Părintele Iustin Pârvu: Suntem o insulă latină, înconjuraţi peste tot de slavi. Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă. Nu vom pieri ca neam!

Rezistenţa noastră stă în dreapta credinţă
Interviu cu Arhimandritul Iustin Pârvu, Mânăstirea Petru Vodă – Neamţ

Sursa: revista Credinta Ortodoxa



– Părinte Iustin, am venit la Sfinţia Voastră cu o durere în suflet, provocată de textele tot mai dese care anunţă dispariţia poporului român, dar şi de situaţiile cumplite de criză prin care neamul nostru trece în aceşti ani. Credeţi că suntem pe cale de pieire, de dispariţie din istorie?

- Să ştiţi că şi eu mi-am pus întrebarea aceasta de la vreme încoace. Poate că datorită sărăciei, datorită crizelor… dar la noi criza aceasta a fost şi este permanentă. Suntem o insulă latină, înconjuraţi peste tot de slavi şi, unde mai pui, suntem şi ortodocşi pe lângă faptul că suntem români. Multora nu place de loc rezistenţa noastră în mijlocul Europei. Pe noi ne duşmănesc toţi, şi Răsăritul, şi Apusul. Ne aflăm între ciocan şi nicovală. Aşa a fost tot trecutul nostru, toată istoria. Rezistenţa noastră a stat în dreapta credinţă, în adevărul ortodox pe care l-am apărat. Poporul nostru este una cu Biserica, una – cu satul, una – cu credinţa lui. În acestea constă tăria lui. Dacă nu era aşa, eram de mult desfiinţaţi.

- Părinte, dar în istorie am dăinuit în faţa păgânilor, în faţa ereticilor. Se ardeau satele, se otrăveau apele şi românii se retrăgeau în munţi, mereu, mereu. Şi totuşi, generaţiile de strămoşi au fost în stare să păstreze ţara, neamul, satul, limba română, credinţa şi ni le-au dat nouă. Acum, noi ce facem cu ele?

- E greu de înţeles fenomenul acesta, pentru că la noi, acum, lipsesc factorii de formare a caracterelor oamenilor şi de formare a demnităţii persoanei. Despre acestea nu se mai vorbeşte nici în şcoală, nici în societate. Ei bine, tânărul nostru când intră în întunericul lumii europene nu mai ştie nici cine este, nici pe cine reprezintă. Dacă-i necăjit, de ce nu rămâne în ţară? Ar trebui să muncească aici, să stea legat de pământul străbunilor. Aşa au fost moşii şi strămoşii noştri, cu inima înrădăcinată în glia lor. Oricâte greutăţi au venit peste ei, au fost în stare să ne dea pământul moştenire şi ţara cu toate ale ei. Păi, în 1944, ce urgie a venit peste noi, dar ţăranul român, necăjit, a stat aici, nu s-a dus nicăieri. Am fost atunci la Iaşi, cu Valeriu Moglan, un ţăran cu origine sănătoasă, am primit-o pe Cuvioasa Parascheva, că fusese evacuată în Muntenia şi acum era adusă înapoi. El, când a văzut-o, s-a rugat aşa:

„Cuvioasă Parascheva, mulţumim că ne cercetezi. Am stat în Moldova noastră dragă şi am aşteptat să te întorci în mijlocul nostru, că tu eşti temeiul rezistenţei noastre şi apărătoarea credinţei noastre ortodoxe”.

Aceste cuvinte adresate Cuvioasei Parascheva exprimă o permanenţă a gândirii şi credinţei poporului nostru, o formă de manifestare a vieţii înaintaşilor noştri, o tărie firească a credinţei oamenilor. Or, această credinţă a cunoscut continuu o descreştere în intensitate. În vremea comunismului, valorile ortodoxe au fost eliminate din şcoală, din viaţa societăţii şi caracterul demn al românului a slăbit până la pierdere totală. Odată cu credinţa a fost slăbită şi familia. Noi nu mai avem astăzi mamele de altădată, după cum nu mai avem nici duhovnicii de altădată. Elementul esenţial al organismului societăţii îl constituiau mamele creştine şi duhovnicii îmbunătăţiţi. În acestea au lovit duşmanii întâi, prin modernism, comunism, propagandă atee, schimbări în educaţie şi altele. Familiile s-au modernizat, mamele nu mai nasc mulţi copii, unul, doi, sau deloc. Dacă ele nu mai fac copii, neamul piere! Îi omorâm încă din pântece şi ne transformăm în satrapi, ucigaşi de prunci, continuu şi, astfel, devenim, ucigaşi de naţie. La această decădere a noastră se adaugă criza care îi stârneşte pe cei rămaşi în viaţă să fugă în lume. E o dezertare gravă de pe fruntariile neamului. Acolo, unde ajung, găsesc alte nenorociri, căderi de ordin moral, despărţiri, ruperi ale familiei, dezastre personale dar şi ale neamului pe întregul lui. Cei care au programat astfel de grozăvii, dezechilibrele acestea, ştiu că familia este cărămida clădirii. De aceea au acţionat în fel şi chip ca să nu mai aibă românul o familie puternică, să nu urmeze o şcoală puternică, să nu deţină o Biserică puternică, elementele de susţinere ale societăţii, ale neamului. S-a dus şi armata ţării, care a fost desfiinţată. Acum suntem ca o frunză mânată de vânt. Am fost, recent, prin Ardeal, am călătorit o zi întreagă cu maşina şi n-am obosit deloc, pentru că priveam şi nu mă mai săturam de privit cât e de frumoasă ţara, cât e de bogată, da, e greu pământul, dragul meu. Mă gândeam, să mulţumim lui Dumnezeu că n-au năvălit peste noi maghiarii ăştia sau alţii, că îi opreşte Dumnezeu. Că uite, în toată istoria lor nu au avut nici un meleag cum sunt ale noastre. Mereu au năzuit şi acum râvnesc cu tot dinadinsul să fărâmiţeze România, să distrugă rezistenţa spirituală şi economică a neamului românesc.

- Ne cumpără pământul italienii, francezii, austriecii, ungurii, evreii.

- Iac-aşa, românul devine rob în ţara lui.

- Ne slăbesc pe toate fronturile. Acum ne desfiinţează şi spitalele… pentru a ne transforma într-un popor de bolnavi sau, poate şi mai rău, într-un popor de morţi.

- Dacă este vorba despre spitale, am zis în sinea mea, apoi Biserica are un moment important de manifestare a dragostei faţă de poporul român. Altădată mânăstirile veneau în ajutorul credincioşilor săraci. La Târgu Neamţ, Mânăstirea Neamţ a înfiinţat spitalul care este acum al oraşului. Mânăstirea avea nişte proprietăţi pe baza cărora putea să ajute poporul în nevoie. Toate Fondurile Bucovinei, aparţinând Bisericii, constituiau mijloace de sănătate şi de educaţie ale poporului. Aceste ajutoare ţineau legătura noastră cu suferinţa poporului. Aceste proprietăţi ar trebui redate Bisericii, pentru ca ea să poată scoate din suferinţă şi din mizerie mulţimi de oameni.



- Medicii fug în străinătate, profesorii îşi abandonează catedrele şi pleacă în alte părţi, tinerii părăsesc ţara fără să clipească. Ai senzaţia că totul se dezmembrează în România!

– Toate lucrurile acestea au fost bine prevăzute de cei care ne-au adus în această stare. Au ştiut foarte bine să slăbească energia, rezistenţa noastră. Unde mai avem noi tineret? Unde mai vezi tu în ţară acum că se joacă grupuri, grupuri de copii? S-au tot dus în lumea întreagă. Şi când vin de acolo, poartă cu ei influenţe occidentale, uzaţi şi munciţi. Apare la noi câte un băiat din aceştia cu o maşină mai deosebită, tot satul admiră ce maşină are, dar dacă te uiţi la el, observi că are ochii duşi în fundul capului, pomeţii ieşiţi în afară, faţa palidă, care exprimă epuizarea acelui om expus la o muncă peste puteri, în cine ştie ce condiţii. Pune-l acum să se căsătorească, să aibă copii, să mai dea o generaţie de oameni sănătoşi! Ce să mai genereze un astfel de om, când el este stors de toată vlaga? Ce fel de prunci mai poate da el? Ce armată mai poţi forma din aceia? Ce intelectuali mai pot proveni din ei?

- Ce credeţi, Părinte, vom pieri ca neam?

- Nu, noi nu vom pieri! Dar vorba unui coleg de detenţie de-al meu, de la Aiud, student la medicină, pe care îl întrebau unii-alţii, ce ne facem noi, că uite fratele cutare este bolnav, fratele cutare este bolnav, iar el le răspundea:

„Măi, nu te mai gândi la penicilina pe care o ia unul sau altul, ci gândeşte-te la viaţa noastră spirituală, că de aceea suntem noi aicea în puşcărie. Noi suntem vlaga şi energia unei naţii”.

Acest student, pe nume Gioga, a murit în temniţă, la Aiud. El a exprimat toată filosofia care ni se potriveşte şi nouă acum, în zilele acestea rele. Duşmanii noştri au ştiut că toată rezistenţa noastră este în credinţă, de aceea au folosit toate mijloacele ca să pună mâna pe Biserică. Să o dirijeze ei. Şi, iată, acum o stăpânesc…

- Ce ar trebui să facă un creştin ortodox acum pentru a contribui şi el la salvarea viitorului acestui neam?

- Trebuie să se trezească în fiecare român conştiinţa unei mari datorii! Temelia societăţii este familia. Trebuie să formăm mame creştine, să formăm duhovnici, să avem oameni iubitori ai neamului lor. Ca să putem trece prin calvarul acesta de acum, mamele trebuie să crească prunci frumoşi, cu dragoste de Dumnezeu, cu dragoste de patrie. În momentul când s-a destrămat concepţia aceasta despre familie, se destramă şi ţara. O mamă bună găseşti acolo unde se joacă vreo 7-8 copii în jurul casei. Ăştia sunt viitorul neamului. Dar ce te faci acum cu o doamnă firavă de la oraş care nu poate duce cinci metri o găleată de 10 litri cu apă? Păi, mama, Dumnezeu s-o ierte, se ducea la fântână jos, într-o vale abruptă, cu două găleţi, ne aducea apă şi, într-o oră, era gata apa, se consuma, trebuia să meargă din nou la vale. Asta era mama de altădată. Atunci creşteau într-o cameră câte 6-7 copii. Nu erau pretenţii de confort, cum gândeşte lumea la ora asta, adică fiecare copil cu camera lui, iar dacă are copilul 6 ani îi face o casă cu atâtea camere… Păi dacă îi dai la vârsta asta o casă, el nu mai face nimic în viaţă. Lasă-l să facă şi el ceva, pentru ca, la rândul lui, să aibă ce lăsa copiilor. Alte popoare îl ridică pe copil până la 17-18 ani, după care trebuie să muncească, să răzbească în viaţă. Ce facem noi acum nu e deloc potrivit, copilul trebuie să simtă nevoia de la început, că numai aşa se angajează să-şi susţină familia şi neamul. Simion Mehedinţi spunea: „Cine a ridicat munca la rang de virtute, a coborât cerul pe pământ”. Păi acesta e adevărul. Noi acum ne-am boierit, în sensul rău al cuvântului. Intrăm argaţi la străini, facem corvezile lor, iar aici ne dăm domni, lăsăm pământul pârloagă şi ne plimbăm cu nasul pe sus. Aaa, se trăieşte bine în Germania sau Italia, dar pe munca noastră şi pe contul acestei ţări nenorocite care e lăsată în paragină.

- Aţi numit, Părinte, nişte valori foarte importante, mame creştine, credinţă tare, responsabilitatea muncii, iubirea neamului. Conducătorii însă, guvernele, au răsturnat aceste valori, le-au preschimbat în nonvalori şi caută acum să răpească bruma de libertate pe care o mai are persoana, prin încorsetarea electronică, prin controlul total al vieţii fiecărui om. Ce şanse avem să scăpăm de cătuşele electronice?

- Acum vreo câţiva ani se striga pe toate drumurile despre drepturile omului. Dar unde sunt aceste drepturi ale omului? Poţi să te mişti în ţara asta, poţi să ceri ceva unui guvern surd? Ca să vă răspund mai pe scurt: noi ştim cine conduce omenirea acum. Nu mai e nevoie să explicăm. Aceşti conducători care nu sunt din neamul nostru, care nu au nici o rădăcină aici, că şi un fir de iarbă dacă îl scoţi din pământ se opune, caută să distrugă tocmai aceste fundamente ale poporului nostru, să amestece totul, să fie străini la conducerea tuturor sectoarelor vieţii în societate. Aşa se face că românul ajunge să fie lepădat în ţara lui, să fie considerat un om de nimic. Un român e apreciat cât un zero tăiat în patru. Cum sunt reprezentaţi dacii pe columna lui Traian şi cum sunt văzuţi românii acum în Italia? Strămoşii noştri nu au fost oameni secătuiţi de energia duhovnicească, aşa cum suntem noi astăzi. Ei au fost în stare să înfrunte năvălirile din cele patru puncte cardinale, au apărat Occidentul vărsându-şi sângele aici, suferind pe acest pământ pentru credinţă şi pentru neam. Pe înapoierea şi pe sacrificiul nostru s-a dezvoltat Occidentul. Astăzi ei conduc lumea şi ne pustiesc din nou ţara. Noi nu avem nici o legătură spirituală cu ei, nici un fel de empatie şi de comunicare cu ei, ne scufundă din criză în criză, din mizerie în mizerie, şi poporul român rabdă. Lucrul acesta nu se întâmplă cu ungurul, cu polonezul, cu alţii, care se scutură repede de apăsarea altora. Dar românul, săracul, rabdă.

Să ştiţi că noi aşa am rezistat în istorie, prin răbdare şi rugăciune. Asta putem face şi acum: să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne ajute să putem răbda toate necazurile şi nenorocirile care vin peste noi. La ora actuală nu avem altă cale decât răbdarea şi rugăciunea.

Poetul Ioan Alexandru despre martiriul Sfintilor Brancoveni.

„unde este hoitul acolo sunt şi vulturii”


Martirii întreţin jertfa lui Hristos în istorie. Ei sunt vulturii care întreţin rana jertfei lui Hristos.

Ioan Alexandru –note de curs

Înainte de a ridica în imn viaţa şi jertfa brâncovenilor Ioan Alexandru justifică acest demers pe baza Sfintelor Scripturi:„Când Hristos zice: ‚Saule, Saule pentru ce mă prigoneşti, Hristos se identifică cu urmaşii Săi care suferă.Jertfa martirilor este o prelungire a jertfei lui Hristos nu ca ceva necesar ci din iubire atrăgătoare.”

Pe temeiul Sfintei Scripturi Ioan apăra faptele de credinţă a celor de o seminţie şi grai pe baza evenimentelor biblice de valoare universală ce au marcat şi vor marca destinul cosmic: Rusaliile şi Apocalipsa.

„Graiul şi seminţia sunt adeverite de credinţă ca valori eterne ale fiinţei omeneşti. Graiul, glossa, limbile neamurilor au fost sfinţite pe pământ, acum aproape 2000 ani, în ziua de Rusalii, când sub formă de limbi de foc Duhul Sfânt S-a împărţit peste cele douasprezece seminţii simbolizând toate neamurile pământului. Ca limbă, ca graiuri, suntem aşadar sanctificaţi. Ca seminţii, în cealaltă carte, care întruchipează sfârşitul neamurilor, Apocalipsa lui Ioan de pe Patmos, ni se spune spre sfârşituri despre Ierusalimul ceresc, când apare ca o mireasă pe pământ, în acea Basilee, în acea Împărăţie vestită, unde sunt aduse folosul, câştigul, slava etniilor, a seminţiilor. Aşadar, între Rusalii şi Apocalipsă este cuprinsă prin credinţă, justificarea aducerii înaintea oamenilor a fraţilor de un grai şi de o seminţie, ca veşnică aducere aminte întru zidire a faptelor lor care au putere de edificare sufletească fiind valori eterne pentru toate generaţiile. Aşadar vorbim despre lucrarea în sânul unui grai şi a unei seminţii înfăptuită de unul dintre fraţii noştri, Constantin Brancoveanu, care este nu numai o datorie ci şi o sfinţire a noastră, o uşurare şi o întărire a credinţei noastre pe măsură ce ne cufundăm în lucrarea lor, fruct al credinţei, jertfă a laudei, lucrare de care se bucură toată creatura, de care se bucură graiul şi seminţia în care au apărut şi se bucură graiurile şi seminţiile întregului pământ, ale tuturor generaţiilor întregului pământ de ieri şi de astăzi. Aceasta nu este o faptă de laudă deşartă dintr-un colţ de pământ şi provincie obscure de pe faţa planetei. A vorbi despre un om dintr-o seminţie, dintr-un neam mai puţin cunoscut, dintr-o epocă deja trecută în timp, a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi martiri creştini: Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş, înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât soarele…”

După perioada de studiu pe documentele istorice din timpul domniei voievodului Constantin Brancoveanu – ultimul domn din viţa Basarabă, Ioan Alexandru a petrecut nopţi întregi pe antreul rece şi întunecos din casa unde locuia, simulând închisoarea celor şapte turnuri din Constantinopol in care au fost ţinuţi şi torturaţi Brâncovenii. Aceasta a făcut-o pentru a înţelege şi afla ce le-a putut spune bătrânul tată copiilor săi ca aceştia să nu se lepede de credinţa creştină şi să prefere în schimb decapitarea.

Ioan era convins de nepreţuita valoare a credinţei care poate mişca cursul istoriei. Evocarea ei cu atâta fervoare, după 50 de ani de comunism ar fi putut stimula o trezire spirituală în acest neam fiind pilduitoare şi pentru alte neamuri.

L-am filmat pe poet în anii dictaturii la casa sa din str. Belgrad împreuna cu Victor, cu camere de filmat împrumutate.

Ioan Alexandru a facut abstracţie de aparatul video în timpul filmării, încercând să evadeze pentru un moment din realitatea cotidiană. De altfel în toate prelegerile sale în momentele de concentraţie se manifesta ca absorbit de realitatea istorică şi spirituală pe care o evoca. Astfel, cu ochii închişi, în genunchi în semn de reverernţă faţă de subiect, a început să vorbească în stilul său caracteristic. Vizualiza situaţiile şi trăirile Brâncovenilor care au devenit atât de reale încât parcă şi le asuma. Părea că imersionează în secolul 18 ca martor ocular povestind trăirile şi faptele acelor personaje. A mers cu ochii minţii, abandonând complet controlul conştiinţei de sine, în aceea închisoare a celor şapte turnuri din Constantinopol , simţind mirosul şi văzând culorile, trăind agonia morţii şi puterea credinţei. A fost acolo cu imaginaţia combinând evenimentele cu adânci trăiri emoţionale şi simboluri. A văzut cu ochii minţii momentele când au fost chinuiţi şi ispitiţi in fel şi chip :

„ … erau scoşi din groapa cu sânge pentru a fi schingiuiţi şi batjocoriţi în lumina zilei, pentru a-şi vedea surorile şi mama batjocorite de călăi în faţa ochilor săi, şi iar băgaţi în groapa pentru a li se pune pe creştete cununi de fier strânse ca potcoava fumegândă a cailor, arşi la subţiori cu fumuioage de cânepă înmuiată în păcură arzândă, smulse bărbile şi unghiile, bătuţi şi schingiuiţi unul faţă de altul. Erau anchetaţi pe rând, minţiţi că fratele său a trădat, schingiuiţi laolaltă şi iar luaţi unul câte unul şi aruncaţi în aceeaşi groapă a întunericului şi iar scoşi să fie batjocorită mama lor şi să-i vadă surorile lor, târâţi în groapa cu dezastru. Ce bătălie a trebuit să fi purtat aceşti oameni, aceşti cinci bărbaţi ai pământului românesc? Domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, unsul peste acest neam, cu copii săi purtând fiecare coroniţă pe creştet şi ungerea tatălui lor, Domnii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş. Oare ce au convorbit brâncovenii intre ei astfel încât la momentul în care a venit muftiul cu actul de graţiere sa-l refuze?
Se vede că au fost şi ei mişcaţi în evlavia lor. Ne aducem aminte de tragedia greacă, perşii înşişi erau mişcaţi de tragedia grecilor, în admiraţie faţă de greci. Trebuie să se fi întâmplat în ochii turcilor o admiraţie crescândă faţă de măreţia acestui bătrân domn al pământului românesc, cu feciorii săi, care nu pot fi clintiţi din rânduiala lor. Ei vedeau acuma o ultimă ispită uriaşă asupra fiinţei lor, când erau torturaţi, smulgându-le ultima brumă de avere pământească pe care o aveau; bătălia împotriva lor continua mai departe, pentru că nu era în primul rând o bătălie după avere, după aurul acestui pământ, care să încarce haznalele imperiului decăzut. Era o luptă mult mai ascunsă, era o luptă asupra comorii ascunse a sufletului lor în care era dăinuit ce avea mai scump acest popor, credinţa creştină. A venit muftiul cu actul de graţiere, îngăduit de Coran, ca cei care au osândă cu moartea, dacă sunt condamnaţi, şi îşi părăsesc credinţa creştină trecând la musulmanism, să fie iertaţi şi lăsaţi să se reîntoarcă la vechile lor demnităţi, dar turciţi, cum au fost şi alţii. Constantin Brâncoveanu şi fii săi au fost puşi în cea din urmă şi cea mai grea ispitire. De unul singur i-ar fi fost mai uşoră încercarea. Ispita începuse să lucreze însă foarte adânc când i se cerea nu numai propria sa viaţă, nu numai a unui fiu al său, ci i se cerea viaţa a patru feciori, toată partea bărbătească a neamului său Basarab.
Ispita era legată acum nu de faptul că li se cerea viaţa necondiţionat şi nu aveau ce face, ea era dublată deodată de aşezarea înaintea ochilor a unei porţi de scăpare. Dintr-o dată li se oferea feciorilor săi posibilitatea să se întoarcă în ţară sau alte ţări creştine unde să fie liberi, dacă fac un act aparent fără mare însemnătate, să treacă de formă la musulmanism, ca să-şi scape viaţa. Acum începe teroarea cea mare şi greutatea cea mare din viaţa domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Putea-va el să-i ţină în stăpânire pe cei patru feciori?
Are el dreptul să le ceară jertfa supremă, renunţarea la viaţa lor care abia o începuseră?
Putea el dispune de viaţa copiilor săi, unii din ei deja mari; Constantin avea deja doi nepoţei. Ştefan era văduv, soţia îi murise după doi ani de căsătorie, unul era doar logodit, Răducu, iar Mateiaş era doar de 10 anişori şi jumătate. Una e să ţi se ceară să dispui de viaţa ta, alta e să dispui de viaţa unui copil si alta e să trebuiască să hotărăşti viaţa a patru feciori care abia şi-au început-o. M-am întâlnit cu păreri diferite la o întrunire, vorbind despre Constantin Brâncoveanu.
În ţara aceasta, cineva mi-a spus: „A fost un domn crud, a fost un om neomenos pentru că a îngăduit să-şi vadă şi încredinţeze copiii morţii. Cum a putut să îngăduie ca pruncii lui să vadă moartea aşa de năpraznic, deşi li s-a oferit şansa de a rămâne în viaţă?”Orice gândire lumească de astăzi va spune la fel. Cum să iei…cum să îngădui…de unde să iei putere şi energie într-o groapă întunecoasă să-ţi convingi copiii să rămână gata de moarte şi spărtura ce li s-a făcut în ziduri, spre lumină şi libertate, să nu se folosească de ea să iasă şi să plece în lume? Au fost luaţi fiecare în parte şi li s-a oferit libertatea : „Lăsaţi-l pe bătrânul acesta hain, alegeţi viaţa, noi vă dăm îngăduinţa să trăiţi!”
Ce s-a întâmplat oare în inima acestor oameni?
Ce s-a întâmplat în viaţa lui Constantin Brâncoveanu ca să-şi poată strânge în jurul credinţei sale bruma de credinţa a fiilor săi?
Au reuşit să devină un monolit de ne distrus în acea groapă a sângelui care la un moment dat a devenit cupola de aur pe care ard patru torţe de foc mai strălucitoare decât stelele cerurilor şi cântă îngeri cu şase aripi osanale. Această groapă a sângelui s-a prefăcut în boboc de roze amirosind înfipt pe vârful Carpaţilor. La un moment dat tatăl cu cei patru fii ai săi s-au strâns laolaltă, au fost una ca să poată înfrunta Imperiul Otoman dintr-o groapă a Imperiului Bizantin umilit şi distrus de iataganele semilunii. O mână de oameni, numai oseminte în care mai pâlpâia o brumă de viaţă, batjocoriţi cu coroane de fier înroşit în flăcări pe creştetele lor, arşi la subsuori, batjocoriţi şi schinjuiţi şi dezrădăcinaţi, ceva ce nu mai avea nici o valoare în ochii oamenilor. Aceştia au început să se strângă, să se coaguleze şi să se ia la luptă cu un imperiu şi să-i vestească ca o flacără olimpică înfiptă că s-a sfârşit!…
S-a strâns tot corpul diplomatic în faţa mării. A venit însuşi Sultanul. Era mare sărbătoare, pentru noi creştinii Adormirea Maicii Domnului. Soaţa lui îşi serba ziua numelui, iar bătrânul domnitor împlinea 60 de ani. În acea zi sultanul era sigur că va asista la un act de umilire a întregii creştinătăţi. Ambasadorii ţărilor creştine erau de faţă şi vor asista la umilirea lor prin trădarea acestui hain de valah, incapabil să-şi stăpânească copiii, incapabil să-şi apere credinţa, un domn care, cum au spus ei, îşi asigurase domnia pe puterea banului, pe puterea aurului şi a argintului.
„I-am luat vlaga şi acum zace înaintea mea dezgolit şi nemernicit. Nu se poate, nu se poate să nu cedeze! Până la urmă vor ceda!” îşi spunea sultanul Puterea acestui om, în ochii turcilor, erau banii, aurul, pe care odată luaţi, temelia vieţii lui era smulsă. Ca să-şi scape viaţa, îşi spunea Sultanul va fi gata să se lepede de credinţa lui de care se poate lipsi cu uşurătate şi să treacă la musulmanism. O credinţă pe care unii o păstrează mai adânc, alţii mai de suprafaţă cum o avem şi noi. Era sigur sultanul că bătrânul Constantin Brâncoveanu ca să-şi scape cel puţin fii va accepta în ultima clipă să treacă la musulmanism. Se va lepăda de credinţa creştină ca să-şi scape copiii cu viaţă şi să se întoarcă în Ţara Românească.
Ei nu ştiau că, Constantin Brâncoveanu purta cu el legat de grumaz un Testament, pe care i-l dăduse Antim Ivireanu, în care erau 500 de chipuri ale Vechiului Testament şi ale Noului Testament, date lui ca talisman de preţ, să le citească ziua şi noaptea. Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu nu era un domn care a pus legea, sulurile legii în podul casei sale, în podul Templului, cum se spune in Deuteronom: „iar Domnul nou uns al vostru să ia Scripturile din mâinile preoţilor şi ale leviţilor, să le copieze cu mâna lui, viaţa Domnilor dinaintea lui şi nu cumva să le arunce în podul casei sau al sanctuarului ci să le copieze cu mâna lui şi să le aibe la pieptul său ziua şi noaptea şi să le citească lui şi fiilor săi, toată lucrarea Dumnezeului celui viu săvârşită asupra moşilor şi strămoşilor cu faptele lor de măreţie -”adu-ţi aminte Israel, că te-am scos din casa robiei, din casa Egiptului, că te-am adus cu mână tare şi cu braţ înalt, pe sângele mielului, prin pustie 40 de ani sub şarpele de aramă ridicat înaintea ta şi te-am adus în pământul făgăduinţei în care curge lapte şi miere.”
Ei nu ştiau că Constantin Brâncoveanu avea legat în sânge acest legământ, pe care-l citea ziua şi noaptea. Nu numai că primise în carnea şi în sângele său, din moşii şi strămoşii săi această îndeletnicire şi această lucrare, care se strecurase în viaţa sa, în blândeţile sale şi în cuvioşia sa dar aceasta era adevărata sa avuţia. Asupra sa atârnau 500 de chipuri scrise cu mâna lui, date lui, ca darul cel mai de preţ de către Mitropolitul vieţii sale, care a spânzurat cuvântul în limba română în sanctuare, şi care va sfârşi şi el jertfa mucenicească!
Ei nu ştiau că asupra lui se găsesc aceste 500 de pilde din Vechiul şi Noul Legământ. De la jertfa lui Abraham, până la jertfa apostolilor Petru şi Pavel, unul decapitat şi celălalt spânzurat cu capul în jos!
Ei nu ştiau că el ştie unde se duce; că Iisus Hristos nu intrase în viaţa lui cu coroana odată. Creştinismul nu era pentru el splendoare şi fast liturgic formal. Ei nu stiau că nu era un om care curvea, care beţea, hapsân şi avar care dorea să-şi ridice o împărăţie lumească. Tot ce avusese mai sfânt el ridicase din mocirla acestui pământ şi înainte ca smântânile şi aurul şi splendorile şi hrana şi tot ce avea mai scump acest popor, înainte de a fi dat străinului, era hrănit sufletul acestui popor. Ridicase Horezii şi ctitorise atâtea mănăstiri şi îmbrăcase ţara în splendori, şi o reparase, în Numele Hristosului celui înviat din morţi.
Ei nu ştiau că el nu se bătea întru a rămâne în lumea aceasta şi nu se bătea pentru o viaţă care astăzi sau mâine poate să sfârşească şi odată cu sfârşitul ei s-a terminat totul.
Ei nu ştiau că Brâncovenii se îmbrăcaseră la Horezi în straie sub coroniţe, nu în virtutea lumii de aici ci în virtutea nunţii dincolo, că ei nu se pregăteau pentru o domnie omenească, ci pentru Împărăţia cerească. Brancovenii ştiau că cel care-L urmează pe Hristos trebuie să-şi poarte crucea şi că într-o bună zi crucea poate însemna vărsare de sânge, şi ştiau de asemenea, aveau înaintea ochilor textul din Apocalipsa cap. 20 „în jurul Mielului, văzându-i pe toţi îmbrăcaţi în straie albe, pe toţi cei cărora li s-a tăiat capul, pentru mărturia lui Iisus Hristos prin credinţă, prin moarte nu au murit, ci înviază de-a dreptul”. Aşadar asupra lor moartea nu mai avea putere. Ei ştiau că murind trec de-a dreptul la dreapta lui Iisus Hristos, în jurul mielului, de-a dreptul la înviere. Ei erau nişte oameni împăcaţi, nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau de mult ei lupta, ci începuse să o poarte Iisus Hristos.
În momentul în care ei au fost puşi, în ziua de 15 august de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi, pe uliţele Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsa şi în faţa lor se afla deja Mielul care îi trecuse deja de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămăşi albe pe uliţele Constantinopolului, îmbrăcaţi cu cămaşa lui Hristos cu care Hristos îi îmbrăcase deja. El era în inima şi în viaţa lor, Isus Hristos înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-L mărturisească în faţa acestor păgâni până în ultima clipă, neînfricoşându-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se capul pentru aceasta mărturisire. „Acum nu eu sunt, ci Hristos este Cel care trăieşte în mine.” Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşă albă precum neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi sunt sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc.
Întâi Constantin,
-Te lepezi de Hristos?
-Nu mă lepăd de Hristos! Capul retezat.
Apoi Ştefan, -Te lepezi de Hristos? -Nu mă lepăd de Hristos! Măcar că avea doi copii gemeni care sugeau la ţâţa mamei lor şi vedea chipurile lor cum se uită la el şi putea să-i fie mai dragă lumea aceasta, şi putea să-i fie mai dragi copiii lui şi soaţa lui, pe care abia o strânsese în braţe. Măcar că avea această făgăduinţă lumească înaintea ochilor săi, i-a fost mai drag chipul lui Hristos de dincolo. Şi şi-a plecat capul cu bună pace şi credinţă, cum spune textul, cerând iertare prigonitorilor.
A venit rândul lui Răducanu care era logodit cu o Ancuţă frumoasă şi tocmai se pregătea marea lor nuntă dar a preferat nunta de dincolo. Era isteţ şi frumos. Logodnica sa cu ochi înlăcrimaţi a rămas pe pământ, şi el a plecat! Logodnica lui Hristos a trecut dincolo!
A venit rândul lui Mateiaş. Pruncuţul de 11 ani ar mai fi avut o nedumerire:
-Tată, aş vrea să mai trăiesc! Tatăl i-a spus la ureche ceva, numai Dumnezeu ştie ce, că pruncuţul de numai 10 anişori şi jumătate a înfruntat Imperiul Otoman.
-Creştin am fost şi creştin vreau să mor! Loveşte! Şi a căzut căpuşorul său! Şi au început oceanele pământului să se frământe în malurile lor, să se înalbăstrească cerurile cerurilor, rostogolul creştetului pruncului martir surâzând rostogolindu-se la picioarele unui nefericit Imperiu.
-Sfânte Mateiaş, roagă-te pentru pruncii neamului acestuia în vecii vecilor!
Capul bătrânului tată s-a rostogolit să nu rămână în urma fiilor săi şi s-a lipit de obrazul pruncului său, bucălandru, bucălatul său păr înmuiat în sânge de sfânt martir.

-Unde e paharul de aur? Unde e graalul? Unde e paharul sfânt? Cum nu am putut strânge sămânţa cea mai sfântă a acestui pământ? Sămânţa cea mai sfântă a neamului nostru, sămânţă de martiri creştini! Apostoli ai Imperiului Otoman, apostolii musulmanilor…
Şi mama lor era de faţă şi Sultanul era de faţă şi au văzut cu ochii lor, în secolul 18, nu în mitologie, nu în illo-tempore, nu în timpuri necunoscute, nu în primele zile ale creştinismului, ci în sec. 18 când se mergea la vânătoare, când se mânca iluminist cu bijuterii de argint, când se făceau baluri şi dansuri, când lumea era evoluată ,aşa se spune,….se murea pentru Hristos cum nu se murea în vremurile cele mai frumoase.
Cronicile ne spun că a fost un măcel ce istoria nu a mai văzut. De bunăvoie! Nesiliţi de nimeni! Pentru că nu i-a silit nimeni să moară! Vă rog să credeţi că au făcut-o din libertatea lor!
Ei au fost nişte oameni foarte calculaţi, au fost nişte negustori, au ştiut foarte bine ce fac. Au fost nişte oameni foarte realişti! Au cântărit foarte bine, ştiau bine ce fac! Şi când s-a pus preţul pentru Hristos din inima lor au zis:
- Orice, dar asta nu se poate!
- Copiii tatei, asta nu se poate! Aş face-o dacă ar fi moşia mea! Dar nu pot să o fac!
- Cel care mi-a făcut bine nu numai mie, ci neamului meu, moşilor şi strămoşilor, care ne-a dat o ţară din barbarie, şi ne-a dat un grai şi o seminţie, ne-a împodobit pământul, şi ne-a dat nădejdea învierii, şi ne-a dat pe mână Împărăţia Sa!
- Cum să mă leapăd de El, pentru un ciolan, pentru un blid de linte, mâine şi aşa tot mor, mor mâine sau azi eu tot o sfârşesc.
-Să mă leapăd de El? Doamne fereşte! A murit împăcat cerând iertare pentru cei care l-au prigonit.
-Iartă-i Doamne!
Ei ne-au lăsat cea mai scumpă moştenire! O Doamne, de-am fi vrednici să o purtăm în inimi, în neamul, în graiul şi în seminţia noastră!…ca ea să rodească!
Îngăduie Doamne să aducem şi noi o lacrimă de splendoare înaintea tronului Tău pentru că arvuna, garanţia, temelia că suntem pe drumul cel bun ca neam au depus-o ei, care sunt inima istoriei acestui popor, sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Mateiaş.Veşnică să le fie pomenirea, Amin!…”
Înainte de canonizarea Brâncovenilor în rândul sfinţilor din Biserica Ortodoxa Româna, Ioan Alexandru a strâns in potirul graiului românesc viaţa şi fapta mucenicească a lor.A ridicat în imn lucrarea acestui Domnitor sub domnia caruia s-a desăvârşit în biserici rostirea în graiul romanesc a Sfintei Scripturi. Prima traducere a Bibliei lui Serban Cantacuzino din 1688 a fost desăvârşită si a adus rod tot in timpul domniei sale. Ioan desluşeşte semnificaţia acestui eveniment fundamental pentru graiul romanesc:
“Cuvântul Scripturii încă nu era în limba noastră rostit din amvoanele bisericilor înaintea domniei lui Brâncoveanu. Nu vom putea să vorbim niciodată îndeajuns despre ce a însemnat acest moment de naştere definitivă spirituală când în faţa poporului de acum nu se vor mai vorbi limbi de neînţeles iar de pe amvoanele noastre va începe să răsune cu putere multă şi cu trăinicie ziditoare de seminţii şi de popoare, Scriptura în limba română.
Antim Ivireanu, cel dintâi predicator al domniei lui Brancoveanu, va deschide Sfintele Evanghelii pe înţelesul mulţimilor, va ridica al doilea altar în sufletul neamului românesc , pe aceiaşi dimensiune cu al sfântului jertfelnic al trupului şi sângelui Domnului. Precum în bisericile primare ale Romei altarul stă la aceiaşi înălţime cu amvonul unde se predică Cuvântul.
Prin puterea Cuvântului începe uriaşa lucrare de despădurire a sufletelor, de dezlegare a minţilor de desălbăticire şi despietrire a inimilor oamenilor prin cea de a doua uriaşă împărtăşanie din Logosul lui Dumnezeu. Începea curgerea graiului, începea defrişarea, începeau izvoarele, pâraiele şi râurile Logosului sa-şi taie făgaşe.
Are Brâncoveanu fericitul prilej de a ridica din miezul sanctuarului lespezile de pe mormintele întunecate ale minţilor noastre ca să înceapă să se audă vijelia valurilor, vuietul de ape multe ale Logosului Dumnezeului celui viu în scoicile de aur fremătând de dor după fericire, gâlgâind după cuvântul Învierii care se revarsă cristalin, latin, pe înţeles, plin de splendoare şi frumuseţe, graiul neamului acesta în sfârşit auzit de la sanctuar.
Toţi spuneau că acest grai este incapabil să poarte puterea Dumnezeului celui viu, este prea îngust, este un ţol prea mic care nu poate îmbrăca Cuvântul lui Dumnezeu. Sumanele şi căciulile acestui prea strâmt grai al acestui pământ nu pot ţine Cuvântul Scripturii. Iată că se adevereşte ca acest ţol este o toga romana, este un strai de sărbătoare cum nici Solomon nu se îmbrăcase în toată splendoarea sa.
Începuse Împărăţia Cerurilor să fie vărsată pe calea Logosului întrupat, iată pentru întâia oara şi în această ticăloşită şi sărmană de seminţie cu limba sa nealtoită îndeajuns, nestrunită de flăcarile Cuvântului revelat popoarelor spre zidirea şi mântuirea lor.
Începuse tăriile şi amiroasele, splendorile şi avânturile în slobozirile coroanelor acestor păduri, în foşnetul acestor livezi mângâiate de azururi şi de amurguri şi de legănarile line ale luminilor stelare. Începuse Cuvântul pe înţelesul celor mulţi să poată fi dus acasă în minţile şi în inimile lor şi să rodească, ţara să crească, pruncii să prindă puteri, femeile să se facă mereu mai frumoase, casele să prindă lăcaş şi aşezământ, să devină sanctuar, bărbaţii să devină ei înşişi împăraţi şi preoţi ai Dumnezeului celui viu.
Pe acest temei încep să se strângă osemintele celor duşi iar vii cu morţii se înţeleg mai uşor. Ne înţelegem istoria mai cu deplinătate şi încep Cantacuzinii să vestească ca avem aceiaşi fântâna, că toţi de la Râm ne tragem, descoperim că suntem daco-romani, că mama noastră este Roma, ca ne tragem dintr-o seminţie latină, că suntem poporul mărturisitorilor.
Dumnezeu a vorbit în ebraică, Hristos în aramaică, cuvintele au fost fixate în greacă dar au fost propovăduite pe oasele martirilor în limba justiţiară a Imperiului Roman al latinităţii. Cei mai mulţi martiri, apostolii poporului nostru, în limba latină cu inima romană, pe drumurile Romei, pe oasele martirilor au vestit acest Cuvânt. Această limbă latină o descopeream dulce pe cerul gurii noastre, capabilă să poarte Cuvântul lui Dumnezeu şi să înnobileze această seminţie.”
Tot atunci, sub domnia lui Brancoveanu populaţia a cunoscut cea mai mare inflorire biologică, s-a întemeiat Academia de Studii, s-au tipărit multe cărţi bisericeşti în limba română şi în alte limbi de circulaţie din ţările răsăritene. Credinţa sa a inspirat operele de cultură din epoca. Ea s-a reflectat în arhitectură prin frumosul stil care-i poartă numele. A construit mănăstiri, spitale, castele pline de simboluri creştine dar a şi reparat multe ctitorii căzute in paragină mergând astfel pe urmele înaintaşilor săi vrednici de cinste. Toate aceste lucrări ale Domnitorului creştin, si multe altele, au fost evocate în amănunt de poet în poeme şi în rostiri.În 1992 s-a pus problema canonizării lui Brăncoveanu. S-a făcut şedinţa la Sinod pe dealul Mitropoliei si s-a hotărât trecerea în rândul sfinţilor a lui Brâncoveanu, copiilor săi Constantin, Stefan , Radu, Matei şi sfetnicul Ianachie. Au fost canonizaţi făcânduli-se icoane de sfinţi care s-au purtat de-a lungul Bucureştiului până la biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Ioan a purtat în această procesiune icoana bătrânului voievod. În ultima sa mărturie scrisă trimisă de la Bonn către Părintele Constantin Galeriu spunea ca a socotit aceasta ca o răsplată a anilor de priveghi din timpul dictaturii pe care a făcut-o împreună cu copii săi la mormântul voievodului.
 
A consemnat Silviu Despa

Balada Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu

„Vreau să mor creştin! Loveşte!”

În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 25 de ani de domnie. În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său. În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”.

Imaginea 1 din 3

Familia Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu, tabloul votiv de la Mănăstirea Hurezi, judeţul Vâlcea.

În vara anului 1914 se împlineau 200 de ani de la decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, la Istanbul, de câtre turci. IPS Conon Arămescu Donici, mitropolitul primat al României a considerat că momentul trebuie marcat cu o slujbă de pomenire, în spiritul bunei tradiţii ortodoxe. Exista însă o problemă: nu se cunoştea cu certitudine locul de veci al domnitorului. De fapt, dacă era să se ţină seama doar de documentele oficiale, trupul lui Brâncoveanu fusese înghiţit de apele Bosforului, unde fusese aruncat de turci după execuţie.
Existau însă şi unele motive să se creadă că domnitorul îşi doarme somnul de veci în ţara sa. Iar cel mai puternic era lespedea albă neinscripţionată, care acoperea un misterios mormânt din biserica Sfântul Gheorghe Nou, împodobită doar cu un chenar cu motive florale, dar care avea gravată, foarte discret, şi stema Ţării Româneşti.
Pentru a elucida misterul, mitropolitul primat a apelat la reputatul istoric Nicolae Iorga. Analizând cu minuţiozitate toate detaliile mormântului, dar în special candela de argint atârnată deasupra lespezii funerare, pe care erau gravate, cu litere foarte mici, cuvintele: „Această candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Maria, carea şi măria sa nădăjduieste în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”, Iorga a concluzionat că este vorba, cu siguranţă, de locul de veci al strălucitului domnitor al Ţării Româneşti.
La 15 august 1914 mitropolitul Conon Arămescu a săvârşit slujba parastasului la mormântul voievodului martir, prima dată în mod oficial. Tot cu acel prilej, Nicolae  Iorga a prezentat întâia oară în mod public şi cuprinzător o expunere a biografiei lui Constantin Brâncoveanu şi a înfloritoarei sale epoci.
Optsprezece ani mai târziu (1932), pentru confirmarea definitivă a concluziilor lui Iorga, lespedea de marmură albă de la biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost dată la o parte, iar osemintele analizate de specialişti. Concluziile au clarificat definitiv misterul mormântului necunoscut: în mormânt se aflau osemintele unui bărbat „nu foarte în vârstă”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”, fapt care indica decapitarea.
Ce se întâmplase cu 200 de ani înainte? Pentru care motive fusese, de fapt, masacrată familia voievodului Constantin Brâncoveanu?

Urmaşul legitim al împăraţilor bizantini

Teroarea şi eliminarea fizică erau metodele cele mai folosite de diplomaţia otomană pentru stabilirea de raporturi avantajoase cu ţările aflate în sfera de influenţă a Înaltei Porţi. Detenţiile şi execuţiile domnilor ţărilor vasale nu erau un fapt nemaipomenit pentru locuitorii Istanbulului. Spectacolele sângeroase oferite cu generozitate publicului de către sultani viza, pe de o parte, înăbuşirea oricărei dorinţe de independenţă a viitorilor domni, cât şi întărirea încrederii populaţiei otomane în puterea unui imperiu care dădea semne tot mai evidente de agonie.
Într-o asemenea atmosferă politică şi-a început domnia Constantin Brâncoveanu, strălucitul domn al Ţării Româneşti, între anii 1689-1724. Deşi aflat într-o zonă de ciocnire a intereselor a trei mari puteri – Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Habsburgic – voievodul a reuşit, printr-o excepţională diplomaţie, să păstreze o semiautonomie şi să evite transformarea ţării sale într-un teatru de război pe durata lungii domnii de 25 de ani.
Epoca Brâncoveanu constituie fără nici un dubiu una din filele demne şi luminoase ale istoriei româneşti, sub toate aspectele, chiar şi în felul în care a preferat voievodul să părăsească această viaţă. Reluând vorbele lui Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu „a ştiut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al ţării sale; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionata a creştinilor, austrieci, poloni, ruşi, asupra pământului românesc; a ştiut să lege de muntenii săi, prin legături culturale şi politice, Moldova; a ştiut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Şi, în acelaşi timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultura în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntaşilor bisericeşti ai Orientului, patriarhi, mitropoliţi, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a ştiut, faţă de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca şi faţă de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împăraţii bizantini de odinioară, ca urmaş legitim al cărora era privit. Domn autonom în ţara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situaţia lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.

Viaţa în schimbul credinţei

În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul
anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în acelaşi an aniversa şi 25 de ani de domnie.
Din nefericire, lucrurile aveau să ia o întorsătură atât de neprevăzută, încât în ziua aniversării sale, domnitorul era purtat în lanţuri, împreună cu fiii şi ginerele său, asemenea tâlharilor de rând, pe străzile Istanbulului.



Calvarul începuse cu şase luni înainte când, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu primea vestea mazilirii sale. În Vinerea Mare porni, escortat de o gardă turcească, către Istanbul, unde, odată ajuns, fu aruncat în temniţa Yedikule, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu vistiernicul Ianache Văcărescu.
În temniţă, domnitorul şi fiii săi au fost torturaţi într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile şi picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardea pieptul şi tălpile cu fierul roşu, erau bătuţi cu bestialitate în fiecare zi. Şi tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene.
După 6 luni de chinuri, turcii au aflat ce doriseră. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor şi, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creştinilor, dar şi ziua de naştere a domnitorului şi onomastica soţiei sale, doamna Marica.
Când a transmis această veste întemniţaţilor solul a mai menţionat că „din preamulta milostivire a măritului sultan” muftiul obţinuse graţierea, în cazul în care condamnaţii ar fi părăsit legea creştină şi s-ar fi convertit la mahomedanism.

„Vreau să mor creştin! Loveşte!”

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, desfiguraţi de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcaţi doar în cămăşi ponosite şi târând după ei lanţurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi ginerele Ianache erau purtaţi de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. Ajunşi la locul execuţiei, au fost aşezaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea, care a ţinut în mod special să participe. Condamnaţilor li s-a reamintit că îşi pot cruţa viaţa dacă se dezic de Hristos.
Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru".
Imediat au fost aliniaţi şi aşezaţi cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruţătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Şerban şi Radu. Când veni rândul lui Mateiaş, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroşcând cu sânge în toate părţile şi de privirile reci, întipărite pe chipurile fraţilor săi, ale căror capete fuseseră desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promiţând că se va face musulman, dacă va fi cruţat.
„Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”, auzi Mateiaş, printre suspine, glasul părintelui său.
În acel moment simţi o forţă şi o linişte necunoscute până atunci. Se ridică în picioare, şi merse direct către călău, aşezându-şi capul pe trunchi. „Vreau să mor creştin! Loveşte!” În doar câteva clipite capul destrupat al lui Mateiaş avea aceeaşi expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraţilor săi.
La urmă, lângă băltoaca de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât şi bătrânul Constantin Brâncoveanu de aceeaşi lovitură nemiloasă a călăului.
Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful suliţelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare.

PARINTELE ARSENIE BOCA - CUM AU MURIT SFANTUL MARTIR BRANCOVEANU SI FIII SAI

Sursa: moniagugu

PĂRINTELE PROFESOR DUMITRU STĂNILOAE: ÎNVĂŢĂTURA DESPRE MAICA DOMNULUI LA ORTODOCŞI ŞI CATOLICI

Proclamarea recentă de către papa a dogmei înălţării Fe­cioarei Măria la cer cu trupul, ne dă prilej să facem unele consi­deraţii asupra deosebirilor dintre mariologia ortodoxă şi cea catolică şi asupra diferitelor semnificaţii ce stau la baza acestor deosebiri. Elementele comune ale dogmei mariologiei ortodoxe şi catolice sunt: pururea fecioria Mariei (aeiparthenia), calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu (theotochia) şi cinstirea ei mai presus de toţi Sfinţii şi îngerii (hyperdulia). Sunt cele trei ele­mente propovăduite de Apostoli şi aflătoare în Scriptură cu oca­zia descrierii evenimentului Buneivestiri. Dar catolicismul n'a rămas la aceste elemente comune, ci a adăugat la ele câteva ele­mente noui, datorită cărora mariologia lui a ajuns să se deose­bească de mariologia ortodoxă. Acestea sunt: imaculata con­cepţie a Fecioarei Măria, care are caracter de dogmă (dela 8 Decembrie 1854), calitatea ei de «împreună răscumpărătoare a neamului omenesc» (corredemptrix), deocamdată numai în fază de doctrină teologică, dar cu perspectiva de-a deveni în curând dogmă şi forma recentă de dogmă a învăţăturii despre înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, care ca credinţă neformulată dogmatic şi cu o nuanţă deosebită, e proprie şi Bisericii Ortodoxe.

Prin aceste elemente noui mariologia catolică manifestă un spirit propriu, deosebit de spiritul mariologiei ortodoxe. El s'ar putea rezuma în următoarele trei tendinţe: 1) tendinţa de-a paraleliza pe Fecioara Maria cu Iisus Hristos, de a-i atribui un rol oarecum coordonat cu al Lui în mântuirea lumii: 2) tendinţa de-a autonomiza pe Maica Domnului de dumnezeescul ei Fiu, de-a scoate evenimentele vieţii ei din lumina Lui, sub care ea le-a voit acoperite; 3) tendinţa de-a scoate pe Maica Domnului din solidaritatea cu neamul omenesc şi cu universul creat, de-a o ridica deasupra Lui. după chipul în care e ridicat Iisus Hristos.

Cele trei tendinţe, şi mai ales primele două sunt strâns înrudite şi împletite. De aceea urmărindu-le în paginile urmă­toare, nu vom semnala todeauna explicit pe fiecare.

Spre deosebire de tendinţele acestea, tendinţele mariologiei ortodoxe sunt de-a privi pe Maica Domnului ca primindu-şi toată slava dela dumnezeeseul ei Fiu împreună cu ansamblul făpturilor din cosmos, deşi ca cea dintâi dintre ele.

Tendinţele mariologiei ortodoxe se acopere cu tendinţele Evangheliilor şi ale creştinătăţii primare. Cine n'a observat că Testamentul Nou acopere cu o discreţie aproape totală viaţa Preacuratei Fecioare? Cauza nu poate fi alta decât că însăşi Maica Domnului a înfrânat pornirea curată a sfinţilor scriitori de-a da vre-o ştire despre ea, mai ales după înălţarea Fiului ei la cer. Nu fără sens Ev. Ioan notează un cuvânt, singurul cu­vânt al Maicii Domnului, adresat chiar la începutul activităţii Lui, la nunta dela Cana, apostolilor şi, după ei, tuturor credin­cioşilor din toate timpurile: «Faceţi ceeace vă va spune» (2,5). E singura ei propovăduire indicată în Testamentul Nou şi arată voinţa Maicii Domnului de-a îndrepta atenţiunea credincioşilor în mod principal spre Fiul ei. Faptele Apost. ne spun că ea era cu apostolii (1, 14) dar nici un alt amănunt nu ne dau despre ea, cu siguranţă pentru că aşa era voia ei.

Tot aşa de semmricativ este faptul că nici din primele veacuri următoare nu avem ştiri despre viaţa, activitatea, moar­tea şi înălţarea Maicii Domnului, decât în scrierile apocrife, neac­ceptate de Biserică. Deabea dela sinodul din Efes, care a proclamat solemn theotochia Maicii Domnului, preocuparea de ea a luat o mare desvoltare. Era, se vede, un consemn moştenit de pe vremea apostolilor, care au cunoscut că aceasta este voinţa Maicii Domnului. Până la sinodul dela Efes se afirma doar sim­plu că Maria este Maica Cuvântului făcut trup şi că ea a fost Fecioară şi se venera într'un cult embrionar [1]). E ceeace datează dela apostoli, e ceeace au propovăduit ei despre Fecioara ca par­tea ei la mântuirea lumii. Acestea erau elementele prin cari nu se făcea decât să se pună în lumină dumnezeirea Celui născut din ea deci siguranţa mântuirii noastre. După Efes Biserica n'a făcut decât să precizeze aceste elemente şi la ele a rămas Bi­serica Orodoxă până azi.

de Preot Prof. D. STĂNILOAE

Parintele Arsenie Boca - Epitaful Adormirii Maicii Domnului