetate. Atunci l-a întrebat Petru: "Unde mergi, Doamne?" "Mă duc să mă răstignesc a doua oară!" a răspuns El. Era Mîntuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a întors, a fost prins de împărat şi răstignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, şi noi creştinii, să nu fugim de suferinţă, de necazuri, de greutăţi şi de moarte pentru Hristos, ci să-i cerem ajutorul în tot ceasul, că sîntem copiii lui Dumnezeu şi ucenicii Sfinţilor Apostoli.
Fie ca, prin rugăciunile lor, să se întărească credinţa în lume, să ne dea Domnul păstori buni, devotaţi pentru Biserică şi Evanghelie, iar nouă tuturor mîntuire! Amin.

Parintele Dumitru Staniloae: Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor.

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră. Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut. Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

- fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

Prof. Univ. dr. Gh. Buzatu: Ultimatumul Molotov şi destinul Basarabiei -1940 (1)

Întâmplător ori nu, dar din motive lesne de bănuit, perioada cedărilor teritoriale din vara anului 1940 şi cele care I-au succedat, acelea ale războiului şi armistiţiului, a coincis cu importante şi dese schimbări atât la conducerea cât şi în structurile Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României. Astfel, numai în vara anului 1940, după demisia lui Grigore Gafencu (ministru 21 decembrie 1938 - 1 iunie 1940), s-au perindat în fruntea diplomaţiei Bucureştilor: Ion Gigurtu (1-28 iunie 1940); Constantin Argetoianu (28 iunie - 4 iulie 1940) şi Mihail Manoilescu (4 iulie – 14 septembrie 1940). În acelaşi timp, în Centrală, importante "rotiri de cadre" au antrenat corpul de elită cuprinzând, între alţii, pe: Alexandru Cretzianu (sub-secretar de stat între 11 mai şi 4 iulie 1940), Grigore Gafencu (trimis titular al Legaţiei române din Moscova, la 10 august 1940), Gh. Davidescu, Vespasian Pela, Nicolae Dianu, Viorel Virgil Tilea, Raoul Bossy, Radu Djuvara, N. Petrescu-Comnen, Grigore Niculescu-Buzeşti, Richard Franasovici, F.C. Nano, Ion Gheorghe ş.a. Despre activitatea unora dintre ei am aflat şi publicat de-a lungul anilor materiale inedite descoperite în arhivele române şi străine, îndeosebi despre cei care au condus M.A.S. în timp ce răşluirile teritoriale impuse în 1940 au fost efective, adică în cursul războiului până la semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947. A fost vorba, în ordine, de: Mihail Sturdza (septembrie-decembrie 1940); Ion Antonescu (ianuarie-iunie 1941); Grigore Niculescu-Buzeşti (august-noiembrie 1944); Constantin Vişoianu (noiembrie 1944 – februarie 1945); Gh. Tătărescu (martie 1945- noiembrie 1947). Este remarcabil că unii dintre cei menţionaţi ne-au lăsat importante volume cu caracter memorialistic, alţii (Grigore Niculescu-Buzeşti) sinteze de serviciu, iar Antoneştii şi Tătărescu - materiale ce acoperă fonduri întregi în arhivele noastre diplomatice ori demersurile lor sunt reflectate în colecţii internaţionale de documente, cei dintâi graţie raporturilor lor speciale cu Adolf Hitler şi colaboratorii săi, iar ultimul - ca prim-delegat al României la Conferinţa Păcii de la Paris din iulie-octombrie 1946.

În contextul derulărilor diplomatice din vara anului 1940, dintre diplomaţii români de obicei ignoraţi este şi Gh. Davidescu. Se menţionează, în mod curent, faptul că, fiind ministru al României la Moscova, a asigurat natural rolul de receptor/transmiţător al documentelor privind evacuarea Basarabiei şi nodului Bucovinei, inclusiv a celor două note ultimative societice şi a replicilor Bucureştilor. Atât şi nimic mai mult!

Cine a fost însă Gh. Davidescu? Anuarul diplomatic şi consular 1942, ediţia Mihai Antonescu, a inclus în chip firesc schiţa lui biografică, din care aflam că s-a născut la Braşov, la 30 martie 1892. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta şi a participat la campania finală a Războiului Unităţii Naţionale, în anul 1919. La 1 decembrie 1920 devine funcţionar al M.A.S. din Bucureşti, pentru început ca secretar de legaţie, clasa a III-a. A continuat să funcţioneze în Centrală ori în cadrul legaţiilor române din Budapesta (1921-1924) şi Varşovia (1927-1928). În octombrie 1935 a fost promovat ministru plenipotenţiar, plecând în misiune la Tallin (1935-1939), de unde a revenit pentru a fi numit, la 1 martie 1939, director al Afacerilor Politice din cadrul administraţiei centrale a MAS. La scurt timp după aceea, în 1 octombrie 1939, a fost numit ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în capitala URSS, unde a rămas până la 10 august 1940, când a fost înlocuit cu Grigore Gafencu. Rămas în centrală, Gh. Davidescu a fost, pe rând, director al Direcţiunii Tratatelor, secretar general al M.A.S. cu delegaţie (8 august 1941 - 8 septembrie 1941) şi, în sfârşit, titularizat ca secretar general la 11 octombrie 1941, rămânând în post pânp în 1944. După aceea, despre Gh. Davidescu avem date extrem de puţine: ştim că şi-a continuat activitatea în M.A.S., preocupându-se de problemele pregătirii şi participării României la Conferinţa Păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946), de evaluarea rezultatelor, pentru a fi suspendat la 5 noiembrie 1947, atunci cînd Ana Pauker şi comandoul ei comunist I-au alungat de la conducerea diplomaţiei noastre pe Gh. Tătărescu şi întreaga sa echipă „burgheză". Ulterior, dintr-un memoriu al soţiei, aflăm că Gh. Davidescu decedase în 1971, iar pensia lăsată nu era nicidecum suficientă, de vreme ce petiţionara solicita să I se acorde câteva sute de lei în plus!

Să ne întoarcem însă la vara tragică a anului 1940. Ne refeream la faptul că, în lucrările de specialitate, numele lui Gh. Davidescu a apărut în legătură cu notele ultimative societice din 26-27 iunie 1940. O atenţie aparte a reţinut raportul său cuprins în telegrama transmisă prin telefon şi receptată în Centrala la 27 iunie 1940, ora 04,30. Cu puţin timp înainte, la 27 iunie 1940, ora 02,27, Davidescu reuşise – datorită greutăţilor de transmisiune – să comunice Bucureştilor textul notei ultimative ce-I fusese predată de V.M. Molotov, la orele 22,00 ale zilei de 26 iunie 1940. În raportul menţionat, Davidescu relata în detaliu întâlnirea sa cu Molotov care-l convocase la Kremlin să-I predea nota ultimativă, discuţiile antamate cu acel prilej. De remarcat că, întrucât linia de comunicare Moscova-Bucureşti funcţionase anormal, documentul în cauză nu a putut fi transmis integral. Oricum, din acest document deducem, în chip necondiţionat că Gh. Davidescu a adoptat o atitudine demnă, că în dialogul purtat cu Molotov, chiar dacă spre miezul nopţii, a apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale ori că a combătut deschis, fără menajamente "explicaţiile" dalte de liderul diplomaţiei URSS pentru a justifica actul de agresiune declanşat – includerea în URSS a Basarabiei şi nordului Bucovinei sub ameninţarea recurgerii la forţă, în caz de refuz din partea României. Pentru a exemplifica propun să reţinem din finalul telegramei semnată de Gh. Davidescu: „... În argumentarea mea m-am mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei, drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari n-a efectuat ratificarea. Am combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat în fine că termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de importantă pentru viitorul neamului nostru..."
Nu mai este necesar să demonstrez că este preferabil ca, în istorie, orice realitate să nu se sprijine pe un singur document. Iată însă că, în cazul în speţă, suntem în măsură - în baza cercetărilor proprii în Arhivele din Moscova ale fostului M.A.E. ale U.R.S.S. şi, de asemenea, în temeiul documentelor valorificate în ultimii ani de istoricii ruşi - deci suntem în măsură să verificăm exactitatea informaţiilor transmise Bucureştilor de Gh.Davidescu în condiţiile deja precizate. Am în vedere notele transcrise de un anume Podţerob în aşa-numitul jurnal (dnevnik) ţinut la Cancelaria lui V.M. Molotov de la Comisariatul Poporului pentru Relaţii Externe (M.A.E.) al U.R.S.S.. Jurnalul în discuţie cuprinde, pentru finele zilei de 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, nu o însemnare oarecare, ci stenograma întâlnirii Molotov-Davidescu şi care se întinde pe nu mai puţin de opt file. Avem toate motivele să denumim documentul Jurnalul lui Molotov.

Informaţiile cuprinse în Jurnalul lui Molotov din 26 iunie 1940 nu numai că vin să-l confirme pe Gh. Davidescu, dar ele, provenind dintr-o sursă străină, prezintă un grad sporit de obiectivitate (aceasta, evident, în raport cu relatarea personală, într-un anume grad subiectivă a diplomatului român!) şi, pe deasupra, sunt complete, din moment ce funcţionarul sovietic a preferat să nu rezume ci să stenografieze întrevederea. Este motivul pentru care , credem, se impune un examen sistematic al documentului în discuţie, care ne îngăduie să cunoaştem şi să apreciem punctele de vedere susţinute de cei doi interlocutori, sovietic şi român. Vom observa că, în cazul lui V.M. Molotov, acesta - tăgăduind apartenenţa de iure şi de facto a Basarabiei şi nordului Bucovinei la România şi, în schimb, revendicând înglobarea lor în componenţa U.R.S.S. - a expus argumente şi teze mai vechi ori mai noi, cunocute ori necunoscute, care să-I slujească scopului (dezmembrarea României) şi care, avansate periodic
de imperialismele rus şi sovietic, tocmai de acea este bine să fie cunoscute şi aprofundate. Dar avantajele unei cunoaşteri "de la sursă" se vor impune de la sine atenţiei noastre. Potrivit celor transcrise de numitul Podţerob în Jurnalul lui Molotov la 26 iunie 1940, începând cu orele 22,00, întrevederea Molotov-Davidescu s-a desfăşurat în 11 timpi, în ordinea precizată în continuare şi cuprinzînd următoarele fapte sau declaraţii:

Molotov a inaugurat întrevederea dând citire Declaraţiei guvernlului sovietic (în Jurnal este înregistrat, în limba rusă, textul integral al binecunoscutei Note ultimative nr.1, prezentată de URSS României la 26 iunie 1940).
Molotov îi predă apoi textul citit lui Davidescu şi îi arată pe o hartă teritoriile pretinse. Îi propune lui Davidescu să ia harta cu el.

Davidescu preia textul notei ultimative sovietice şi îl asigură pe Molotov că-l va transmite imediat guvernului român. Nedorind să anticipeze poziţia guvernului român, el socoate de datoria lui să declare că "toate argumentele cuprinse în declaraţie sunt deja cunoscute guvernului român", în urma negocierilor pe această problemă care au fost purtate, la începutul anilor '20, la Varşovia, Viena şi Riga. „Aceste argumente nu corespund concepţiilor guvernului român în această problemă". Astfel, a detaliat Davidescu, „în document [în nota ultimativă] se vorbeşte de faptul că România s-a folosit de slăbiciunea militară a Rusiei pentru a ocupa Basarabia. Basarabia n-a fost ocupată prin forţă. Unirea Basarabiei cuu patria-mamă s-a realizat potrivit voinţei populare...".

În textul sovietic, a continuat Davidescu, se afirmă că Basarabia ar fi fost cândva un tertitoriu rusesc. „Totuşi, mai devreme, înainte de a fi, în decurs de un veac, teritoriu rusesc, Basarabia a fost vreme de cinci secole romînească. Abia în 1812, potrivit acordului dintre Turcia şi Rusia ţaristă, poporului român I-a fost amputată o parte din trup. Turcia se angajlase să apere integritatea teritoriului românesc conform tratatului din 1511.Chiar Petru cel Mare a recunoscut în 1711 graniţa pe Nistru în acordl cu Cantemir, voievodul Moldovei".

- va urma -

 Revista ART-EMIS

Constatăm, judecăm sau clevetim?

Un duhovnic renumit îşi reamintea în fiecare clipă că „pentru orice cuvânt deşert vom da seamă în ziua judecăţii“, cuvinte pe care şi le scrisese pe uşa chiliei. Desigur, pentru toate faptele vom răspunde la judecata lui Dumnezeu, dar iată că, în cazul osândirii aproapelui, Sfânta Scriptură se exprimă categoric. Pentru că-i „distrugem cinstea, imaginea, afectând totodată armonia interpersonală“, explică pr. Ionuţ Petronel Ailincăi de la parohia „Adormirea Maicii Domnului“ - Humosu, sfătuindu-ne să fim mai atenţi cu aproapele. În plus, e periculos să judecăm, pentru că „se poate răsfrânge asupra noastră, putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat, pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi“, spune pr. Ailincăi în interviul de mai jos.

Părinte, care este diferenţa dintre a judeca şi a cleveti? De ce sunt considerate păcate?

Ambele sunt păcate săvârşite cu cuvântul. Şi cuvintele pot fi extrem de veninoase, atunci când vin dintr-o inimă plină de ură. Cel care judecă pe aproapele său o face, de cele mai multe ori, pentru preamărirea sinelui, punând în antiteză defectele acestuia cu „presupusele“ sale calităţi. De exemplu, îl judec pe aproapele meu, spunând despre el că nu posteşte, scoţând în evidenţă faptul că eu postesc. Judecându-l pe aproapele, îl aşezăm într-o imagine proastă, punându-i în cârcă fapte de cele mai multe ori exagerate.

Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii

Clevetirea e denigrarea aproapelui, şi aici găseşte punct comun cu judecata. Păcatele acestea sunt asemănătoare, e vorba de nuanţă, mai mult. În plus, judecata stă în atribuţia lui Dumnezeu, să nu încercăm să-I luăm acest drept. Sfânta Scriptură se exprimă categoric în acest sens: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi“ (Matei 7, 1-2), sfătuindu-ne să luăm aminte mai întâi la păcatele noastre. Nu suntem în măsură să ne judecăm semenii, tocmai noi, care mustim de răutăţi. Deci sfatul este că dacă vrem să ajutăm la îndreptarea cuiva, să curăţim întâi vasul sufletului nostru la scaunul Sfintei Spovedanii, cultivând virtuţi în locul păcatelor, patimilor. Altfel nu-l putem folosi pe cel de lângă noi, mai mult, îl putem sminti, pentru că va zice „Cu ce drept mă învaţă el pe mine, nu se vede pe sine...?“. Iată ce spune Sfânta Scriptură: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7, 3-5).

Şi prin clevetire, şi prin judecată distrugem cinstea, imaginea aproapelui, afectând armonia interpersonală. Şi omul bârfitor este ocolit în general de ceilalţi; dacă suntem înţelepţi, nu stăm cu el la discuţii, din simplul motiv că dacă azi îl bârfeşte pe cutare, înseamnă că asta e „ocupaţia“ lui, mâine să nu credem că nu va fi rândul nostru.

„Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire şi de mânia lui Dumnezeu“

Dar să ştiţi că ceea ce judecăm la alţii se poate răsfrânge asupra noastră; putem ajunge să facem lucrurile pe care le-am judecat şi pe care nu credeam niciodată că le vom săvârşi. Se poate să constatăm doar o situaţie, sau poate dorim să atragem atenţia, sau să dojenim, în scopul îndreptării, când intervine, de fapt, păcatul?

Constatarea e una, ca şi relatarea unei întâmplări exacte, dar când intervenim noi asupra ei, când ne punem amprenta, prin părerile noastre, opiniile proprii, atunci deja clevetim, judecăm, osândim, denigrăm... Dar de ce să constatăm, că poate noi ne oprim aici, dar le dăm curs celor de faţă să-şi aducă contribuţia; noi dăm startul, de fapt. Chiar dacă dorim să fim neutri, tot se poate interpreta ceea ce constatăm noi de faţă cu alte persoane. Dacă tot vrem să facem constatări, să le facem doar pentru noi, să nu le mai exprimăm public. Sau măcar să nu dăm numele persoanei despre care constatăm..., aşa constatarea noastră poate fi simplă informaţie. În ceea ce priveşte dojana, aceasta se face în duhul iubirii, al responsabilităţii şi responsabilizării, căutând îndreptarea, fără însă a jigni.

Cum putem lupta împotriva clevetirii şi judecării aproapelui?

Psalmistul se ruga aşa: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. Părintele Cleopa numea vorbirea de rău „patimă cumplită“, de care ne putem izbăvi mai ales prin „sfânta rugăciune“. Rugăciunea pentru noi, cerând Domnului izbăvirea, dar şi pentru cel pe care l-am defăimat sau avem tendinţa de a-l judeca. Un alt remediu ar fi gândul la propriile păcate. Iar dacă cel pe care l-am defăimat a avut de suferit din cauza noastră, trebuie neapărat să mergem la el şi să-i cerem iertare.

Trăim în epoca comunicării prin felurite mijloace şi e greu, da, să ne înfrânăm de la aceste păcate. Uneori cred că alunecăm, involuntar. Trebuie să ne luptăm însă şi să fim mai atenţi cu aproapele nostru.

Având în vedere că osândirea aproapelui prin clevetire sau judecare vine din mânie, mândrie, răutate, invidie sau din lipsă de ocupaţie, să încercăm să tratăm aceste cauze. Să fim sinceri cu noi înşine şi cu ceilalţi şi să ne străduim să nu stricăm această mare bucurie a comuniunii, pentru că oamenii se mântuiesc în comuniune. Să alegem din ceea ce auzim doar ceea ce contribuie la îmbunătăţirea experienţei noastre de viaţă, care ne poate ajuta să ne ferim de un rău pe care poate l-au trăit cei ce povestesc despre el.

Cum să procedăm cu cei ce ne clevetesc?

Părintele Cleopa ne sfătuieşte să recurgem şi în acest caz la rugăciune: „Auzi ce zice dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul în Filocalia II: «Să te rogi mai mult din suflet pentru cel ce te defaimă». La fel zice şi Sfântul Isaac Sirul în Filocalia X: «Gura nedreaptă, prin rugăciune, se astupă». Să ne rugăm mai mult ca să ne izbăvim de clevetire, de osândire şi de mânia lui Dumnezeu“.

Nicoleta Olaru

Sursa: Doxologia

Secretul mişcării pentru drepturile homosexualilor: pedofilia

An de an, homosexualii din lumea „civilizată” manifestează în centrele marilor oraşe occidentale pentru a-şi celebra tristele victorii: înaintarea frontului Sodomei şi Gomorei în inima unei societăţi care, din ce în ce mai puţin, se poate recunoaşte sau chiar autodefini ca şi creştină.
Anul acesta, homosexualii din România au avut un motiv în plus să sărbătorească: noul Cod Penal, căruia nici nu i-am mai spune „românesc”, liberalizează în chip mascat pedofilia, coborând până la 13 ani vârsta la care sunt pedepsite abuzurile sexuale ale minorilor. Măsura nu face decât să legalizeze tacit uriaşele reţele internaţionale de trafic de copii, pentru care ţara noastră este o ţintă importantă.


Copiii, copiii, copiii – ce au homosexualii cu copiii noştri?

Căutând „tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” aici, pe pământ, lumea modernă nu cinsteşte nicio altă vârstă mai mult decât vârsta tinereţii; nu există într-însa om mai aclamat decât adolescentul şi dorinţele lui, nici fiinţă aparent mai protejată decât copilul.
Ultimele evenimente ne confirmă însă că nu există categorii umane mai vulnerabile în epoca modernă decât copilul şi adolescentul. Sufletele şi trupurile lor au devenit parcă un câmp de bătălie pentru soarta lumii acesteia. Aşa cum am văzut în nr. 3 ale revistei noastre, dacă drumul de la legalizarea avortului la legalizarea şi normalizarea experimentelor ştiinţifice pe embrioni umani şi pe copii nenăscuţi este unul foarte scurt, realizat în decurs de numai câţiva zeci de ani, calea de la legalizarea şi normalizarea homosexualităţii în societatea contemporană la dezincriminarea şi normalizarea pedofiliei are loc într-un ritm tot mai alert.
Nu numai evenimentele cele mai recente, ci şi studiile ştiinţifice şi istoria mişcării homosexuale ne arată că, încă de la începuturi, aceasta a avut în agendă susţinerea pedofiliei. Am putea spune chiar că pedofilia este o componentă esenţială a mişcării homosexuale, fără de care aceasta, în mod practic, nu s-ar putea perpetua. Pentru că ce altceva înseamnă propaganda pro-homosexualitate din şcoli, de la cea mai fragedă vârstă, decât coruperea sufletelor copiilor prin educaţie, pentru a face din trupurile lor altare ale patimii sodomiţilor? Bineînţeles, pretextul este unul democrat: lupta împotriva discriminării minorităţilor sexuale, egalitatea de şanse şi libertatea de conştiinţă! Dar oare ce alt sens ar putea avea educaţia homosexuală în şcoli, decât câştigarea de adepţi?
Legalizarea tacită a pedofiliei
O simplă incursiune în istoria mişcării homosexuale şi în istoria legislativă a Occidentului ne va arăta că ceea ce campania pro-homosexualitate din mass-media a încercat să ascundă cu cea mai mare grijă este tocmai susţinerea pedofiliei.
Peste tot în lume, acolo unde propaganda pro-homosexualitate şi-a impus agenda după cel de-al Doilea Război Mondial, una dintre principalele cerinţe a fost tocmai cea a anulării sau coborârii vârstei consimţământului sexual – de altfel, principala ţintă a grupurilor de pedofili care au acţionat şi acţionează în umbra mişcării homosexualilor. Cerinţă care, de regulă, a şi fost îndeplinită: în ţările în care homosexualii au primit drepturi, vârsta consimţământului sexual a scăzut dramatic şi a fost, în general, adusă la acelaşi nivel – atât pentru heterosexuali, cât şi pentru homosexuali.
Cehia | Până în 1961 actele homosexuale erau interzise. Noul Cod Penal, introdus în acelaşi an, dezincrimina homosexualitatea, dar stabilea vârsta consimţământului sexual la 18 ani. În 1990, însă, vârsta consimţământului sexual a fost egalizată pentru homosexuali şi heterosexuali la 15 ani.
Estonia | Până în 1992 legea interzicea actele homosexuale, dar, după ieşirea din URSS, homosexualitatea a fost legalizată, iar vârsta consimţământului sexual pentru homosexuali a fost stabilită la 16 ani, iar pentru heterosexuali la 14 ani. Vârsta consimţământului sexual a fost egalizată în 2001, pentru ambele categorii, la 14 ani.
Finlanda | Legea interzicea actele homosexuale până în 1971, an în care ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi la 16 pentru heterosexuali. În 1998, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani pentru ambele categorii.
Ungaria | Până în 1961 legea interzicea actele homosexuale, dar, din acest an, ele au fost dezincriminate şi vârsta consimţământului sexual stabilită la 20 de ani, pentru a fi coborâtă apoi la 18 ani, în 1978. În 2002, Curtea Constituţională stabileşte vârsta consimţământului sexual la 14 ani, pentru toate persoanele.
Letonia | Actele homosexuale erau interzise până în 1992, când Parlamentul le legalizează şi stabileşte o vârstă a consimţământului sexual la 18 ani pentru homosexuali. În 2001, legea egalizează vârsta consimţământului sexual la 16 ani, pentru toate persoanele.
Lituania | Actele homosexuale erau interzise până în 1993, când sunt legalizate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 17 ani pentru homosexuali. În 2004, legea egalizează vârsta la 14 ani, pentru toate categoriile.
Serbia | Legea interzicea actele homosexuale până în 1994, când ele au fost dezincriminate, iar vârsta consimţământului sexual stabilită la 18 ani pentru homosexuali şi 14 ani pentru heterosexuali. În 2006, Codul Penal stabileşte aceeaşi vârstă, indiferent de categorie, la 14 ani.
Spania | Vârsta consimţământului sexual este una dintre cele mai scăzute din lume: în 1995, ea a fost stabilită la 12, pentru a fi apoi ridicată, în 1999, la 13 ani.

Traseul legislativ este acelaşi şi pentru Cipru, Slovacia, Slovenia, Suedia, Marea Britanie.
Sursa: wikipedia.org
articolul: Age of Consentv

Oriunde propaganda homosexualităţii îşi face simţită prezenţa, pedofilia o urmează ca o umbră fidelă, în ciuda eforturilor de marketing pe care liderii mişcării homosexuale le fac pentru a ascunde acest fapt – cel puţin pentru moment.
În SUA, Camera Reprezentanţilor a votat o lege – pentru care s-a făcut un puternic lobby de către grupările homosexuale din întreaga ţară – ce liberalizează (dezincriminează) în mod tacit pedofilia. Legea pedepseşte instigarea la ură împotriva „minorităţilor sexuale” şi include în mod tacit, dar intenţionat, pedofilia în definiţia „minorităţilor sexuale”. La cererea expresă a reprezentaţilor Partidului Republican de a exclude pedofilia de sub umbrela minorităţilor sexuale, iniţiatorii proiectului de lege, membri ai Partidului Democrat, au refuzat explicit (cf. sitului traditionalvalues.org).
Aceeaşi dezincriminare tacită a pedofiliei a avut loc şi în Tratatul de la Lisabona, text ce se doreşte a fi o Constituţie a Europei.
Nu în ultimul rând, reprezentanţii la ONU ai homosexualilor sunt şi cei mai mari susţinători ai „drepturilor sexuale” ale copiilor. O menţiune specială merită Olanda, ţară care a conferit homosexualilor cele mai multe drepturi şi în care există un partid al pedofililor (ce a primit autorizaţie de funcţionare, în virtutea libertăţilor democratice) şi chiar câteva publicaţii pedofile. În această ţară, cei ce au dus o campanie puternică pentru recunoaşterea „drepturilor sexuale” ale copiilor au fost tocmai grupările de homosexuali: Asociaţia pentru Integrarea Homosexualităţii şi COC, obţinând cea mai scăzută vârstă a consimţământului sexual – 12 ani. Aici copiii pot fi abuzaţi în mod legal, pentru că legea permite sexul între copii şi adulţi dacă părinţii copiilor sunt de acord. (cf. F. York şi R. Knight, p. 5)
Iată ce spune unul dintre reprezentanţii homosexualilor din COC: „Eliberarea pedofiliei trebuie să fie considerată ca o problemă a homosexualilor, aşa încât vârsta consimţământului sexual ar trebui anulată. Prin recunoaşterea afinităţii dintre homosexualitate şi pedofilie, COC le-a dat homosexualilor adulţi posibilitatea de a deveni mai sensibili la dorinţele erotice ale membrilor mai tineri de acelaşi gen, lărgind astfel identitatea homosexualităţii” (cf. S. Baldwin, p. 278).
Astfel, toate datele arată că, prin susţinerea scăderii vârstei la care copiii pot fi abuzaţi sexual în mod legal, mişcarea homosexualilor nu face decât să sprijine pedofilia!

Studiile arată că băieţii molestaţi de homosexuali în copilărie au cele mai mari şanse să devină, la rândul lor, homosexuali – de altfel, majoritatea celor ce molestează copii au fost molestaţi în copilărie.
(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Homosexualitatea şi pedofilia: o istorie secretă
Faptul că pedofilia constituie o componentă esenţială a mişcării homosexualilor o dovedeşte prezenţa în rândurile sale a Asociaţiei Pedofililor Americani (NAMBLA) încă de la începuturile existenţei ei. Astfel, „Platforma drepturilor homosexualilor”, adoptată în 1972 de Coaliţia Naţională [Americană] a Organizaţiilor Homosexuale, prevedea ca ţintă anularea tuturor legilor ce guvernează vârsta consimţământului sexual şi, acolo unde nu este încă posibil, continua micşorare a vârstei. David Thorstad, reprezentant atât al mişcării pentru drepturile homosexualilor cât şi al NAMBLA, a stabilit atunci în mod clar obiectivele mişcării: „Ţinta ultimă a mişcării de eliberare a homosexualilor este obţinerea libertăţii sexuale pentru toţi – nu numai drepturi egale pentru homosexuali şi lesbiene, ci, de asemenea, libertate de exprimare sexuală pentru tineri şi copii” (cf. F. York şi R. Knight, pp. 3-4).
NAMBLA a fost, de altfel, mereu prezentă la marşurile homosexualilor din Statele Unite. Asociaţia a fost şi un membru activ al Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor (ILGA), un ONG recunoscut de ONU ca reprezentând comunităţile de homosexuali din întreaga lume. La presiunea internaţională, ONU a fost nevoită să excludă ILGA în 1995 din cadrul său, tocmai pentru că aceasta refuza să renunţe la grupările pedofile (1). Una dintre principalele activităţi ale Asociaţiei Internaţionale a Lesbienelor şi Homosexualilor a fost şi este tocmai cea de a promova „dreptul fiecărui individ, indiferent de vârstă, de a-şi explora şi dezvolta propria sexualitate”, după cum ea însăşi afirmă (cf. S. Baldwin, pp. 272-273).
Iată, aşadar, că principala organizaţie a homosexualilor din întreaga lume susţine pedofilia!
Mai mult decât atât, publicaţiile homosexualilor din Statele Unite, printre alte genuri din cele mai diverse, abundă de articole care susţin pedofilia drept o formă de exprimare a „iubirii” dintre majori şi minori. Astfel, principalele ziare şi reviste ale mişcării homosexualilor din SUA, Advocate, Edge, Metroline, The Guide şi The San Francisco Sentinel au publicat nenumărate articole care susţin asociaţia pedofililor, NAMBLA, şi abuzarea sexuală a copiilor (cf. S. Baldwin, p. 274).
Journal of Homosexuality, principala publicaţie academică a homosexualilor din SUA, a publicat un număr dublu intitulat Intimitatea masculină intergeneraţională (o denumire academică sub care încearcă să se ascundă pedofilia), în care se afirma că părinţii ar trebui să-l perceapă pe pedofilul care îl „iubeşte” pe copilul (băiatul) lor „nu ca pe un rival sau competitor, nu ca pe un hoţ al proprietăţii lor, ci ca pe un partener în creşterea băiatului, care trebuie acceptat în casa lor” (cf. S. Baldwin, p. 274).
În 1995, revista americană Guide a mişcării homosexuale afirma în paginile sale: „Putem fi mândri că mişcarea homosexuală a primit în cadrul său puţinele voci care au avut curajul să spună cu glas tare că copii sunt în mod natural sexuali şi că merită dreptul să-şi exprime sexualitatea cu oricine aleg să o facă… Trebuie să ne ascultăm profeţii! În loc să ne fie teamă de a fi etichetaţi pedofili, trebuie să declarăm cu mândrie că sexul este bun, inclusiv sexualitatea copiilor… Trebuie să o facem de dragul copiilor!” (cf. S. Baldwin, p. 274).
În acelaşi timp, cercetările ştiinţifice nu fac decât să confirme această apropiere între homosexualitate şi pedofilie. Statisticile arată că rata homosexualilor pedofili care molestează băieţi este mult mai mare decât aceea a pedofililor obsedaţi de sexul opus.
În lumina acestor dovezi, faptul că propaganda homosexualităţii este tot mai prezentă în şcoli şi că, în unele ţări, homosexualii au dobândit dreptul de a adopta copii, ar trebui să tragă puternice semnale de alarmă cu privire la pericolul molestării copiilor de către homosexuali. Şi aceasta, sub acoperirea legii! În acest fel este, de fapt, legalizată pedofilia, iar copiii vor rămâne fără nici cel mai mic sprijin al legii, pradă traficanţilor de carne vie din întreaga lume. Deja există tot mai multe semnale că membrii unor asociaţii de homosexuali recunoscute de lege molestează copii.

Studiile ştiinţifice arată că homosexualitatea nu este înnăscută, aşa cum în mod mincinos insinuează propaganda homosexuală, ci ea comportă grave probleme psiho-fizice şi de comportament.
(cf. S. Baldwin, pp. 278-282, T. Dailey, pp. 1-8).

Ipocrizia societăţii moderne contemporane este aceea că, deşi la suprafaţă stabileşte nenumărate legi de protejare a copiilor în faţa pedepsei, a bătăii venite din partea părinţilor, în ascuns ea promovează „eliberarea sexuală” şi „drepturile sexuale ale copiilor”, legiferând de facto pedofilia. După cum ne anunţă deja vârfurile acestei fărădelegi generalizate, pedofilia va deveni următoarea ţintă în planul de distrugere a fiinţei omeneşti create după chipul şi asemănare a lui Dumnezeu. Oare îndepărtarea copiilor de proprii părinţi nu ar putea favoriza transformarea copiilor în victime uşoare pentru pedofilii care-i pot nenoroci pe viaţă?
Însă înainte de a încerca să-i protejăm prin măsuri legale pe copii, n-ar trebui oare ocrotiţi copiii noştri într-un cămin iubitor şi stabil, în care pâlpâie flacăra duhului comuniunii iubitoare dintre soţi – bărbat şi femeie, aşa cum i-a vrut şi i-a făcut Dumnezeu dintru început?
Propriu omului modern e patima cu care încearcă să-L omoare pe Dumnezeu, în el şi în afara lui, pasiunea cu care încearcă să distrugă orice i-ar aduce aminte de Dumnezeu în relaţiile cu oamenii şi în societate, strâmbându-I legile şi proclamând fărădelegea. Omul modern a pus, iată, în inima lui şi în inima cetăţii lui viţelul de aur – „pofta trupului şi trufia vieţii” (I Ioan 2:16)!
Omul poate explora două căi, în faţă îi sunt deschise două abisuri: abisul dragostei dumnezeieşti, care va şterge la sfârşit orice lacrimă din ochii noştri dacă L-am căutat pe Hristos, dacă am urmat calea Lui – calea Crucii – şi dacă am lucrat poruncile Lui cele dătătoare de viaţă, sau abisul căderii de la Faţa Lui cea preadulce în hăul lipsei de sens – unde „viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Marcu 9:48) – pentru că ne vom fi făcut sălaş diavolului şi slugilor lui.
Astfel, omul se angajează încă din această viaţă pe calea aleasă dintre cele două abisuri, încât starea noastră viitoare nu va fi decât o urmare firească a stării de aici: a ceea ce am căutat, a ceea ce am urmat, a ceea ce am iubit. De aceea, „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui.” (Apocalipsă 22:11-12)

Petru Molodeţ

Articol aparut in nr 5 al revistei Presa Ortodoxa

Deputatii refuza infiintarea retelei "Intranetul statului", care presupunea crearea unei infrastructuri comune de comunicatii electronice a statului.

Deputatii au respins marti ordonanta de urgenta 117/2011 prin care Cabinetul Boc a decis sa infiinteze reteaua "Intranetul statului", care presupunea crearea unei infrastructuri comune de comunicatii electronice a statului.
Ordonanta de urgenta 117/2011 privind constituirea "Infrastructurii comune de comunicatii electronice a statului" a fost respinsa, marti, de plenul Camerei Deputatilor cu 118 voturi "pentru" respingere, 52 voturi "impotriva" respingerii (PDL) si opt abtineri. Camera Deputatilor este decizionala pe acest act normativ.

Comisia pentru tehnologia informatiei si comunicatiilor a dezbatut proiectul de lege in sedinta din data de 20 iunie 2012 si a intocmit raport de respingere a ordonantei amintite.

"Infrastructura comuna se va constitui ca o infrastructura integrata de comunicatii electronice pentru schimbul de date si pentru aplicatiile care vor tranzactiona informatiile si documentele in format electronic in interiorul si intre autoritatile si institutiile publice, precum si pentru companiile nationale, regiile autonome si societatile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat", se precizeaza in Ordonanta de urgenta 117/2011.

"In 45 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei OUG, Guvernul va aproba prin hotarare infiintarea retelei, pe suportul de comunicatii asigurat de Infrastructura comuna", se mai preciza in ordonanta amintita.

Sursa: Ziare.com