Mircea Vulcănescu: gânduri de Crăciun

Pentru Naşterea Domnului am ales să publicăm câteva extrase din două scrieri ale martirului şi filosofului creştin Mircea Vulcănescu. Prima dintre ele, intitulată, în original, „Crăciun 1935”, a fost scrisă în cumpăna vremilor ce anunţau un al doilea război mondial. Ajunge să înlocuim 1935 cu 2008 pentru a ne asuma privirea neliniştită pe care Mircea Vulcănescu o aruncă asupra lumii. Cea de-a doua scriere este extrasă din originalul „Gânduri pentru Naşterea Domnului. Însemnări pentru o metafizică a Bucuriei” şi a fost aleasă pentru mişcătoarea chemare la nădejde şi împlinire întru Hristos. Hristos se naşte, slăviţi-L!
 

Crăciunul în cumpăna vremilor

Îmbinând ritmul nădejdii omeneşti în rânduiala mişcărilor lumii, creştinătatea sărbătoreşte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc, odată cu începutul creşterii zilelor asupra nopţilor.

Crăciunul! Zi de plinătate şi belşug, în care vestea bună se împlineşte, în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie – ce stranie îmbinare de înţelesuri descoperă omului!

În ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pământului, Dumnezeu este de faţă. Domnul Slavei, al plinătăţii şi al tăriei îşi ţine făgăduiala mântuirii omului, apleacă cerurile spre pământ, ca să îl ridice spre Sine, se întrupează. Şi, făcându-se Om, ia chipul săracului şi Se naşte-n ieslea vitelor, căci – spune Evanghelistul, vorbind de Maica Domnului şi de Iosif – nu mai era loc în han şi pentru dânşii. Steaua Lui se arată magilor Chaldeei care-i aduc aur, smirnă şi tămâie, iar pe Irod îl umple de mânie. Îngerul se arată atunci în vis lui Iosif, poruncindu-i să ia Maica şi pe Prunc şi să fugă în Eghipet. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme, înspăimântându-i cu strigătul ei de slavă întru cei de sus şi de pace între oameni şi bună învoire.

Cine nu ştie pe de rost întâmplările acestea, pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rânduiala colorată a Vicleimului? Şi cine nu se împărtăşeşte, fie cât de nedesluşit, din această bucurie tainică a împărţirii timpului? Dar, de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod?

Ca şi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea şi împărţirea seminţiilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără şi îşi numără vecinul. Corăbiile încrucişează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munţi se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire şade întins peste ape. Se aşteaptă îngânarea tunurilor…

Şi totuşi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieşită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârşească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinţelor colective. Să fi fost cuminţenia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Şi arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinţe”.
Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereţi prea devreme irosite. N-au trecut 20 de ani şi, peste generaţia celor căliţi în fier de odinioară, s-a ridicat altă generaţie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorţii. Lumea şi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii (?)] malthusiene trag astăzi iarăşi spre vâltoare batalioanele răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine”, „pace”. Dar când pâinea e ameninţată, cum să stea omul locului?
Ca şi acum 20 de ani, ca şi acum peste o mie nouă sute, Cărciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului şi a pământurilor. Nici chiar supremaţia unei rase, a unei aşezări sau a unei civilizaţii. În joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aşezată la cheia de boltă a creaţiei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înţelesuri şi împărtăşindu-se din folosirea aceloraşi unelte, pentru împlinirea poftelor şi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii şi incoerenţa anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înţelepciunii şi al măsurii.

Reuşi-vor uneltele omului, creaţiile lui, cu poftele nemăsurate şi ambiţiile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om şi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaţiei şi smintindu-l din propria lui „condiţie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile şi, odată cu ele, echilibrul stării sale?
E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, şi poate o întrebare legată de esenţa fiinţei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană”.

La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceşte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înţelepţilor, spaima păstorilor şi mânia Irozilor.

Prunc ni s-a năcut nouă!

Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă şi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile şi Împărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc şi cad. Şi, la fel cu oamenii şi cu Împărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme şi se sting… Şi, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiţia naşterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârşit. Şi, din adâncul amărăciunii sale, Înţeleptul, care pare că presimte-n El, totuşi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteşte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”

În faţa acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine şi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, biserica, creştinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul. …

Şi, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creştinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire  – îi răspunde, nu ca un ţel, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun. În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească.

Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire. Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim, nu facem decât să ne schimbăm robia.

Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate. …

Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, căruia ţi s-a stricat jucăria, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ţi s-a născut prunc. Ţie.

Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să şteargă lacrimile tale, să-ţi spună că, la El, nimic din tot ce avu preţ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.

La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.

O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie.

Sursa: FAMILIA ORTODOXĂ

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri)

Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament, op. cit., p. 4).

Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6) pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27) Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).

Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11).

Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10); ajung la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

MOŢA: MĂSURA CREŞTINĂTĂŢII NOASTRE

Stăm iarăşi în preajma Crăciunului.

   Ne-am apropiat noi oare si sufleteste de el?

 
   Asemenea masuratori de distante sufletesti nu ne pot fi indiferente, daca avem o cât de mica credinţă în Dumnezeu si în adevarul ca rosturile si bucuriile vietii nu pot fi temeinic împlinite decât în masura apropierii de Dumnezeu, în masura în care procesul de asimilare cereasca a facut ceva spor înlauntrul fiintei noastre omenesti.

   Şi ne întrebam, cum bogatul din Evanghelie întreba pe Mântuitorul: ce trebuie sa fi facut noi pentru a putea zice azi ca de Craciunul acesta ne-am apropiat nu numai prin epuizarea foilor calendarului din ast an si prin ispravile gastronomice de care ne pregatim, ci printr-o orânduire noua a sufletului, a adevaratei noastre vieti?

   Iar raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceeace e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile în ceeace au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii? Ci vom fi întrebati daca a fost ceva viu sufleteste în noi, vom fi întrebati ce disolutii sufletesti adânci s-au întâmplat în noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mântuitorul, ne-ar coborî în acele adâncuri de rana vie în care a fost coborât bogatul caruia Mântuitorul îi cerea o totala disolutie a structurii lui launtrice, vânzarea tuturor bogatiilor, aratându-i ca simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe un om de cer si de mântuire.

 
    Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat în viata noastra interioara? Ce biruinti asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mântuitorul care se naste?

   Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales în masura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.

 
    Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie (de „soare si sânge” cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste. Mai vii, mai crestini.

   Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.
   Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vede mai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.

Sunt mai aproape de taina Craciunului cai care o viata întreaga au respectat doar granitele poruncilor, vrând-nevrând, fara a se fi luminat însa în adâncul lor prin puterea vie a dragostei care duce la jertfa?

   Nu! Daca ochiul nostru ar putea întelege zarile ceresti în mijlocul carora se va coborî în curând Mântuitorul pe pamântul românesc, el ar vedea, alaturi de Mântuitorul si de sfintii Bisericii, toate sufletele de viteji care s-au jertfit bucuros si constienti pentru a ajuta pe aproapele lor: n-ar lipsi nici Horia, nici Tudor, nici Avram Iancu, nici Brâncoveanu, nici multimea celor care s-au jertfit cu adevarat, din toata comoara sufletului lor. Caci în ei mai mult decât în altii crestinatatea a fost vie, ei mai mult decât altii s-au integrat în comunitatea Bisericii crestine, formându-i trupul viu, împlinit.

   Tineretul de astazi, luptator si el pentru binele neamului românesc si al rândurilor viitoare de oameni, tineretul acesta care-si strica orânduirile personale ale vietii egoiste pentru a-si asculta volbura vie din suflet care-l îndeamna la lupta si la jertfa pentru neam si crestinatate – acest tineret are dreptul sa se bucure de sarbatorile apropiate ale Nasterii; el s-a apropiat de ele si sufleteste.

   Iar cei care dascalesc acest tineret si-l mustra tocmai pentru ceeace e viu în sufletul lui, cei care, oricine ar fi, îl insulta afirmând ca nici-o opera de educatie si de înaltare morala nu s-a înfaptuit în tineretul românesc de dupa razboi si ca deci trebuie organizata acum educatia lui oficiala si cu anasâna – acestia toti sa cerceteze, acum de Craciun, distanta care-i desparte de minunea Nasterii sfinte si sa constate ca nu înteleg nimic din adevaratele bucurii ale Craciunului. Si vazându-si mortaciunea din suflet, sa se dea la o parte din calea tineretului de jertfa, daca nu pot sa-l înteleaga, sa-l pretuiasca si sa se bucure de el.

Ionel Moţa

"Cuvântul Studenţesc" din 1 Ianuarie 1936

Eminescu prin Nichita. Iarba de la poalele teiului.

 

Când se naşte un poet, viaţa se miră căci nu-l poate cuprinde. Când se stinge un poet, viaţa reuşeşte în sfârşit să-l cântărească. Poetul este pus pe un cântar al viului, unde el poate cântări viu, mai puţin viu, sau mort.

Când viaţa se umple de ea însăşi, când se inflamează de dorinţa de a se avea pe sine, aruncă în lume câte un poet. Acesta, năucit de lume, de viaţă şi de viu, începe a se mira. Iar mirarea unui poet este viaţa fără de moarte.

*

Când s-a născut Mihai Eminescu luna şi-a arătat ambele feţe.

Când s-a născut Nichita Stănescu neînţelesul a devenit atât de simplu încât s-a transformat într-un neînţeles mai mare.

Când lui Nichita îi este dor de Eminescu şi lui Eminescu îi este dor de Nichita.

*

Căci Nichita Stănescu l-a iubit pe Eminescu precum a iubit pământul, copacii şi cerul despre care acesta şi-a cântat poezia . „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame. El este cel mai dificil poet român şi cel mai de neînţeles. Este poetul care a supravieţuit cel mai intens în literatura noastră pentru că a exprimat cel mai acut pricina şi sensul literaturii: a fi. Prin Eminescu, tot ceea ce n-am avut ca tradiţie bimilenară a culturii, deodată ne pare a fi avut. El este atât de mult al nostru, încât noi din nebăgare de seamă am început să devenim ai LUI.”

Poporul român nu poate fi altfel decât binecuvântat, primind naşterea a doi poeţi atât de vii. În sufletul amândurora simţirea românească a fost atât de vibrantă şi de clarvăzătoare, încât poezia lor înflăcărează pe tineri şi mângâie pe bătrâni. În ce altă limbă mai frumoasă decât cea românească ne-ar fi putut ei da această înfiorare? Ei sunt destinul acestui popor. Asemeni teiului sfânt al lui Eminescu şi ierbii lui Nichita, seva lor vine din acest pământ străbun.

Nichita spunea „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”. Cuvintele sunt asemeni oaselor, dar spre deosebire de acestea, ele au un conţinut material foarte mic şi unul abstract foarte mare. Iată, aşadar, elixirul vieţii. Acest lucru l-a învăţat şi Ghilgameş când cu durere a strigat „A murit Enghidu, prietenul meu care ucise cu mine lei.”. Însă Eminescu este cel mai supravieţuitor dintre supravieţuitori, învingătorul: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată”! – vers văzut de Nichita ca fiind cel mai vital pe care îl cunoaşte. Căci aceşti poeţi nu au murit.

Chipul marmoreu, acel „specific naţional de nobleţe fiziognomică” al lui Eminescu este continuat în destin de mâinile mari şi calde, de chipul lat şi blând cu reflexii albăstrui ale lui Nichita. Unul sprijinit de tei, altul întins pe iarbă, dar amândoi privind spre cer, căci de acolo le vine mirarea.
Ei scriu cu şi pentru sufletul omenesc, pentru ca noi cei care citim să ne cutremurăm şi să ne regăsim. Ei ajung acolo unde nimeni nu poate ajunge, pentru că nu ştie cum sau nu are timp. Poezia lor se pliază pe sufletul nostru, ca un înveliş cald şi dătător de viaţă. Poezia lor scote din noi poezia nostră.

*

„Eminescu este însuşi destinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-ar putea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şi că poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază.”

Dor de Eminescu
de Nichita Stănescu

O secundă-mi taie-ntr-una
braţul desfrunzit, în şapte
Inima îşi pierde luna
purtătoare-n ea de noapte

Şi mă las în voia lungă
despărţit de mine însumi,
dalta razelor să-mi spargă
globul minţii plin de plânsu-mi,

risipindu-mă, smulgându-mi
repetate trupuri, chipuri,
care le-au strivit în gându-mi
mişcător de reci nisipuri

doar să-mbrăţişez în palmă
lung, ecoul din oglindă,
vreo fragedă fantomă,
alta pururi, aburindă.

Anamaria Kozma

text publicat în revista "Veghea"

Dorul de Nichita Stanescu. Generatia tanara despre viul Nichita

Astăzi firul ierbii și-a pierdut din verde, astăzi întâmplarea de a fi și-a pierdut din întâmplare, astăzi limba noastră românească și-a pierdut din nenăscutele-i cuvinte.

Astăzi ne aducem aminte de acel astăzi palid și poate trist pentru noi. Dar bucuria de a-l fi avut pe Nichita Stănescu este mult mai vie și mai puternică.
El a scris poezie, a dormit poezie, a respirat poezie, cu mâini de poezie, cu ochi de poezie; dar el nu este poezie - el este Nichita Stănescu. Aici este miracolul. Poezia lui e atât de autentică încât trezește și în noi propria noastră poezie. Astfel că citindu-l învățăm ce este acea mirare de a ne descoperi pe noi, curios, și nu pe poet.
În fața poeziei lui Nichita Stănescu cititorul rămâne mut, uluit ca în fața unei descoperiri a ceva ce era evident, dar pe care nu l-ar fi putut descoperi singur. Este acea poezie care întregește sufletul prin conștiința propriului suflet. A-ți simți sufletul înseamnă a fi om.
Însă, mai presus de a fi poet, Nichita Stănescu este român. ”Minunata limba română” a fost materia primă a ființării sale și ”culoarea cea mai scumpă inimii mele este culoarea limbii române”. El a avut șansa de a-și cânta poezia și ființa într-o limbă atât de frumoasă și expresivă ca această ”speranță umană” ce este limba română.
Întrebat în ce crede Nichita a răspuns: ”Cred în forța cuvântului românesc care dă sens moral realului.” Așadar el a dorit prin poezia sa să ajute acest popor să renască într-un real moral, înțelegându-și misiunea sa de poet: ”Poetul este aidoma unei moașe de țară care ajută femeia pe câmp să nască.” Nichita Stănescu a fost un vizionar. El a simțit realitățile și trăirile poporului românesc până la cele mai adânci vibrații.
Dacă jumătate de veac este de ajuns pentru un asemenea om, însemnă că timpul nu se măsoară în ani, ci în necuvinte, în mirări. Timpul însuși nu este de ajuns pentru un om care a trăit mirarea propriei existențe.
Astăzi îmi este frig de Nichita, foame de Nichita, dor de Nichita; dar el nu a murit. Ferice de urmașii noștri, căci și ei îl vor prinde viu pe Nichita Stănescu!

Către tânăra generație

Nici o diferență nu este
între inima mea și inima ta
nici o diferență nu este
între ochiul meu și ochiul tău

Nu-i așa că la mine e toamnă și că la tine e primăvară
nu-i așa, nu-i așa, nu-i așa?

Nici o diferență nu este
între cel care moare și cel care se naște!

Ah, voi scumpilor,
ocoliți dacă putți durerea
înlocuiți-o, dacă puteți
cu mirarea

Vă zic: dacă puteți
chiar cu mirarea! Mirarea.

Anna Maria Kozma

Interviu cu Badia Nae Purcarea despre experimentul Pitesti. „Pitestiul a fost mult mai dur decat Holocaustul. Un prizonier din Siberia a zis: daca noi in inchisorile din Siberia traiam ca aici la Pitesti, muream demult”

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae. 

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de  la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos  m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa. 

Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.

***

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?
Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.
M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?
N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…
M.I.: Care problemă?
N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.
M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?
N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvălui această rezistenţă.
M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.
N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre generaţia neînvinsă de la 1948: Am împins cu toţii căruţa Neamului Românesc spre Hristos!