Un sfant al inchisorilor comuniste: Gheorghe Jimboiu

“Jimboiu era unul din cei mai curaţi… Am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”(Părintele Mihai Lungeanu) 


Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 Octombrie 1921, în comuna Vela de lângă Craiova. Este arestat pentru activitate legionară prima oară în 1941, iar apoi în 1949, ca student al Academiei Comerciale din Braşov. S-a distins prin ţinuta demnă, smerenie, cugetare şi dăruire sufletească, prin trăire şi chibzuinţă. Între 1944-1949, a condus studenţimea din Braşov, pregătind Rezistenţa anticomunistă. Arestat şi torturat un an de zile, a primit 15 ani de muncă silnică. Era un ascet şi un luptător în egală măsură. Împreună cu Valeriu Gafencu s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica Sa. “În discuţii repetate căutau amândoi coordonatele creştinismului viitor şi metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt, iar Gheorghe în faptă.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 153). Dumitru Bordeianu mărturiseşte că trecând prin reeducările de la Piteşti şi Gherla a ajuns demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu a reuşit să se elibereze de duhul necurat care îl stăpânea de 4 ani. Are şansa să-l cunoască pe acest tânăr cu o figură de ascet răsăritean, din care radia lumină, bunătate şi o putere de înger. “Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală…Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxie şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.371). Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Bordeianu, comunică cu el, îşi deschide sufletul, care era împovărat şi greu de piatră. Până la Paştele anului 1954 (era în Postul Mare), a trăit zilele unui calvar îngrozitor. “Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn…Cu o zi înainte (în Vinerea Mare), mă rugasem, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea; în acelaş timp, trăiam şi disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. Sâmbătă spre miezul nopţii, m-am apropiat de fereastră şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Am căzut în genunchi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune şi am strigat din adâncul sufletului meu :”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta. În clipa aceea, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi a început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi am mai putut rosti: “Doamne fie-ţi milă de mine!”N-am apucat să termin  aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o svârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile… De Înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine…M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!” mi-a răspuns plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă pe Jimboiu. “(ibid. p. 381-384). Mai avea câteva zile până la eliberarea din Aiud, dar s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos. “Sunt convins (mărturisea Liviu Brânzaş) că acest trăitor profund al lui Hristos (Gh. Jimboiu) a fost trimis la Aiud, de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei…Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu, El trebuie să intre alături de Valeriu Gafencu şi de alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfă supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare. ” (Pr. Liviu Brânzaş, op. cit. p. 226; 308).
A trecut la Domnul in data de 27 mai 1963.

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Troițe închinate eroilor neamului

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop [1])

Fosta Troiţă de lemn de la mormântul lui Mihai Viteazul (1923-1977)

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, după câştigarea Independenţei naţionale, construirea de troiţe ia în ţara noastră un avant neobişnuit. Imediat după Primul Război Mondial, a fost înfiinţată societatea „Cultul Eroilor” (denumită iniţial „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care avea sarcina de a propune modele arhitectonice de troiţe, de care aveau nevoie comunele şi şcolile pentru omagierea celor peste 800.000 de eroi căzuţi pe front pentru realizarea României Mari [2]. Societăţii „Cultul Eroilor” îi este atribuită şi ideea construirii „Monumentului Eroilor” de pe muntele Caraiman (Crucea Eroilor Neamului), ridicat între anii 1926-1928, „întru slava și memoria eroilor prahoveni căzuți în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apararea patriei”, cum este scris pe placa monumentului. În vremea respectivă, monumentul era cea mai înaltă structură metalică din Europa situată într-o zonă montană. 

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării. 

Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman (poză din 1934)

În comunism, troiţele au fost interzise (chiar dacă nu prin documente publice oficiale) şi o mare parte din ele, distruse, fiind percepute de comunişti drept „focare sau instrumente de rezistenţă anticomunistă” (I. Oprişan). Troiţe din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş „au fost scoase cu buldozerele chiar dacă nu deranjau cu nimic construcţia (…). Dislocate de la locul lor, au fost adunate într-un fel de depozite, chiar pe marginea drumului, sub copertine improvizate” [3]. Mai mult, în comunism au existat voci care au cerut chiar distrugerea Crucii Eroilor de pe Caraiman, prin secţionarea braţelor monumentului şi amplasarea unei stele roşii în vârful coloanei.

---

După Revoluţia din '89, asistăm la un nou reviriment al troitelor, fiind ridicate în Timişoara, Bucureşti şi în alte locuri din ţară în memoria eroilor din decembrie. Există multe astfel de troiţe şi monumente în formă de cruce dedicate eroilor jertfiţi, dar şi victimelor şi martirilor regimului comunist. O troiţă deosebită a fost înălţată la Putna în amintirea miilor de ţărani români masacraţi de sovietici la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, în 1941, genocid pe care istoricii români l-au numit „Katyn-ul românesc”. 

Troița de la Putna, ridicată în cinstea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Demn de menţionat este şi monumentul de la Aiud alcătuit din şapte perechi de cruci şi o cruce mare aşezată deasupra, închinat martirilor prigoanei comuniste, numit „Calvarul Aiudului“, unde se află şi un osuar cu sfinte moaşte. Crucile îngemănate semnifică unitatea în suferinţă a martirilor, iar crucea cea mare este „crucea neamului” pe care au purtat-o în spate [4].

Monumentul de la Aiud. Foto: Irinel Cîrlănaru

Aceste troiţe şi cruci nu au un simplu rol de rememorare, de vreme ce crucea este, pentru creştin, semn nu doar al suferinţei, ci şi al biruinţei asupra morţii şi păcatului, al reînoirii firii şi a neamului, prin jertfa din care rodeşte învierea lui. Datoria noastră este să reafirmăm, prin faptele noastre, în contrapondere cu forţele distructive, această putere de reînviere pe care ne-o transmit strămoşii noştri, care au menţinut şi înnobilat neamul românesc. Poporul român nu a îndurat pasiv istoria, ci şi-a trăit-o ca pe o cruce (crucea este înscrisă şi în stema ţării noastre). Istoria lui nu este alcătuită din măreţe cuceriri, ci din jertfe pentru păstrarea credinţei şi a fiinţei neamului, pentru adevăr şi libertate. Ceea ce este semnificativ, cuvintele „Vom muri şi vom fi liberi!”, care au fost scandate în decembrie '89 de cei care şi-au dăruit viața, nu au mai fost rostite la nicio altă revoluţie din altă ţară, spunea părintele Galeriu.

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui. Doar recuperând semnificaţia ei profundă, cunoscând şi păstrând, după cum se cuvine, această zestre spirituală şi identitară nepreţuită, este posibilă regenerarea sufletului neamului.

Nicolae Iorga spunea că „Naţiunea ta nu e numai naţiunea de unde vii, ci aceea din care meriţi să faci parte”. A nu lăsa pradă degradării şi uitării aceste monumente care ne definesc ființa în ceea ce are ea mai frumos înseamnă a ne merita încă numele de urmaşi ai celor care s-au jerfit. Conştiinţa că putem purta cu cinste acest nume trebuie să ne fie ca un izvor de putere sufletească. Fiindcă „troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop). 

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:
[1] Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licenţă, Bucureşti, 2004.
[2] Ioan Oprisan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, Bucureşti, 2003, pp. XXIX-XXX.
[3] Ibidem, p. XXXII.
[4] Anca Budău, „AIUD - Schitul de la Râpa Robilor”, in Lumea Credinței, anul VI, nr. 12 (65), decembrie 2008.

Sursa:

Tezaur Românesc

Un erou, luptator in Muntii Apuseni: Traian Macavei. Din fata mormantului meu trimit ultimul meu salut: „Traiasca Patria!”

                                          in fotografie: Traian si Alexandru Macavei

Neamul romanesc s-a inaltat la cer alaturi de Hristos prin eroii sai, unii cunoscuti, altii mai putin stiuti. Sangele si oasele lor sfinte ocrotesc Romania, iar atunci cand poporul va deveni constient ca picioarele sale sunt infipte in moaste, se va inalta si el pe linia Neamului. Trupele NKVD trimise de Moscova in Romania pentru a instaura comunismul au intampinat cea mai puternica rezistenta armata din Estul Europei. Reprezentativi pentru acest spatiu miraculos strajuit de Carpati si Marea Neagra sunt acesti eroi, acesti luptatori care au murit pentru tara, si nu lichelele bolsevice ai caror urmasi pangaresc si astazi teritoriul romanesc.


Intr-un raport al colonelului Craciun, care a condus represiunea impotriva studentilor clujeni grevisti din 1946 si reeducarea de la Aiud, acesta raporteaza colonelului Dulgheru cum a decurs executia „banditului” Traian Macavei, aprig luptator cu arma in mana impotriva comunismului in Muntii Apuseni. Fratele luptatorului, Alexandru Macavei, a fost impuscat in lupta cu securistii; fiind grav ranit la cap, si-a curmat viata pentru a nu cadea in mana inamicului.

„Din partea autoritatilor cerandu-i-se ultima dorinta, a spus ca vrea sa i se arate fotografia cu sotia si copiii si intrucat la Penitenciarul Civil Sibiu i se gasesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea sa fie impartite in parti egale copiilor. Dandu-i-se voie sa scrie o scrisoare catre familie, a scris urmatoarea scrisoare: „11 octombrie 1950. Scumpii mei si micuta mea dulce, din fata mormantului meu. Va cer iertare si va trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce ma cunosc. „Traiasca Patria!”. Traian”.

Parintele Staniloae despre Inaltarea Domnului. Viziunea ortodoxa vs viziune catolica sau protestanta

“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.

Glorie eroilor neamului!

Au luptat cu vitejie pentru ţara lor. Şi-au dat viaţa pentru ca noi să ne bucurăm azi de libertate. O libertate pe care, de multe ori o înţelegem cu totul altfel decât şi-ar fi dorit ei, eroii neamului nostru. Jertfa lor mântuitoare ne redă astăzi un strop din demnitatea pierdută, de-a lungul timpului. Ne face să fim mândri că suntem români şi să ridicăm puţin fruntea plecată sub povara greutăţilor şi a umilinţelor îndurate azi, mai mult ca oricând.

Astăzi, facem pomenirea tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Să nu-i uităm pe eroii care au luptat la Posada, Rovine, Vaslui, Războieni, Călugăreni ori Şelimbăr, pe cei care şi-au dat viaţa în luptele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, ale Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei care s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial sau pe cei care au murit în închisorile comuniste, pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Să aducem un omagiu şi eroilor care s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în Revoluţia din decembrie 1989.
Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Neagoe Basarab sunt străluminate chipuri de sfinţi eroi, cărora le datorăm recunoştinţa noastră.

De ce avem nevoie de eroi?

Pentru că ne mişcăm într-o lume care se închină la idoli, pentru că eroii de azi sunt cel mult actorii filmelor de succes, iar oferta lor – de altfel, atât de ieftină – ne tentează mult mai mult decât cununa muceniciei eroilor de altădată. Pentru că nu mai ştim şi nici nu mai vrem să aflăm nimic din trecutul glorios, ascuns sub praful indiferenţei noastre. Pentru că nici noi şi nici copiii noştri nu vom şti, la vreme de nevoie, să închinăm o rugăciune strămoşilor. Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ.
Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu…
De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!... Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…

Autor: Irina Nastasiu

Sursa:

Doxologia

 

De Inaltarea Domnului (Ziua Eroilor) - un cuvant al Parintelui Justin Parvu despre Neam, Tara si mucenicii din inchisorile comuniste

Ce s-a întâmplat după ce Papa s-a închinat în Peştera Naşterii de la Betleem? “Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Să ne amintim ce zice Părintele Justin Pârvu despre catolicism şi ecumenism

Dacă în Biserica Ierusalimului nimeni nu a strigat că Biserica este una, singură şi apostolească, prin care mărturisim un singur Botez prin care ni se iartă păcatele – iar această Biserică nu poate fi decât cea Ortodoxă, predată nouă de Sfinţii Părinţi prin luminarea Duhului Sfânt, prin care Duh Sfânt s-au dat anatemei ereziile papistaşe, catolice împreună cu promotorii lor; dacă păstorii ortodocşi au îmbraţişat erezia catolică, îmbrăţisând şi sărutând ca pe un oaspete de onoare pe cel ce este capul acestei erezii – Papa – iată că cineva a strigat. Nu omul, ci piatra, după cum a profeţit Mântuitorul, piatra Peşterii din Betleem unde Hristos  S-a născut ca să lumineze pe cei dintru întunericul necunostintei.

La câteva ore după ce Papa s-a închinat în Peştera Naşterii de la Betleem, a izbucnit un incendiu, din cauze necunoscute, în urma căruia au ars acoperămintele de pe Sfânta Masă a altarului care se află în Peşteră, chiar pe locul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. O parte din icoane şi pereţii peşterii au fost de asemenea avariaţi, după cum precizează saitul  romfea.gr.

De asemenea mai puteţi citi ştirea aici.

Să ne amintim ce zice Părintele Justin despre catolicism şi ecumenism:

Eu aş crede în botezul catolicilor dacă ar renunţa la primatul papal şi la infailibilitate, dar atâta vreme cât la ei papa este Hristos, deci nu mai este Sfântă Treime, ce valoare mai are botezul lor? Numai la noi e Botez în numele Sfintei Treimi, la ei e botez în numele Papei, chiar dacă ei invocă în mod formal pe Sfânta Treime. Şi astfel creştinismul nostru a operat atât de frumos, dar asta numai prin sacrificiile şi jertfele mamelor.
Iată cum este văzut Hristos în concepţia papală, de altfel de aici au apărut şi dogmele lor eretice despre infailibilitatea papală, Filioque şi alte inovaţii de ale lor, pentru a crea un sistem autonom şi dictatorial în biserică, până într-acolo încât Îl scoate pe Dumnezeu din lume. Nu mai există Dumnezeu, ci omul, iar omul superior este, bineînţeles, Papa. Nu vedeţi şi dumneavoastră asemănarea izbitoare între doctrina umanistă, nihilistă, papală şi comunistă?
Mântuitorul spune limpede: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3:5)”. Eu nu pot să mă fac judecător în locul lui Dumnezeu, nu e în competenţa mea să spun cine se mântuieşte sau nu, avem însă o rânduială stabilită de Sf. Părinţi şi nişte sfinte canoane. Nu putem să spunem noi altfel decât sfintele canoane. Pentru că aşa se face sminteală. Cădem sub anatema Bisericii dacă îndrăznim din voia noastră să adăugăm la cele stabilite prin sinoadele Bisericii o iotă, sau să scoatem ceva. Eu am spus-o şi o repet: Trebuie să mărturisim Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, ca să ne putem mântuim în aceste vremuri, când ecumenismul vrea să distrugă Singurul Adevăr Ortodox. Sfântul Iustin spunea: „Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei apusene. … Fără să ţinem seama de calea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului, şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mântuire, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om”

În Apus, creştinismul s-a laicizat foarte mult. Papa a transformat religia în cultură, dar nici măcar o cultură bună. Apusul s-a aliniat la toată ştiinţa satanică. Şi cultura are rostul şi importanţa ei, dacă este sub protecţia religiei, dar dacă este sub stăpânirea ştiinţei, atunci nu mai e bună la nimic.
Papismul va pica, dar Ortodoxia va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Cerul şi pământul vor trece, dar Ortodoxia va rămâne, căci este adevărul cuvântului lui Hristos.

preluat din cartea Din învăţăturile şi minunile Părintelui Justin

Sursa: atitudini.com