Motto: Rugul Aprins este drama unor
intelectuali care n-au altă vină decât aceea de a crede în Dumnezeu şi de a
duce o viaţă duhovnicească într-un regim ateu opresiv.[1] Eugen
Simion
În ziua de 5 august 1958, Vasile Voiculescu a fost arestat de la domiciliul
său, fiind învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“ conform „Ordonanţei de
reţinere.“[2]
In urma acestor acuzații, inculpatul este reţinut „timp de 60 de zile, adică de
la 5 august 1958 până la data de 4 octombrie 1958.“
Momentul arestării a survenit la miezul nopţii. În anul 1985, într-o
emisiune culturală, transmisă pe postul de Radio „Europa Liberă,“ Andrei
Voiculescu, nepotul scriitorului, la cererea crainicului Andrei Mănuceanu, a
reconstituit momentul arestării: „M-am trezit brusc în toiul nopţii. În casă
domnea o forfotă continuă. Paşi grei răsunau pe parchet. Venise Securitatea.
Printr-o uşă întredeschisă am văzut în hol un bărbat în haină de piele, cu
automatul agăţat de gât. Prin fereastră se vedea o maşină mică, neagră oprită
în faţa porţii. Ceva mai la vale, în faţa locuinţei doctorului Banu, era o altă
maşină. Doctorul Banu avusese noroc: murise de inimă. Cei care scotoceau prin
odăi erau şase cu toţii, cel puţin aşa mi-a spus tata. Bunicul era însoţit la
baie cu pistolul la ceafă. Percheziţia a durat cam cinci, şase ore. Ore de
coşmar. Spre dimineaţă, unul dintre securişti ne-a cerut să-i dăm ciorapi de
lână şi flanele călduroase. Apoi au pus sigiliu pe odaia bunicului, pe care
l-au dus ţinându-l strâns de braţ, ca pe un criminal periculos.“[3]
Adus la M.A.I.
la ora 8 dimineaţa Vasile Voiculescu a fost anchetat timp de patru ore. A
recunoscut „vina“ că a scris şi dat spre lectură un caiet cu poezii religioase,
şi că a păstrat legătura cu cei din cadrul grupului Rugul Aprins. În viziunea locotenentului major Mihăilescu Gheorghe,
inculpatul „a scris unele materiale cu caracter ostil regimului din R. P.
R. şi a făcut parte dintr-un grup
contrarevoluţionar condus de Alexandru Teodorescu, zis Sandu Tudor şi Alexandru
Mironescu.“ Vasile Voiculescu obişnuia ca poeziile pe care le compunea să i le
dea spre citire lui Alexandru Mironescu. În urma percheziţiei la domiciliul
profesorului, organele abilitate le-au descoperit strânse într-o mapă.
Pe data de 16 august, între orele 10 şi 15, Vasile Voiculescu fu adus la
cel de-al doilea interogatoriu. Întrebat despre activitatea prietenilor săi, scriitorul
îi aduce la cunoștință evenimente pe care acesta, cu siguranţă, le cunoştea. Iată
ce declară despre Alexandru Mironescu: „Pe Mironescu Alexandru îl cunosc din
anii 1950-1952, nu mai reţin exact, de la Mănăstirea Antim
din Bucureşti, în perioad când mănăstirea era în reparaţie. Pe Mironescu
Alexandru l-am cunoscut prin stareţul mănăstirii Vasile Vasilache, pe care îl
cunoscusem mai înainte. La început, între noi, au fost simple relaţii de
cunoştinţe, apoi au devenit mai strânse, după 1945-1955 stabilindu-se legături
de prietenie.“[4]
Cu privire la poeziile religioase, Voiculescu preciză că le-a înmânat
profesorului deoarece acesta avea cunoştinţe de filologie. Cât despre
întrunirile de la domiciliul său declară că: „acestea au loc atunci când vine
în Bucureşti Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor – călugăr stareţ la schitul
Rarău, fost ziarist şi publicist, pe care-l cunoşteam şi eu din 1930.“[5]
În ceea ce-i priveşte pe foştii membri ai Rugului Aprins Voiculescu declară câteva referinţe destul de vagi:
„Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor a fost gazetar şi publicist înainte de 23
august 1944, fiind proprietarul ziarului Credinţa.
Despre el cunosc că în jurul anului 1950 s-a călugărit şi că a fost arestat şi
deţinut un timp pentru activitatea de pe front – nu ştiu concret în ce
problemă. În ultimii ani funcţiona ca stareţ al schitului Rarău. De asemenea
ştiu că a funcţionat un timp – la începutul activităţii monahale – ca simplu
călugăr la Mănăstirea Antim din Bucureşti. Benedict Ghiuş a fost călugăr şi
apoi stareţ la Mănăstirea Antim din Bucureşti. În ultimul timp era profesor la
seminarul de pe lângă Institutul Teologic din Bucureşti. [...] Joja Constantin,
arhitect, locuieşte în Bucureşti [...] l-am cunoscut prin anul 1955-1956 prin
Alexandru Mironescu.“ Despre Dumitru Stăniloae precizează că: „L-am cunoscut
personal prin 1951-1955 prin Mironescu Alexandru. După nume ne cunoaştem mai de
mult, din publicaţii, deoarece şi el a fost publicist.“[6]
Referitor la întâlnirile de la domiciliul lui Alexandru Mironescu, poetul
preciză: „au început de prin anul 1954 sau 1955 şi au ţinut până în 1958.“ Cu
privire la caracterul acestora, scriitorul, în câteva rânduri, a accentuat că
întrunirile „aveau un caracter literar – religios. [...] În discuţiile ce se
purtau, Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor făcea membrilor acestui grup o
educaţie mistică.“[7]
Începând cu anul 1954, între Vasile Voiculescu şi Barbu Slătineanu, fost
colonel în armata română, a început să se consolideze o relaţie de prietenie.
La data arestării sale, fostul colonel „se ocupa cu lucrări de ceramică, fiind
membru al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.R. Ştiu că a fost profesor la Institutul de arte
plastice «Nicolae Grigorescu » din Bucureşti – Secţia Ceramică. Din câte
am aflat este pensionar al Uniunii Artiştilor Plastici din R.S.R. În decursul
timpului s-a ocupat şi cu scrieri istorice – din Istoria Românilor. Aşa cum am
mai arătat este directorul Colecţiei de artă Slătineanu, muzeu ce-şi are sediul
în strada Obedenaru.“[8]
La domiciliul lui Barbu Slătineanu se întâlneau în scop literar câţiva
scriitori, printre care şi criticii Vladimir Streinu şi Şerban Cioculescu. Din
1955 Voiculescu începuse şi el să frecventeze cercul, citind acolo poeziile
sale. „Pe marginea acestor materiale –declară Voiculescu - se purtau apoi
discuţii, lucrările citite fiind apreciate de ceilalţi. În discuţiile ce le
purtam, ne manifestam convingerea că înainte de 23 august 1944 era mai bine, că
astăzi nu este libertate, aşa cum era înainte, când noi puteam scrie, astăzi
nefiind admise scrierile noastre. În afara acestor programe, cu ocazia acestor
întruniri, noi purtam discuţii pe marginea unor evenimente politice interne şi
internaţionale la ordinea zilei. Privind evenimentele din Ungaria ne-am
manifestat simpatia şi regretul că puterile occidentale n-au intervenit,
apreciind că, din punctul nostru de vedere, aceasta ar fi dus la o schimbare a
situaţiei politice.“[9]
Preciză anchetatorului şi faptul că prin anul 1956 i-a dat lui Barbu
Slătineanu un caiet cu poezii religioase, cu rugămintea să le bată la maşină.
Acesta le multiplică în trei exemplare, din care a reţinut pentru sine un rând,
unul i l-a înmănat poetului şi al treilea i l-a dăruit lui Alexandru Mironescu.
Anchetatorul i-a prezentat un caiet cu poezii numerotate de la 65 la 91,( este
vorba de Ultimele sonete închipuite ale
lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu). Poetul recunoscu
că „acesta este caietul care conţine poezii mistice şi pe care i le-am dat lui
Barbu Slătineanu, după care el a multiplicat în trei exemplare aceste poezii.“[10]
Conform declaraţiei „inculpatului,“ despre existenţa poeziilor mai ştiau
Vladimir Stereinu şi Şerban Cioculescu.
Între Alexandru Mironescu și Vasile Voiculescu încă din anii 1944 se
consolidase o adevărată prietenie. Alexandru Mironescu în volumul memorialistic
Floarea de foc precizează că: „doctorul,
dintr-o delicată atenţie şi afecţiune, îmi dădea, scrise de mâna lui, poeziile
pe care le concepea şi care ştia că-mi produc o incomparabilă bucurie.”[11]
În urma percheziţiei făcute la domiciliul sau, organele abilitate au găsit şi volumul
de poezii Ultimile sonete... La
anchetă profesorul fu întrebat și despre manuscrisul incriminat. Iată ce îi
declară ofițerului: „Voiculescu, în cultura şi poezia românească, ocupă un loc
în fotoliul de orchestră, alături de Eminescu şi Arghezi. Vă vorbesc ca un om
care nu sunt un nepriceput în lucrurile acestea. Prin ce a scris, îndrăznesc să
afirm, e mai mare decât aceştia. Cercetaţi, întrebaţi... să nu se comită vreo
eroare.“[12]
Replica anchetatorului îl lăsă fără cuvinte: „Îl vom arde!“ Stupefiat la gândul
că fără nicio remușcare față de munca și creația artistică a poetului ar fi
putut să facă acest gest necugetat: „M-am cutremurat la gândul că ar fi putut
s-o facă.“ Cu blajinitatea-i caracteristică, Mironescu îi sugeră să nu comită
un asemenea sacrilegiu. „Manuscrisele nu se ard... se pun la păstrare, dar nu
se ard.“[13]
Profund afectat, mai ales că, versurile scrise în acei ani „de tăcere“ „sunt
mărturia existenţei sale religioase,“[14]
„m-am rugat în sinea mea ca poeziile acestea să nu fie mistuite de foc, m-am
rugat multe săptămâni. Şi mare mi-a fost mulţumirea când, înainte de proces, la
iscălirea dosarului, întreg manuscrisul figura înserat acolo, ca piesă de
acuzare.“[15]
În momentul aflării sentinţei, Mironescu nu s-a tulburat la gândul că avea
de efectuat douăzeci de ani de închisoare, sau că fiul său Șerban, la vârsta de
douăzeci și doi de ani intra în iureșul Aiudului. Când judecătorul i-a îngăduit
să aibă ultimul cuvânt, ultima sa doleanță a fost surprinzătoare: „Nu am nimic
de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă
cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca invinuit, a doctorului Vasile
Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul
dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer
înţelegerea dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie
pronunţată achitarea din partea tribunalului.“[16] După câţiva ani
Bartolomeu Valeriu Anania, aflat şi el în închisoarea de la Aiud, „intersectându-ne pentru numai câteva secunde, într-o pauză de muncă brută,
Alexandru Mironescu a izbutit să-mi şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că
Vasile Voiculescu părăsise puşcăria, graţiat printr-un decret special.“[17] Prin urmare, altruismul cu vehemenţă promovat în cadrul conferinţelor de la
Antim, exista în fiinţa celor atinşi de „mireasma“ Florii de foc.
Marius Oprea, în urma studiului efectuat asupra dosarului
Rugul Aprins, a publicat volumul Adevărata călătorie a lui Zahei.[18] Eugen Simion, în articolul Detenţia lui Vasile
Voiculescu, apreciind demersul exegetului, consideră mişcarea Rugul Aprins „drama acestor intelectuali
care n-au altă vină decât aceea de a crede în Dumnezeu şi de a duce o viaţă
duhovnicească într-un regim ateu opresiv.“[19]
Cu privire la poetul Vasile Voiculescu, Eugen Simion opinează că „drama lui e
covârşitoare şi impardonabilă, iar suferinţele sale în puşcărie par scoase
dintr-o naraţiune din seria vieţile
sfinţilor.“[20]
Iar în articolul Scene din viaţa
scriitorilor, Eugen Simion, referitor la procesul abuziv intentat
intelectualilor, cu multă obiectivitate precizează: „Vorbind de Vasile
Voiculescu, Sandu Tudor şi de alţi intelectuali români care au fost băgaţi în
puşcărie pentru delictul de opinie sau, în cazul de faţă, pentru delictul
religios [...] nu pot spune, văzând aceste dovezi de frumuseţe morală, decât
atât: se poate, deci şi aşa, se poate ca un creator să treacă demn prin
suferinţă.“[21]
În finalul
anchetei, poetul „semnează hârtiile întocmite de torţionari în limbajul lor
mistificator. Un stil pe care îl întâlnim în toate documentele incriminatoare
din epocă. Ce poate deruta pe cine răsfoieşte aceste dosare.“[22] Pentru a ne convinge,
Eugen Simion ne oferă şi un exemplu: „dacă un deţinut este întrebat, să zicem:
«ai citit şi ai răspândit cartea lui Cioran Tentaţia
de a exista» iar deţinutul răspunde: «da, am citit-o şi am împrumutat-o şi
vecinului meu, profesor de filozofie», anchetatorul Iosif Moldoveanu notează:
«inculpatul X... recunoaşte că a citit şi a răspândit scrierile legionare,
duşmănoase ale lui ... şi le-a difuzat în scopuri ostile statului socialist..
»“[23] Prin urmare de această
mistificare brutală nu scăpă nici Vasile Voiculescu.
Florentin
Popescu în Detenţia şi sfârşitul lui
Vasile Voiculescu consemnează, un aspect destul de controversat. Fiul
scriitorului, Radu Voiculescu, în acele zile tensionate, a încercat să adune,
de la personalităţi marcante ale vieţii culturale, câteva declaraţii, pentru a
le folosi avocatul în apărarea poetului. Contactându-i pe Mihail Sadoveanu, Ion
Marin Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, de fiecare în parte a
fost refuzat. Amintim că Mihail Sadoveanu şi Mihai Beniuc (preşedinte al
Uniunii Scriitorilor) se aflau în graţiile Guvernului şi s-ar fi putut prezenta
la proces, ca martori în favoarea poetului. Eugen Simion califică acest fapt
drept supoziţie. În sprijinul acestei ipoteze, exegetul aminteşte procesul lui
D. D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, arestat în 1956, la care Geo Bogza,
Tudor Vianu, au acceptat să fie martorii apărării. La acel proces, Eugen
Simion, fiind prezent în sală, le-a ascultat pledoariile în favoarea acuzatului
şi „n-am avut impresia că sunt oameni fricoşi. Dimpotrivă, au dat dovadă de
mare loialitate şi curaj... Spun toate acestea nu pentru a rejudeca procese pe
care nu le cunosc, ci pentru a întări ideea că s-ar putea să nedreptăţim prin
suspiciunile nostre nişte oameni ce nu se mai pot apăra.“[24]
Marius
Oprea în studiul său, îl aminteşte pe Radu Boureanu, poet minor, care a fost
consultat de Securitate pentru a confirma dacă poemele lui Voiculescu au un
„caracter mistic şi duşmănos.“ Eugen Simion, comentând episodul, califică acest
aspect ca fiind un „fapt grav, impardonabil“: „Un
«expert» estetic, care va să zică, într-o chestiune politică şi juridică.“[25] Conform câtorva note
informative de la dosar, Radu Boureanu a confirmat „ipoteza“ Securităţii. Eugen
Simion, atent la detalii, observă că Marius Oprea nu a reprodus documentul în
care Radu Boureanu ar fi făcut o declaraţie împotriva lui Voiculescu. Faptul că
istoricul îşi susţine ipoteza fără a cita nota informativă, îl determină pe
Eugen Simion să sublinieze că „nu ştim exact ce a spus Radu Boureanu, bănuim
doar. […] Ne putem imagina, dar până nu avem sub ochi referatul ca atare nu
putem decide într-un caz atât de grav. Rămânem în domeniul suspiciunii.“[26]
În altă ordine de idei, între cele două anchete (5 şi respectiv 16 august
1958) în dosarul lui Voiculescu apare un „Certificat medical“[27]
emis de medicul închisorii, cu diagnosticul „cifo-scolioză dorsală traumatică.“
Cu alte cuvinte, doctorul penitenciarului constatase că Voiculescu avea coloana
vertebrală grav afectată. Deoarece Certificatul
medical este emis între cele două anchete, şi cunoscând modul în care
inculpaţii erau convinşi să-şi recunoască „vina“ înclinăm să credem că în urma traiului
greu din celulă scriitorului i-a fost afectată coloana vertebrală. Cu o
asemenea leziune, suferită încă din perioada arestării preventive, Voiculescu a
trecut prin închisorile Aiud şi Jilava. După câțiva ani de detenție, din fişa
medicală de la penitenciarul Aiud aflăm că Voiculescu suferea de „distrofie în
gradul III cu un ţesut muscular foarte redus dezvoltat“ (Fişa medicală, 17
martie 1960). Prin urmare, la diagnosticul precedent se mai adăugase o nouă
suferinţă.
Pe data de 8 noiembrie 1958, Vasile Voiculescu a fost condamnat de către
„Tribunalul militar al regiunii II militare,“ prin sentinţa 125, la cinci ani
de temniţă grea şi cinci ani degradare civică. De asemenea, s-a dispus
confiscarea totală a averii personale şi plătirea cheltuielilor de judecată, adică
300 de lei.[28]
Cu toate că Vasile Voiculescu ducea o viaţă austeră, în special după moartea
soţiei, el avea o bibliotecă deosebit de valoroasă, atât prin numărul de volume
cât şi prin calitatea cărţilor. Conform mărturisirii fiului său Radu,
biblioteca număra „peste şase mii de volume, aproape din toate domeniile
spiritului, beletristică, monografii, cărţi de istorie, vieţi romanţate ale
scriitorilor şi oamenilor celebri, reproduceri de artă, cărţi de medicină,
filozofie şi altele, majoritatea în limba franceză. Ţin minte dintre cele în
limba engleză doar Cărăbuşul de aur,
nuvelele lui Edgar Alan Pöe. În biblioteca lui se găseau aproape tot André
Gide, George Duhamel, D. Mereijkovsky, Maurice Maeterlink, Eduard Schuré. De
asemenea îmi amintesc de o carte arabă, tradusă în franceză, un fel de
« Ars amandi », cu diferite formule afrodisiace. Şi alături de Kabala lui Eliphas Levy avea într-un
raft un eseu al lui Dostoievski – tot în limba franceză – o exegeză asupra
oficierii slujbei religioase ortodoxe. Biblioteca şi-o formase prin
frecventarea anticariatelor de la Vama Poştei, unde Iorga şi el erau printre ei mai
cunoscuţi.“[29]
Într-un interviu, Gabriela Defour Voiculescu, fiica scriitorului, preciză că,
la un momement dat, Securitarea a revenit la domiciliul poetului „cu nişte
camioane şi au încărcat tot: cărţi, tablouri, icoane şi mobilele de
bibliotecă.“[30]
Dosarul lui Vasile Voiculescu se află în volumul şase din Dosarului Penal
202 „Alexandru Teodorescu şi alţii.“ În ciuda vârstei înaintate, va trece prin
iureşul temniţei. În penitenciarul de la Aiud, va fi adus la infirmerie cu doar 57 de kg,
noul diagnostic fiind senilitate. La o nouă investigaţie medicală, datată 17
martie 1960, a fost diagnosticat cu „colită cronică, tahicardie sinusală,
distrofie de gradul III.“[31]
Condiţiile de viaţă mizere, mâncarea insuficientă (raţia zilnică a unui deţinut
era de 50 de grame de pâine şi 250 de grame de turoi), au făcut din scriitor o
umbră de om.
Arşivar Acterian l-a văzut pentru ultima oară în
sala de judecată la procesul lui Dinu Pillat, unde fusese adus din închisoarea
Aiud, drept martor. (Precizăm că după ce procesul Rugului Aprins se încheiase, organele abilitate au trimis în
judecată lotul Noica-Pillat.) Iată ce ne mărturisește Arşivar Acterian: „M-au
cutremurat chipul lui subţiat de boală şi vocea lui tristă. Ascultându-l
simţeai cinstea exemplară a unui om ce a tânjit după puritate, luptând o viaţă
întreagă să o realizeze.“[32]
În anul
1961, în luna februaie Vasile Boroneaţ îmbolnăvindu-se de o formă gravă de reumatism
poliarticular a fost dus la infirmeria închisorii Aiud. Voiculescu se găsea
într-un pat din colţul salonului. Tânărul a rămas stupefiat când i-a văzut imaginea
„de sfânt bizantin“. Deşi se afla într-o stare precară ceru să fie
ajutat, să meargă până la patul tânărului. Impresionat de gest, Vasile Boroneaţ
de-abia reuşi să facă o scurtă conversaţie. „Niciodată nu
ne-am povestit cum am ajuns în închisoare. Discuţiile cu el erau
parcă o continuare a unui dialog de suflet, numai de noi doi cunoscut. Comunicam
unul cu altul din priviri cu toată fiinţa.
(...) Era impresionantă purtarea lui faţă de toţi cei din jur. Se hrănea
parcă din duh sfânt şi era un creştin desăvârşit.“[33]
În celulă, datorită vârstei înaintate dar și din cauza bolii avea dreptul
să stea toată ziua întins pe pat. De obicei își petrecea timpul rostind
rugăciunea inimii. Privindu-l îndelung, colegii din celulă sesizaseră că, în
ciuda situației precare, Voiculescu era cufundat într-o stare meditativă
specifică călugărilor isihaști. Nu intra în conflict cu nimeni. Răspundea doar
când era întrebat. Când un coleg de celulă de foame a vrut să-i ia porția de
hrană, Voiculescu nu s-a împotrivit. I-a înțeles disperarea. Dar, colegii din celulă
s-au revoltat și au luat atitudine, obligându-l să mănânce. Mai ales că, în
acele circumstanțe, doar acea hrană sărăcăcioasă în calorii îl mai putea ține
în viață. Petre Pandrea, afându-se pentru un timp în aceeași celulă, la un
moment dat, în jurnalul său, rememorându-i chipul, se întreabă retoric: „Cine
din cameră s-ar putea certa cu această figură de mucenic bizantin?“[34]
Grav bolnav, la insistenţa familiei, este eliberat pe 30 aprilie 1962.
Afectat de morbul lui Pott, este internat într-un spital pentru tuberculoşi la Turda, trecând la cele
veşnice în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. Este înmormântat, după dorinţa
sa, cu hainele cu care a ieşit din închisoare, făcute de deţinuţi din petice,
care vreme de patru ani l-au protejat de frig.
După reabilitarea juridică a poetului, Alexandru Mironescu cu multă emoție
găsi într-o revistă culturală un articol care-i trezi amintiri dragi. Iată ce
notează în jurnalul său: „În Gazeta
literară din 12 februarie 1964 se publică patru Sonete de dr. V.
Voiculescu. Numele poetului, care a suferit cumplit şi cu o mare demnitate în
puşcărie, care a murit după puţin timp după ce ce i s-a dat drumul. Era scris,
pe marginea revistei, cu litere neverosimil de mari. Poftim, să mai spună
cineva ceva! Doctorul Voiculescu, în paralel cu sonetele lui Shakespeare, a
scris vreo nouăzeci de sonete, pe tema dragostei dintre om şi Dumnezeu... pe
care mi le-a dăruit, şi care au rămas neconfiscate.“[35]
Unul dintre aceste poeme dăruite este Sonetul
CCVI.
Te-ncununam cu gânduri de
slavă şi mister,
Ca într-o liturghie
slujită-mpătimirii,
Cerşeam extaz cu aripi de
flăcări în etern
S-ajungem hipostasa de
spaime a iubirii:
Dar mi-ai părut prea fraged,
prea gingaş la-nceput
Tumultuosu-mi geniu întreg
să ţi se-nchine:
Ca-n dragostea-ţi îngustă
să-ncap, să mă strămut
Tot ce fu greu şi mare am
asvârlit din ine.
Am îngheţat acolo sub bolta
idolatră,
Genunchi plecaţi şi frunte
pe lespezi mi-am tocit...
N-a scăpat o zare în golul
tău de piatră...
De ce m-arunci acuma când
încă n-am murit?
Din ocnele iubirii,
îmbătrânit, steril
Mă-ntorc cu greu la mine ca
dintr-un crunt exil.
Sonetul CCVI[36]
Volumul „Ultimile sonete închipuite
ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, reprezintă
un moment dominan atât în poezia românească, cât şi în cea universală. Alexandru
Mironescu rememorând momentul când Voiculescu a început să aducă câte un sonet în
cadrul intim al mănăstirii Antim, consideră că, în acele vremuri, ceea ce a
fost Psaltirea lui David pentru pusnici, pentru auditoriul Rugului Aprins au fost Sonetele
voiculesciene. Poate comparația este oarecum forțată, dar, dacă privim în
esență, sonetele sunt o transpunere în versuri a chinului de dobândire a
rugăciunii neîncetate, de coborârea minții în inimă. Voiculescu era un om cu o interiorizare
deosebită, pentru el, doar Numele (Doamne
Iisuse Hristoase miluiește-mă) mai reprezenta o provocare din partea
vieții.
A fost de-ajuns un Nume, al
tău, sol dezrobirii
A izbucnit din țăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu ghiarele-i de aur să ne răpească-n cer.
CLXX
ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, în plenul Academiei Române în ziua de 28
noiembrie 1984, cu ocazia simpozionului „100 de ani de la naşterea lui Vasile
Voiculescu“ a susținut comunicarea Vasile
Voiculescu în spiritualitatea românească. După ce formulă multiple
deosebiri și comparații din literatura universală, distinsul prelat
concluzionă: „dacă Shakespeare ne-a lăsat poezia unui geniu, Voiculescu ne-a
dăruit-o pe aceea a unui harismatic.“[37]
Desigur, aceste ode ale iubirii sunt şi o ripostă la ipoteza shakesperiană de
înţelegere într-un mod tragic a conceptului de iubire, cu finalizări dramatice.
Voiculescu de-a lungul sonetelor îl contrazice, dând iubirii un sens mistic, rezolvând
conflictul într-un mod armonios.
Cu siguranță că „va trebui să scriem, într-o zi, istoria reală a vieţii
literare sub comunism, cu tragediile şi formele ei de cădere, cu complicităţile,
compromisurile (mari şi mici), uneori inevitabile într-o logică a
supravieţuirii spirituale, alteori abjecte, puse în slujba folosului personal. Va
trebui pentru aceasta să renunţăm la pamflet ca formă de judecată în favoarea
unei cercetări necruţătoare, dar drepte. Pamfletul simplifică şi, în cele din
urmă, ratează adevărul despre un fenomen atât de complex cum este viaţa
creatorului într-un regim dictatorial.“[38]
Eugen Simion
Dr. Camelia Suruianu
[1]Eugen Simion, Detenţia lui Vasile Voiculescu, Ziua, 2 august 2008, nr. 4300.
[2]Dosar Penal 202, Vasile Voiculescu, vol. 2, A.C.N.S.A.S, fila 393.
[3]Vasile Mănuceanu, Lăsaţi-l, nimeni să nu-l ştie. Convorbire cu Andrei Voiculescu, în vol. V. Voiculescu – contribuţii buzoiene,
nota 64, pp. 28- 32, apud. Florentin
Popescu, Detenţia şi sfârşitul lui Vasile
Voiculescu, Editura Vestala, Bucureşti, 2000, p. 57.
[4]Piese din Dosarul Penal al lui Vasile
Voiculescu, în Jurnalul Literar,
seria nouă, an IV, nr. 41-44, noiembrie 1993, pp. 4-5, apud. Florentin Popescu,
op. cit., p. 133.
[5]Florentin Popescu, op. cit., p. 134.
[11] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 231.
[15] Ibidem., p. 231.
[16] Alexandru Mironescu, Centenarul naşterii 1903-2003, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 73.
[17] Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, Cuvânt înainte de ÎPS
Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999,
p. 7.
[18]Marius Oprea, Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu şi taina Rugului Aprins,
Editura Humanitas, București, 2008.
[19]Eugen Simion, Detenţia lui Vasile Voiculescu, în Ziua, 2 august 2008, nr. 4300.
[21]Eugen Simion, Scene din viaţa scriitorilor, în Ziua, 25 august 2008, nr. 4319.
[27]Dosar Penal 202, Vasile Voiculescu, vol. 2, A.C.N.S.A.S., fila 418.
[28]Florentin Popescu, op. cit., p. 142.
[30]Vasile
Voiculescu. Discreţia binelui şi strălucirea geniului. Convorbire cu d-na Gabriela Defour, autor Dinu
Moraru, în „Lumea magazin“, nr. 4/ 1997, p. 28-32, apud. Florentin Popescu, op.
cit., p. 54.
[31] Dosar Penal, 202, vol. 6, fila 126.
[32]Arşivar
Acterian, Poetul unei năluciri, în
Sabina Măduță, Vasile Voiculescu și Rugul
Aprins, Editura Florile Dalbe, București, 2001, p. 18.
[33] Vasile Boloneaț, Întâlnirea cu Vasile Voiculescu, op.
cit., p. 29.
[34] Petre Pandrea, Reeducarea de la Aiud,
ed. cit., p. 82.
[35] Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 291.
[36] Ibidem., p. 292.
[37] Valeriu Anania, Vasile Voiculescu –
Liniştea supremă a iubirii, în Revista
de istorie şi teorie literară, an XXXIII, nr. 1, ianuarie-martie 1985, p.
112-116.
[38] Eugen Simion, Scene din viaţa scriitorilor, în Ziua, 25 august 2008, nr. 4319.
