Adevarul (fost Scanteia), alaturi de Evenimentul zilei, in campania mediatica de tip bolsevic impotriva religiei in scoli. Promotorii vizibili sunt tinerii bezbojnici de la ASUR, insa in spatele lor se vad coarnele Noului Komintern, reprezentat de Institutul de Istoria Religiilor, infiintat de Plesu si Oisteanu/Rautu/Oigenstein

Afisul bezbojnicilor de la ASUR, aparut in Adevarul

Subiectul educaţiei religioase şi mai ales a felului în care se predă religia în şcolile din România stârneşte controverse aprinse. Mai ales când e vorba de principiul separarării statului de biserică.

Susţinerea de către stat a religiei şi a practicii religioase încalcă dreptul elevilor la libertate religioasă, spun cei care contestă predarea religiei în şcoli. Lipsa orelor de religie în şcoli conduce la ateism sau agnosticism şi provoacă o decădere a moravurilor şi chiar a performanţei şcolare, spun sustinăţorii educaţiei religioase. Un studiu realizat recent de Fundaţia Soros România arată că deşi 86% dintre români cred că religia trebuie predată în şcoală, doar jumătate mai susţin obligativitatea religiei în şcoli (în scădere faţă de 71% în 2006). În primăvara acestui an, Asociaţia Secular Umanistă a declanşat campania „Stop îndoctrinării religioase în şcoli”, îndreptată împotriva modului în care religia este predată în şcoli. Această campanie a provocat un răspuns al BOR. Spunesitu.ro vă oferă argumente pro şicontra oportunităţii predării religiei în şcoli.

Un prieten povesteşte pe Facebook, îngrozit, că într‑una din primele zile de şcoală, băiatul lui, elev în clasa a VII-a la o şcoală din Bucureşti, a fost ţinut împreună cu toţi colegii, în clasă, până când toţi copiii au reuşit să recite o rugăciune, aşa cum le cerea profesoara de religie.

O altă amică mă-ntreabă de ce sunt părinţii şi copiii obligaţi să asculte în prima zi de şcoală, ca parte a ceremoniilor de deschidere a anului, o interminabilă slujbă ortodoxă. Mai ales că, spune amica mea, Viorica, nimeni nu ascultă de fapt: copiii îşi povestesc întâmplările din vacanţă unii altora, profesorii vor să-şi primească florile, iar părinţii - să scape de emoţiile unei zile şi aşa destul de dificile.
Şi modul în care orele de Religie îşi fac locul în orarul copiilor ar putea fi motiv pentru interminabile dezbateri. De cele mai multe ori, acest curs, unicul prezent de la clasa I şi până la a XII-a alături de Română şi „Mate" (nici Istoria, nici Geografia, nici limbile străine nu beneficiază de un tratament similar), se găseşte în mijlocul zilei. Astfel, deşi teoretic facultativă, această materie devine obligatorie pentru că şcoala nu are cursuri alternative la care elevul s-ar putea înscrie, iar părintele nu poate merge la şcoală să-şi supravegheze copilul în ora rămasă liberă.
Nu ştiu ce să-i spun prietenului meu, decât să reclame situaţia la directoarea şcolii. Nu ştiu ce să-i răspund amicei mele, Viorica. Nu am soluţii pentru orele de îndoctrinare religioasă. Aparent, nici statul român nu are.

Sursa: Adevarul

Sf. Teofan Zăvorâtul: Îndeletnicirile casnice sau de serviciu nu te îndepărtează de Dumnezeu

Destul de mulţi oameni cred că, de vreme ce te ocupi cu îndeletniciri casnice sau probleme de serviciu, ai părăsit deja lucrurile duhovniceşti, bine-plăcute lui Dumnezeu. Gândind aşa, când capeţi dorinţa de a trăi într-un fel bine-plăcut lui Dumnezeu, sau începi să vorbeşti despre acest lucru, de obicei gândeşti că trebuie să fugi de societate, să-ţi părăseşti casa şi să mergi undeva în pustie sau în pădure. Situaţia nu este nici pe departe aşa. Problemele zilnice ale vieţii, de care depinde baza căminului şi a societăţii, sunt stabilite de către Dumnezeu şi, îndeplinindu-le, nu înseamnă o îndreptare spre lucrurile lumeşti, ci o continuare a problemelor dumnezeieşti.

Lucrează dumnezeieşte şi te vei apropia de El
Însuşindu-şi o asemenea părere greşită, fiecare acţionează ca şi cum nu s-ar putea gândi la Dumnezeu desfăşurându-şi activităţile lor zilnice şi având o viaţă socială. Trebuie să-ţi formezi convingerea că tot ceea ce faci în casă sau în afara ei, ca parte a problemelor tale zilnice, este şi duhovnicesc, şi bine-plăcut lui Dumnezeu. Sunt anumite porunci cu privire la acestea. Cum este posibil ca împlinirea acestor porunci să nu fie bine-plăcută lui Dumnezeu? Tu le faci neplăcute lui Dumnezeu, din cauza necredinţei tale, pentru că nu le împlineşti cu simţământul pe care Dumnezeu doreşte să-l ai când le împlineşti. Tu nu împlineşti poruncile lui Dumnezeu într-un fel dumnezeiesc. Astfel, ele sunt irosite în deşert, şi mintea se îndepărtează de la Dumnezeu.
Îndreaptă deci acest lucru, şi de acum încolo să începi să faci toate lucrurile ştiind că făptuindu-le în felul acesta împlineşti o poruncă, şi săvârşeşte-le aşa cum trebuie săvârşită o poruncă a lui Dumnezeu. Odată ce ai început să faci aşa, nimic nu-ţi poate întoarce gândurile de la Dumnezeu; dimpotrivă, totul le va aduce mai aproape de El. Toţi suntem slujitori ai lui Dumnezeu. El a stabilit pentru fiecare om un anumit loc şi o anumită ocupaţie şi se uită să vadă cum împlineşte fiecare dintre noi hotărârea Lui. El este pretutindeni. El are grijă şi de tine. Ţine minte asta şi fă fiecare lucru ca şi cum ţi-ar fi fost încredinţat direct de către Dumnezeu, indiferent despre ce este vorba.

Primeşte fiecare întâlnire ca de la Dumnezeu
Toate activităţile casei să le faci în felul acesta. Şi atunci când cineva îţi face o vizită sau tu mergi să vizitezi pe cineva, ţine minte câteva lucruri. Mai întâi, Dumnezeu a trimis această persoană la tine şi El se uită să vadă dacă o primeşti şi te porţi cu ea ca şi cu El Însuşi; în al doilea rând, Dumnezeu ţi-a dat o însărcinare în afara casei şi te urmăreşte să vadă dacă o vei făptui în felul în care vrea El.
Dacă te hotărăşti să faci aşa, atunci niciuna din treburile gospodăreşti sau activităţile din afara casei nu-ţi vor îndepărta gândurile de la Dumnezeu.

(Sf. Teofan Zăvorâtul - “Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi”)

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Oficiosul Evenimentul zilei, flasneta ateilor din Romania. Mostra de articol bolsevic specific anilor '50. Ce vor ateii (inspirati de ASUR): istoria religiilor, in locul religiei. Intrebare pentru Flutur: numai Ponta-i satanist?

Elevul nu e obligat să urmeze religia, dar riscă mult dacă se retrage de la această oră. Supăraţi că profesorul le îndocrinează copiii, câţiva părinţi propun soluţia: ora de istoria religiilor.

"Nu putrezesc, miros foarte frumos şi fac minuni", sună ghicitoarea cu care profesorul de religie îşi stimulează elevul de clasa a III-a. Cei care răspund corect, adică "moaştele", vor primi probabil un zece.

Copiii, învăţaţi să se ferească de atei şi neoprotestanţi

Mai târziu, în clasa a IV-a, elevul va învăţa să se ferească de atei sau neoprotestanţi. Se porneşte de la prima dintre poruncile din Biblie: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine".

După care profesorul le explică elevilor: "Împotriva acestei porunci greşesc mai întâi ateii, adică cei care cred că nu există Dumnezeu, apoi cei care se închină la zei mincinoşi (la idoli); cei care cred altfel decât ne învaţă Biserica Ortodoxă; cei care iubesc altceva mai mult decât Dumnezeu".

Scene horror: dinţii de fier care ucid un sfânt

Dacă sunteţi dintre cei care consideră că povestirea "Puiul", de Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, este prea dură pentru copilul dumneavoastră, iată ce învaţă el la ora de religie. Doar în cele mai dure jocuri pe calculator mai vezi aşa ceva. E prezentată scena uciderii Sfântului Mamant, care sfârşeste după ce criminalii "au înfipt în el o ţepuşă cu trei dinţi de fier".

Când păşeşte în clasa a VI-a, profesorul îl învaţă pe şcolar păcatele "strigătoare la cer", printre care se regăsesc crima, răpirea şi necinstirea aproapelui, dar şi "sodomia".

Anul următor, învăţăcelul este sfătuit să îşi facă "numai prieteni credincioşi". Asta învaţă copiii români la ora de religie. Părinţii care au decis să îşi retragă copiii de la ora de religie spun că este un exemplu clar de îndoctrinare religioasă în şcoli. Asta în condiţiile în care trăim într-un stat laic.

"Evenimentul Zilei" vă prezintă mai jos povestea unui tânăr licean ateu, înjosit în faţa colegilor de profesorul de religie. Este un caz grav, mai ales că profesorul încalcă cel puţin o lege: 489/2006, cea care garantează libertatea religioasă.

Au fost şi situaţii când părinţii au schimbat regula în ceea ce priveşte predarea religiei în şcoli. Se întâmpla în anul şcolar ’95-’96, la liceul "Caragiale" din Bucureşti, când ora de religie a fost înlocuită cu una de istoria religiilor. Însă pentru o singură clasă. "Fiul meu, ateu, a studiat cu plăcere istoria religiilor. Religia este o parte din istoria omenirii. I-a plăcut atât de mult încât a pus mâna pe Ghilgameş şi l-a citit", ne spune Igor, tatăl lui Andrei.

Biserica nu încurajează habotnicia

Biserica Ortodoxă Română (BOR) militează pentru studierea religiei în şcoli, însă nu încurajează habotnicia. De altfel, în mesajul transmis la începutul anului şcolar, Patriarhul Daniel declara: "Pe lângă orele de religie din învăţământul de stat, BOR face eforturi să-i educe pe copii în spiritul iubirii de Dumnezeu şi de oameni, prin promovarea rugăciunii, a prieteniei şi a întrajutorării, şi să prevină abandonul şcolar cauzat de sărăcie sau de absenţa părinţilor plecaţi la muncă în străinătate".

PROFESORUL DE RELIGIE CĂTRE ELEV:

"Eşti purtătorul celui mai mare păcat: ateismul! Mă voi ruga pentru tine"

George are 17 ani şi este elev în clasa a XI-a la un colegiu naţional din Piteşti. Este tot ce ne poate spune, îi este teamă să nu aibă de suferit în urma dezvăluirilor sale.

La sfârşitul anului şcolar trecut, băiatul a fost aspru criticat pentru că este ateu şi "îndrăzneşte" să participe la ora de religie.

CUVÂNTUL SFÂNTULUI IOAN IACOB HOZEVITUL - DESPRE PĂCATUL DEZNĂDEJDII

Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mîntuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzînd că se apropie sfîrşitul. Sînt zilele smintelilor, şi este mare secetă de cuvîntul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mîntuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.

Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mîntuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mîntuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu rîvnă pentru adevărul sfînt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sînt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mîntuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rînduri, eu nu caut să judec nici să osîndesc pe cei ce au îndoială pentru mîntuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemînă un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.

Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osîndă am dobîndit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osîndă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mîntuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întîi este sfîntul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mîntuire. Aceasta o spun din cauză că sînt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Cînd unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare în patimi, sau cînd slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mîntuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cînd s-a terminat voinicia trupului sau cînd au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mîntuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mîntuire, să vă întipăriţi bine în minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfînt al Domnului nu este mîntuire. „A Domului este mîntuirea, şi peste poporul Său - binecuvîntarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvîrşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte. „Deşartă este mîntuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricîte bunătăţi şi oricîte nevoinţe am face, nu sîntem în stare să ne vindecăm şi să dobîndim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vin­decă spre mîntuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încît să zică sau să cugete că nu mai este mîntuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mîntuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănînce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicînd: „Zadarnic mîncaţi pîinea vieţii”, căci „nu mai este mîntuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfîntul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: Mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui! Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicînd: Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătînd cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cît de întărit este împăratul David cu nădejdea mîntuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mîntuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mîntuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tîlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită pînă la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta!” Cît de dureros este cînd vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfîntului Botez şi se împărtăşesc cu Pîinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cînd vezi pe cei chemaţi să moştenească Împărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mîntuire! Mare durere pentru Sfînta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mîntuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mîntuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfînta Evanghelie, şi nu vei rămîne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gîndurile cele otrăvite, cum striga şi Sfîntul Prooroc David, zicînd: „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu. de cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt!” [...]

Bibliografie: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004

Ultimul mesaj al legionarilor catre Maresalul Ion Antonescu, inainte de executarea acestuia

Am spus intr-un capitol anterior ca in tot timpul razboiului, facand abstractie de intreg cortegiul de suferinte, nedreptati, samavolnicii si crime pricinuite lor de dictatura antonesciana, iertandu-le pe toate, straduindu-se sa uite, legionarii s-au aflat permanent in spatele maresalului, printre primele randuri in marea inclestare impotriva bolsevismului. Li s-au parut suferintele lor proprii prea mici in comparatie cu imensele calvaruri ce se pregateau neamului romanesc prin politica mioapa a unei aliante cu bolsevicii. Mai mult ca oricand, acum in ultimele ceasuri ale vietii, maresalul avea nevoie sa nu se mai simta singur, sa stie ca milioane de romani constienti sunt alaturi de el, acum cand interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.
La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarcerati, in doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei, aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in agonie.
Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act, ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica, in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni, mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie. Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.
Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu (acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului legionar „Razleti” si fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:

"Domnule maresal Ion Antonescu,
In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri. Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.
Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv, fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru, de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.
Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra: Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."
(...)
Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam asa: „Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum, iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e rusine...”
S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii, avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de ganduri privind in gol.

Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu in camasa verde legionara” de Vasile Blanaru-Flamura

VIDEO. Parintele Sofian despre Rugul Aprins, rostul suferintei in inchisorile comuniste si despre marsul spre rau din vremea noastra. Cum trebuie sa fie un crestin

Predică a Părintelui Cleopa la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc )

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.
Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).
Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).
Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).
Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).
Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.
Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.
Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.
Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.
Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.
Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite, de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.