A aparut Albumul de fotografie si vorbe de duh “Părintele Justin Mărturisitorul” – de Cristina Nichituș Roncea. O lucrare de suflet închinată tuturor celor care iubesc România.

Despre o lucrare de suflet închinată tuturor celor care iubesc România

“Părintele Justin Mărturisitorul” – acesta este titlul ales de fotografa Cristina Nichituș Roncea pentru Albumul de fotografii însoțite de vorbe de duh ale Părintelui Justin Pârvu, realizat în memoria ultimului mare duhovnic al Ortodoxiei românești din generația jertfelnică a sfinților și martirilor închisorilor comuniste. Supranumit de popor “Duhovnicul Neamului” și “sfântul lui Dumnezeu de la Petru Vodă”, Părintele Justin Pârvu, intrat în oastea mănăstirească a Mântuitorului și Sfinților Arhangheli la nici 18 ani, apoi preot militar voluntar pe Frontul de Est și deținut politic timp de 16 ani, a plecat la Ceruri la 16 iunie anul acesta, la vârsta de 94 de ani, o mulțime de 100.000 de pelerini închinându-se la catafalcul său, înainte și în timpul înmormântării impresionante de la Mănăstirea Petru Vodă.
Apărut la Editura Mica Valahie din București, Albumul de 200 de pagini, al cărui prim exemplar a ieșit din tipar pe 13 septembrie, la tipografia Accent Print din Suceava, urmează să intre în librăriile din București și din țară pe 1 octombrie, la un preț foarte accesibil. O primă lansare publică a Albumului a avut loc pe 26 septembrie, la Academia Română, la aniversarea a 20 de ani de la fondarea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, condus de profesorul Radu Ciuceanu, unul din susținătorii conferirii cetățeniei de onoare post-mortem Părintelui Justin Pârvu, în orașul Baia Sprie, un loc al suferinței sale din timpul detenției, la munca silnică din minele de plumb și sare. Academicienii, foștii deținuti politic și înalții ierarhi prezenți s-au bucurat să fie printre primii care deschid paginile acestui volum omagial, după monahii și monahiile de la Petru Vodă.
Cu un Cuvânt Înainte de Aspazia Oțel Petrescu, scriitoare anticomunistă de o profunzime tulburătoare, la rândul ei fost deținut politic pentru aceleași crezuri ca și Părintele Justin, Albumul cuprinde și fotografii de arhivă din viața Părintelui împreună cu o biografie amănunțită a “bietului monah” din Munții Neamțului, scrisă de Monahul Filotheu și Maica Neonila, ucenici ai marelui duhovnic de la cele două Mănăstiri ctitorite de Părintele Justin Pârvu la poalele Ceahlăului. Capitolele Albumului sunt alcătuite după câteva dintre marile sărbători ale creștinătății, în ordinea cronologică în care autoarea le-a trăit alături de Părintele Justin și obștile de la Petru Vodă: Nașterea Domnului, Sfintele Paști, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, Anul Nou și Sfântul Vasile cel Mare, după care urmează Ultima aniversare și ultima binecuvântare și capitolul care vorbește despre viată, moarte și iar viață, Înmormântarea Părintelui Justin. Vorbele de duh care însoțesc fotografiile sunt extrase în principal din interviuri realizate cu Părintele Justin de Maica Fotini cât și de Monahul Filotheu și ziariștii Florin Palas și Victor Roncea.
Fotografa Cristina Nichituș Roncea s-a străduit ca în cele cateva sute de fotografii ale Albumului, alese din peste zece mii de cadre color și alb-negru realizate la mănăstirile și așezămintele de copii și de bătrâni de la Petru Vodă, să-l prezinte pe Părintele Justin și lucrarea sa duhovnicească așa cum le-a simțit și receptat de-a lungul a câțiva ani în care a avut privilegiul să se bucure de binecuvântările Părintelui. “Pentru mine este un Album de suflet și din suflet. Acesta e micul meu omagiu adus Părintelui și vieții monahale, pe care îl închin atât tuturor celor care l-au cunoscut și s-au bucurat de minunile sale cât și celor care, sper, atunci când îi vor vedea chipul blând și ochii luminoși din fotografiile Albumului, își vor dori să îl cunoască și să se împărtășească de-acum încolo din harul și dragostea sa”, afirmă autoarea. “Dedic așadar această lucrare tuturor celor care iubesc România. Cine îl iubește pe Părintele Justin iubește România și cine iubește cu adevărat România nu poate să nu-l iubească pe Părintele Inimilor.”
Cristina Nichituș Roncea întregește prin această lucrare de suflet demersul început cu Albumul său precedent, “Precum în cer, așa și pe pământ“, apărut la Editura Compania și prefațat de regretatul istoric Florin Constantiniu, care afirmă în cuvântul său: “Imaginile doamnei Cristina Nichituş Roncea ilustrează perfect aspectele caracteristice ale trăirii ortodoxe, cu precădere în lumea monastică, înfrăţirea, atât de firească, într-o religie a iubirii, între cleric şi mirean. Călugărul se roagă şi munceşte – ora et labora! –, iar laicul, beneficiar al ostenelilor celui dintâi, îl priveşte cu iubire şi respect. Într-o vreme când desacralizarea, confuzia şi, mai presus de toate, păcatul sunt atotputernice, fotografiile din acest album au putere reconfortantă. Doamna Cristina Nichituş Roncea a izbutit, prin arta sa, dar, mai ales, prin forţa sufletului, să coboare Cerul pe pământ şi să ne smulgă, fie şi pentru o clipă, din mizeriile cotidianului pentru a ne înălţa într-o lume purificată.” Lumea purificată de care scria academicianul Florin Constantiniu era pământul ridicat la Cer de Părintele Justin, în colțul de rai de la Mănăstirea Petru Vodă, una din florile cele mai înmiresmate cu parfum divin ale grădinii paradisiace a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.
Părintele Justin a fost “un adevărat ostaş al lui Iisus Hristos, care a luptat cu spada iubirii în mână să aducă biruinţa binelui suprem asupra răului absolut. Un ostaş pe care îl vei recunoaşte oricând şi oriunde, fiind el plămădit din esenţa cea mai nobilă a neamului tău, creştin, ortodox şi românesc. Răsfoind Albumul acesta vom afla şi vom înţelege cu toţii că este aşa, cum ne arată el. Înţelegem că este aşa din privirea înţeleaptă şi plină de căldură surprinsă de sora noastră Cristina atât de evident şi atât de copleşitor în ochii Părintelui Justin. Şi vom mai înţelege că iubirea de oameni a Părintelui Justin este atat de nelimitată încât chiar şi acum, când a plecat de lângă noi, ne va ajuta în continuare. Nu se va împiedica de pragul dintre vremelnicie şi eternitate. Ci dimpotrivă, îl va trece uşor şi lin, din neţărmurita sa dragoste pentru noi, ori de cate ori îl vom chema în ajutor. Şi aşa va fi.”, scrie, tot din suflet, doamna Aspazia Oțel Petrescu, în Cuvântul Înainte al Albumului “Părintele Justin Mărturisitorul”.
În Postfața Albumului, se afirmă ca această lucrare reprezintă și o datorie de credință: “Cu inteligenţa sa extraordinară şi harul său dumnezeiesc, Părintele a încurajat-o pe cea care a devenit, cu binecuvântarea sa, Cristina Nichituş Roncea, să înregistreze fotografic tot ceea ce ridicase din ţărână, de la ziduri la suflete, în ceea ce a considerat apoi ca fiind “Un Pateric viu!”.” Era obligatoriu, așadar, să fie redate lumii toate imaginile ca niște nestemate înfățișând aura și chipul “ultimului arhanghel al românismului din generaţia mărturisitoare a mucenicilor anticomunişti, generaţia care a călcat pre moarte în experimentul satanic al închisorilor bolşevice, generaţia neînfrânţilor”, după cum se scrie în Postfață, subliniindu-se că acest lucru nu se putea întâmpla însă fără îndemnul, sprijinul și dragostea unor foști studenti “ascoriști”, astăzi apostoli moderni ai vremurilor din urmă și editori neobosiţi ai revistei “Familia Ortodoxă”. De asemenea, Albumul nu putea sa apară fără rugăciunile Părintelui și ale fraţilor și surorilor de la Petru Vodă. Părintele Justin i-a dat Cristinei Nichituș Roncea binecuvântarea să-și folosească darul de la Dumnezeu pentru Dumnezeu, iar Mitropolitul Teofan, prezent la Iași la vernisajul expoziției “Precum în cer”, i-a dat “ascultarea” “să continue lucrarea”. Ceea ce încearcă astăzi, autoarea, prin acest “Album de suflet”.
Iar lucrarea merge mai departe, pentru că ucenici mireni ai Părintelui i-au creat și un site – PărinteleJustinPârvu.Ro – în care se vor înmagazina pe viitor, pe lângă evenimentele legate de lansarea Albumului, toate imaginile și filmările existente despre Părintele Justin Pârvu în spatiul online, la care se vor mai adăuga cele inedite, aflate în arhivele personale ale fiilor și fiicelor duhovnicești ai Părintelui Justin. Portalul are deja sectiunile: Prima pagină * Despre Album * Fotografii din Album * Mărturii despre Părintele Justin * Unde puteți găsi Albumul. Totodată, a fost creată și o pagină Părintele Justin Mărturisitorul, pe principala rețea de informare și socializare existentă.
Cristina Nichituș Roncea, intrată în tainele fotografiei de copil, pe când se strecura pe furiș in laboratorul improvizat al fratelui mai mare, după ce a făcut două facultăți ce nu au nici o legătură cu fotografia, s-a întors la dragostea dintâi prin fotojurnalism, ca fotograf profesionist la “Ziua” și “Mediafax” sau de film, la Studiourile Buftea, dar și pentru “Atitudini”, “Apostolia” și “Familia Ortodoxă”, alegând astfel bucuria prezentării frumosului prin arta fotografică. O artă care, la vernisajul expoziției “Precum în cer” de la București, a fost descrisă de profesorul Radu Ciuceanu, istoric și fost deținut politic dar și membru al Federației Internaționale a Fotografilor, ca fiind uneori mai grea decat pictura, pentru că trebuie să surprindă clipa nu să o recreeze.
Doamna Aspazia Oțel Petrescu întărește: “Arta autoarei a reuşit să surprindă vraja clipei fugare şi s-o înveşnicească în imagine, astfel că eu, cea care o privesc, înţeleg cât de mărit este Domnul Dumnezeu în vastitatea necuprinsă a Cerului şi în smerita Sa făptură şi până într-un fir de iarbă pe pământ. Căci într-adevăr, Albumul acesta este un elogiu adus frumuseţii divine şi este capabil să înfioare orice inimă, chiar şi pe aceea care nu cunoaşte miracolul tainic prin care Domnul Iisus se aşază pe altarele din bisericuţele pitite pe un picior de plai, lângă o gură de rai, aievea, ca şi în acest Album. Cercetaţi Albumul şi veţi cunoaşte bucuria cu care ne-nfăşoară harul frumuseţii, acea frumuseţe cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu Ţara şi pe lângă care trecem de-atâtea ori fără s-o luăm în seamă”.
Aceasta este România. Iar România este Părintele Justin Mărturisitorul. Care ne învață: “A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, dupa mine, egal sfânt”.

PărinteleJustinPârvu.Ro

Multumiri: Familia Ortodoxa; Ziaristi Online; Laurentiu Dumitru; Mariana Gurza; Anomismia; Editura Mateescu; Artizanescu;

Parintele Bartolomeu Anania despre iubirea vrajmasilor

O emisiune cutremuratoare despre riscurile vaccinurilor

Parintele Arsenie Boca si Predica de pe Munte

“Pentru ca sa nu aiba putere asupra ta ideile negative, citeste Predica de pe Munte si lasa-te convins de faptul ca factorul supranatural te poate ajuta in toate tragediile si neputintele tale. Cauta de a-ti insusi si trai cele spuse in Predica de pe Munte, paralel cu efortul de a te ruga Celui ce a rostit-o si vei vedea ca vei putea rezista oricaror incercari. Ajutat de factorul supranatural biruiesti pe cel ce-ti trimite gandurile rele, negre, chiar gandul sinuciderii.”

CUVÂNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor): "Iubirea învinge moartea"

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) (Luca 6, 31-36)

Iubirea desăvârşită es­te aceea care este în sta­re să meargă până la moarte şi să treacă prin ea pentru cei iubiţi. Astfel, iu­birea adevărată este băr­bă­ţie, este eroism, şi nu simplă mo­liciune şi petrecere în stări de satisfacţie egoistă. Iar eroismul din iubire este mult superior oricărui alt fel de eroism, cum ar fi de pildă cel din do­rin­ţa de slavă deşartă, din dispe­rare sau din alte motive.
Iubirea care merge până la a se lăsa răstignită pe cruce este ce­ea ce dă jertfei nobleţea su­pre­mă, sublimul.
Învăţătura dogmatică a Bi­se­ricii ne spune că Fiul lui Dum­nezeu S-a întrupat şi a mu­rit pe cruce pentru a împlini rân­duiala dreptăţii şi mânat de iu­birea divină pentru om. În ca­drul acestei scheme a dogmei, se cuprinde însă atâta a­dân­cime şi bogăţie de sensuri, în­cât nu poate fi epuizată de nici o viziune şi de nici o descri­e­re omenească şi nici de toate la un loc.
Explicaţia dogmatică a acestor minunate fapte divine din mij­locul istoriei omeneşti nu se mi­stuie prin unul sau două-trei motive pe care mintea noastră es­te în stare să le domine de­plin cu înţelegerea. Cine poate în­ţelege deplin sfatul lui Dum­nezeu? Trebuie să stea la baza în­trupării şi jertfei Domnului o con­stelaţie plenară de motive, de toate nuanţele şi adâncimile, deşi mintea noastră simplificatoare este silită să le încadreze în cei doi termeni extrem de ge­ne­rali, dreptate şi iubire.
Stăruind, cu ajutorul lui Dum­nezeu, asupra unuia sau al­tuia din aceşti termeni, s-ar pu­tea să se găsească numai în el atâta bogăţie de motivaţie a fap­telor mântuitoare ale Dom­nu­lui, încât să ni se pară că ar a­junge singur să le explice. A­ceas­ta însă nu constituie în nici un caz un indiciu că nu-şi are şi ce­lălalt termen însemnătatea sa în motivaţia întrupării şi jert­fei de pe Golgota.
În acest articol voiesc să insist puţin în special asupra iu­bi­­rii ca motiv şi ca explicaţie a jert­fei şi iubirii care au ridicat fră­mântarea omenească la gra­dul şi la sensul de istorie.
Pentru care motiv (pentru ca­re motiv încă?) s-a săvârşit ma­rea durere de pe dealul Că­pă­ţânii, ce simbolizează culmea încăpăţânării omeneşti în rău? Iată ce ne mai spune în a­ceas­tă privinţă, spre o plăcută mul­ţumire şi edificare a sufle­tu­­lui, o privire mai atentă în fi­in­ţa iubirii. Iubirea desăvârşită tre­buie să meargă până la moar­te, şi cine are o iubire atât de desăvârşită faţă de oameni ca Dumnezeu? Iubirea n-ajun­ge să fie declarată; ea trebuie a­rătată, se cere arătată. Dum­nezeu S-a suit pe cruce nu numai ca să ne asigure cât de mult ne iubeşte - şi aceasta este ma­re lucru când îl ştim sigur -, ci şi pentru că prin Sine iubirea Lui tindea să facă maximum pen­tru noi. Desigur, aceasta nu Îl supune pe Dumnezeu unei ne­cesităţi, căci iubirea este to­tuşi act de voinţă. Iubirea în gra­dul suprem este aceea care per­sistă chiar când fiinţa iubi­tă o huleşte, o urăşte şi, în ura ei, o duce la cruce. Cel ce iu­beş­te desăvârşit moare iubind chiar pe cel ce-l omoară. Moar­tea, în asemenea caz, nu este nu­mai o manifestare a grozavei d­e­căderi morale în care se află omul, ci şi ultima dovadă care vine să se ofere iubirii pentru a-şi arăta infinitatea ei, imposi­bi­­litatea de a fi supusă prin ce­va. Nesfârşirea iubirii, când se în­tâlneşte cu păcatul omenesc, fie îl dizolvă, fie este dusă la moar­te. Tertium non datur. Dar poate că este necesar să se în­tâmple şi ultima latură a al­ter­­nativei pentru a-şi arăta iu­bi­­rea incredibila ei măreţie şi re­­zistenţă. Triumful iubirii se a­rată parcă mai mult prin moar­te. Când învinge fără să fie dusă la moarte, nu ni se a­ra­tă încă toată puterea ei. Iu­bi­rea care a trebuit să suporte moar­tea şi-a vădit mai mult bi­ru­inţa decât cea care n-a avut o­cazie să meargă până acolo. In­finitatea iubirii, infinitatea pu­terii ei se arată în moarte, căci aici cel ce iubeşte riscă sau jert­feşte totul şi arată că, dacă ar avea nu o viaţă, ci ne­nu­mă­ra­te, pe toate le-ar jertfi pentru fiinţa iubită.
Dar iubirea este unitatea de mă­sură pentru viaţă. Cu cât iu­birea este mai mare, cu atât via­ţa este mai adâncă, mai mul­t­ă. Iubirea porneşte totdea­u­na din surplus de viaţă; iar ne­păsarea ei faţă de moarte es­te însăşi conştiinţa suve­ra­ni­tă­ţii vieţii faţă de moarte. Este un ma­re lucru pentru viaţă să nu se simtă umilită, copleşită, în­fri­cată de moarte. Atitudinea a­ceasta, de superbă sfidare a mor­ţii, nu se poate explica de­cât printr-o abundentă con­cen­tra­­re de viaţă în acest punct, prin­tr-o covârşitoare siguranţă a neînsemnătăţii morţii în faţa vieţii. Biruinţa asupra morţii se ob­ţine nu prin fuga de ea, ci prin revărsarea vieţii peste ea.
Cine nu se simte mai fericit, cu mai multă bucurie de viaţă, iu­bind? Şi cine n-a experiat veş­tejirea dorului de a fi şi de a ac­tiva, când nu are iubire faţă de nimeni? Interesul faţă de al­ţii întreţine gustul de a trăi în noi, împreună cu interesul ce ni-l poartă alţii nouă. Prin iubire trăim şi ne mişcăm şi suntem. Deficienţa de iubire roade zi de zi la temelia vieţii noastre. Da­că am avea iubire desă­vâr­şită unii faţă de alţii, n-am mai muri. Am trăi veşnic şi nu ne-am plictisi.
Iubirea lui Iisus Hristos s-a ur­cat pe cruce din pricina de­să­vâr­şirii ei. Dar aceeaşi de­să­vâr­şi­re, fiind suprema concentrare de viaţă, biruieşte asupra mor­ţii şi altfel decât prin simpla sfi­da­­re a ei. Biruieşte răzbind, din­colo de moarte, la o nouă via­ţă. Jertfa supremei nobleţe, fi­ind manifestarea cea mai de­pli­nă a iubirii nesfârşite, este prin însuşi acest fapt o biruinţă si­gură a vieţii asupra morţii. Mor­mântul acceptat din iubire es­te semnul supremei în­cor­dări a vieţii şi izvorul înălţării ei desăvârşite. Prin moarte se cal­că într-adevăr asupra mor­ţii. Prin moarte biruieşte viaţa.
Iubirea, prin urmare, face le­gătura între moarte şi în­vi­e­re. La înviere duce numai jertfa a­devărată, pentru că numai moar­tea din iubire desăvârşită es­te jertfă adevărată.
Calitatea acestei jertfe a­de­vărate n-a avut-o decât Iisus Hris­tos, pentru că numai El S-a lă­sat ucis de cei pe care i-a iubit, iubindu-i, iertându-i şi lă­sân­du-le deschisă calea mân­tu­i­­rii, chiar săvârşind ei această fap­tă. De aceea numai El a în­vi­at. Desigur, ca să fi putut iubi astfel, ca să fi putut aduce o ast­fel de jertfă, trebuia să fie Dum­nezeu. Iubirea desă­vâr­şi­tă este una cu Dumnezeu.
Dar iubirea Lui, desfăşurată în toată plinătatea ei în văzul lu­mii, pe Golgota, este singurul mij­loc şi pentru mântuirea oa­me­nilor de păcat. Iubirea su­pre­mă nu este numai singura pu­tere care răzbeşte prin moar­te, ci şi cea care deschide ză­voa­rele sufletului nostru în­cu­iat în vraja răului. Unde iubi­rea nu poate face nimic, nu e­xis­­tă altă putere care să mai poa­tă ajuta.
„Tot răul se săvârşeşte prin în­chiderea eului în faţa lui tu, în singurătatea sa. Iar cine vrea să iasă din această sin­gu­la­­­rizare cu adevărat pentru a in­­tra în relaţie cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul, nu o poate face altfel decât prin iubire.“ 1
Este însă o iubire care nu poate izvorî de la noi, ci numai de la Dumnezeu ne poate veni, ca dar. Prin moartea pe cruce, iu­birea divină s-a apropiat cu toa­tă intensitatea ei de noi. Jert­fa aceasta s-a săvârşit în cer­cul societăţii omeneşti, pentru oameni. Pe muntele în­că­pă­ţânării omeneşti s-a coborât duioasă, caldă, suferind orice, iu­birea dumnezeiască, pentru a-l dizolva. Învingând moartea, iu­birea divină învinge şi pă­ca­tul în cei ce vor să-şi deschidă su­fletul în faţa lui Iisus Hristos şi însăşi această revărsare a iu­bi­rii Lui în om, fiind suprema in­tensificare de viaţă, învinge şi moartea din el.
Iubirea lui Iisus concentrân­du-se întreagă în favoarea noas­tră, în interesul nostru, prin întrupare şi prin moarte, ră­mâne aproape de noi, aşa cum iubirea şi grija noastră ră­mân, analogic, în jurul celui pen­tru care am făcut mari jert­fe şi am depus mari osteneli spre a-l scăpa, ajuta şi ridica.
Ea ne solicită în toată clipa vieţii pământeşti să ne deschidem inima, să ieşim din în­vâr­to­şarea egoismului şi să răs­pun­dem lui Iisus prin iubire. Ea stăruie la uşa sufletului, ne­vă­zut, dar uşor de simţit, aşa cum stăruie uneori câte o fiinţă o­menească superioară care prin îndelungată răbdare, su­fe­rind orice ofensă din partea noas­tră, ne iartă toate, ne pre­ţu­ieşte, ne încurajează, ne în­ţe­le­ge, ştiind că doar în felul a­ces­ta ne poate face mai buni şi în nici un caz prin loviri mândre ale sensibilităţii noastre, deve­ni­tă excesivă prin păcat.
Scoaterea sufletului din izo­la­­re prin iubirea lui Hristos şi a­şezarea lui în comuniune cu Dum­nezeu şi cu semenii este una cu scoaterea lui la lumină. Omul împleticit în labirintul lui de planuri de duşmănie îm­po­triva altora, omul incapabil de comuniune adevărată este în­tunecat în lăuntrul şi pe faţa lui. Poporul spune just de un om prietenos, neduşmănos, fă­ră gânduri ascunse, că este om cu sufletul şi cu faţa deschisă. Es­te o lumină în el şi pe faţa lui, care se comunică şi altora. Un suflet sincer şi deplin des­chis nu poate avea însă omul de­cât întru Hristos, atârnând prin credinţă cu fiinţa lui în­trea­gă de Dumnezeu Cel deve­nit om. Numai atunci este în el o iubire care rezistă atâtor pie­dici pe care i le ridică intrigile şi învârtoşările omeneşti. Şi când se poartă între oameni cu o astfel de iubire, sufletul şi fa­ţa lui nu mai sunt numai „des­chi­se“, ci luminate dinăuntru de irizările calde ale bunătăţii şi ale unei prezenţe de dincolo de fire în conştiinţa lui. Cine in­tră în raport cu tu, cu Dum­nezeu şi cu omul adică, prin iubire „acela vine la lumină“2, pre­cum vine la viaţă. Iubirea, lu­mina şi viaţa - împreună cu a­devărul - sunt una.
În acest sens sunt Paştile săr­bătoarea luminii: pentru că ele serbează triumful iubirii.
Şi numai dacă ne vom um­ple şi noi de iubirea care nu alege şi nu se tulbură de ni­mic, ne vom um­ple şi de lumină. Altfel, totul ne rămâne exterior. Vom auzi vorbindu-se de lumina În­vi­erii, dar nu vom simţi nimic, în­tocmai ca un orb căruia i se vor­beşte de lumina zilei. Nu­mai de vom fi intrat cu ade­vă­rat, prin îm­părtăşire cu Trupul Dom­nului, în comuniune de iu­bi­re cu El şi cu semenii, vor fi Paş­tile şi pentru fiecare din noi o biruinţă a iubirii, a luminii şi a vieţii.
De ce ne îndeamnă doar cân­tările bisericeşti:
„Să ne luminăm cu serbarea (prăz­nuirea), şi unii şi alţii să îm­brăţişăm; să zicem fraţilor şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să ier­tăm toate pentru înviere“.
Nu există luminare fără îm­bră­ţişare.

* Pr. Dumitru Stăniloae, Cul­tură şi duhovnicie. Articole pu­bli­­cate în Telegraful Român (1937-1941), vol. 2, coll. „Opere com­plete“, Ed. Basilica, Bu­cureşti, 2013, pp. 758-764 (su­bli­­nierile din text a­par­­ţin re­dac­ţiei).
Note: 1 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.
2 F. EBNER, Wort und Liebe, p. 276.

Sursa:

Lumina

Nicolae Furdui-Iancu, mesaj din Ţara Moţilor: „Vorbim despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Nu e tot un aur? Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine".

Foto: Mediafax (Victor Ciupuliga)

Născut şi crescut în Poiana, sat din vecinătatea localităţii miniere Roşia Montană, interpretul de muzică populară Nicolae Furdui-Iancu este unul dintre oamenii care înţeleg cel mai bine situaţia moţilor. Se arată mâhnit că nu doar zăcâmântul din munţi, ci şi pădurile, „un aur al munţilor”, se risipesc în vreme ce Guvernul nu are timp, nu ştie sau nu vrea să facă nimic pentru a le salva: „Aş vrea ca cei din Piaţa Universităţii să se gândească şi la alte avuţii naţionale care se risipesc. Nu numai la aur”.
Când vine vorba de proiectul de exploatare minieră de la Roşia Montană, Nicolae Furdui-Iancu vorbeşte din perspectiva unui om care cunoaşte traiul din Ţara Moţilor.
„Adevărul este undeva la mijloc. Au dreptate şi unii şi alţii. Eu trăiesc acolo în zonă, ştiu ce nevoi au oamenii, dar în acelaşi timp sunt conştient că şi mediul trebuie protejat”, a explicat artistul pentru gândul.
În plus, spune el, nu-i cinstit ca istoria să se repete, iar de bogăţia României să se bucure alţii decât românii.
„Sunt conştient de faptul că avuţia naţională încape din nou pe mâini străine. Dacii au exploatat acest zăcământ, apoi romanii. Apoi au venit austriecii, au exploatat ei. Au venit ruşii, au exploatat ei. În perioada comunistă l-am exploatat şi noi puţin, dar acum, din nou, au venit străinii să exploateze aurul de la Roşia. Mă doare faptul că noi, românii, statul român, autorităţile nu sunt în stare să exploateze acest zăcământ. Să-l exploatăm noi, pentru noi şi pentru binele nostru”, adaugă Furdui-Iancu.
Dar aurul nu-i singurul lucru de preţ din Munţii Apuseni. Defrişările masive din ultimii ani păgubesc ţinutul: „Se discută despre aurul de la Roşia Montană, dar despre pădurile care se taie de ce nu se discută? Acela nu este tot un aur al munţilor, care dispare încet încet? Şi nu spune nimeni nimic. Aş vrea ca cei din Piaţa Universităţii să se gândească şi la alte avuţii naţionale care se risipesc. Nu numai la aur.”
Viitorul României pare să fie decis la întâmplare, spune Nicolae Furdui-Iancu, arătând cu degetul către guvernele pe care România le-a avut de la Revoluţia din anul 1989 şi până în prezent.
 „De 20 de ani se distruge industria, agricultura şi nu punem nimic în loc. Eu, ca român, mi-aş dori ca Guvernul care este acum la putere, dar şi cele care vor veni să aibă o strategie pe termen lung şi să ştim, să ni se spună tuturor încotro ne îndreptăm”, spune artistul. „Ce vrem noi să facem din ţara asta? Ce se întâmplă cu viitorul României, încotro ne îndreptăm? Dezvoltăm agricultura, dezvoltăm industria, turismul...? Pe ce mergem noi în viitor? Eu cred că nimeni nu ştie. Mergem aşa haotic, de azi pe mâine, ce-o fi, o fi”.

de Adriana Stanca

Momentul în care Neagu Djuvara devine ridicol. Un impostor oarecare

După apariţia cărţii lui Matei Cazacu nu mai există nici o scuză pentru oricine ştie să citească să mai creadă în teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor. Neagu Djuvara este demascat ca un impostor oarecare şi nimic mai mult. M-am bucurat când a apărut cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti”, dar după ce am citit-o am râs cu lacrimi.

Să vă explic. Raţionamentul lui Neagu Djuvara se sprijină pe câţiva piloni. Cel mai zdravăn dintre ei spune aşa: cumanii erau catolici, Basarab (ca şi taică-său – Negru vodă/ Thocomerius – şi fiu-său Nicolae Alexandru) era catolic ergo Basarab era cuman. Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan iau pe rând documentele citate de Neagu Djuvara ca argumente pentru afirmaţia „Basarab Întemeietorul era catolic” şi demonstrează că „revoluţionarul” istoriografiei române fie le citează trunchiat, fie nu le înţelege. Apoi mai sunt adăugate câteva documente (despre care Neagu Djuvara cu greu poate spune că nu le cunoştea!) care arată cât se poate de limpede că Basarab a fost ortodox. Însă lovitura finală este alta.

Neagu Djuvara a citat în sprijinul teoriei sale o serie de legende referitoare la Negru vodă. Doar că le-a citat trunchiat. În aceste legende (încă o dată, cunoscute de Neagu Djuvara şi folosite în demonstraţia sa!) se spune că Negru vodă/ Thocomerius a fost căsătorit cu doamna Marghita, catolică de felul ei. Ei, pe când Negru vodă/ Thocomerius era plecat să se lupte cu tătarii, doamna Marghita s-a apucat de construit biserici catolice. Întors din bătălie, Negru vodă/ Thocomerius a pus mâna şi a dărâmat bisericile catolice construite de nevastă-sa. Catolic?!?!

Problema este că Neagu Djuvara a ales din aceste legende (ca şi din alte surse, mai ales documentare) doar ce i-a convenit şi a lăsat deoparte fragmentele care nu se mai potriveau cu teoria sa. O găinărie şi nimic mai mult. După ce şi-a lansat cu surle şi trâmbiţe teoria cumană, Neagu Djuvara a fost mângâiat pe creştet de câţiva istorici care nu au vrut să-l facă de râs. Însă „spărgătorul de gheaţă” cum îi place să-ţi spună nu a înţeles mesajul, a insistat cu ideile sale, ba s-a şi dat jignit. Sunt curios dacă şi ce va răspunde la argumentaţia din cartea „Ioan Basarab, un domn român la începuturile Ţării Româneşti” – pe care o puteţi găsi la librăria Elefant (mai ieftină online decât din librăriile clasice!). 

Sursa: Bellum omnium - blogul lui George Damian