Increstinatorul fostului oras rosu Victoria, parintele Corneliu Constantin Codrea, fiu duhovnicesc al Parintelui Arsenie Boca, a trecut la cele vesnice.

Părintele Corneliu Constantin Codrea, primul preot din oraşul Victoria, a trecut la cele veşnice zilele trecute. De mai mulţi ani părintele Codrea, aşa cum îl cunoaşte tot oraşul, s-a retras la mănăstirea Sâmbăta de Sus, acolo unde îşi trăieşte călugăria băiatul său, părintele Casian.
Slujba de înmormântare va fi oficiată mâine, la Biserica Sfânta Paraschiva din Victoria, o bisercă ridicată de părintele Codrea cu multă jertfă şi cu preţul vieţii şi a sănătăţii sale. Va fi prezent însuşi Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza.
Vom reveni cu amănunte.

(Alexandru Socaciu)

Sursa: Radio Star Fagaras

Cuvant al Parintelui Ilie Cleopa la Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

Trei sunt care marturisesc in cer: Tatal, Cuvantul si Duhul Sfant si Acesti trei Una sunt! (I Ioan 5, 7)

Iubiti credinciosi,

Astazi, in Duminica a 7-a dupa Sfintele Pasti, Biserica Ortodoxa praznuieste primul Sinod Ecumenic al lumii crestine, care a avut loc in anul 325 in orasul Niceea, pentru a condamna erezia, adica invatarea gresita, eretica a lui Arie. Sinodul s-a organizat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare cu mama sa Elena, la cererea Sfintilor Parinti de atunci, fiind primul imparat crestin din lume (306-337).

Ce este un sinod ecumenic? Este adunarea tuturor marilor ierarhi ortodocsi - episcopi, mitropoliti si patriarhi din toata lumea, cu scopul de a discuta unele invataturi de credinta crestina neclare inca, si de a le fixa in legi fixe, neschimbabile, numite dogme. De asemenea, un sinod ecumenic judeca si condamna toate abaterile de credinta, straine de invatatura Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti si exclude din Biserica, adica da anatema, pe toti ereticii care sfisie unitatea de credinta a Bisericii, simbolizata prin camasa de in a Domnului, facuta dintr-o sigura bucata, cum zice in Sfanta Evanghelie: Camasa era fara cusatura, de sus tesuta in intregime (Ioan 19, 23). Prin cuvantul "sinod" intelegem adunare, consiliu; prin cuvantul "erezie" intelegem parerea sau invatatura particulara a cuiva despre Dumnezeu, impotriva invataturii adevarate a Bisericii lui Hristos.

De ce a avut loc Sinodul I Ecumenic? Care a fost pricina care i-a silit pe Sfintii Parinti sa se adune la un loc si sa apere dreapta credinta? Pricina a fost aparitia unui mare eretic, anume Arie, care invata pe crestini o credinta noua, zicand ca Fiul lui Dumnezeu nu ar fi de o fiinta cu Tatal si ca a "fost un timp cand Fiul nu era". El numea pe Iisus Hristos "creatura superioara", "cea dintai dintre creaturi". Acest eretic era un preot din Alexandria Egiptului, foarte mandru si neascultator, insa bun predicator, care a trait in secolele III-IV. Erezia lui s-a raspandit in cativa ani atat de mult incat rupsese Biserica in doua si ameninta sa se raspindeasca in tot imperiul roman de rasarit si de apus.

Sfintii Parinti, nemaiputand rabda hulele lui Arie impotriva Mantuitorului si a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului imparat Constantin cel Mare, ca sa contribuie cu puterea sa imperiala la linistirea Bisericii lui Hristos si condamnarea invataturii hulitoare a lui Arie si a discipolilor sai. Inspirat de Duhul Sfant, marele imparat crestin a hotarat sa organizeze primul Sinod Ecumenic la Niceea in anul 325 pe cheltuiala imperiului, fiind invitati toti marii ierarhi ai Bisericii crestine din Rasarit si din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinti Parinti la care s-a adaugat si o delegatie a Papei Silvestru I al Romei, pentru ca pana in anul 1054, Biserica crestina era una, nedespartita in doua - cea Ortodoxa de Rasarit si cea Romano-Catolica de Apus. De aceea si sinoadele pana la dezbinarea Bisericii se numesc "ecumenice", adica generale, pentru ca au luat parte la ele si ierarhi din partea Bisericii Romei.

Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfintii Imparati Constantin si Elena si a durat toata vara. In timpul sinodului, la care a fost de fata si ereticul Arie cu ai lui, Sfintii Parinti s-au ostenit mult sa intoarca pe eretici la ortodoxie, dar ei n-au vrut sa asculte. Ba s-a intamplat ca in timpul discutiilor, Sfantul Ierarh Nicolae sa-i dea o palma lui Arie caci nu putea rabda hulele lui. Atunci Sfantul Constantin cel Mare a poruncit sa i se ia omoforul si Evanghelia si sa fie aruncat in temnita pentru ca a indraznit sa loveasca. Noaptea insa i s-a aratat Mantuitorul in temnita si i-a dat din nou Evanghelia in maini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept. Dimineata, auzind imparatul acestea, l-a adus pe Sfantul Nicolae iarasi la sinod si isi cereau iertare toti de la el, vazand ravna si rabdarea lui pentru credinta.

La fel si Sfantul Ierarh Spiridon, cautand sa lamureasca pe Arie despre taina Preasfintei Treimi si cum ca toate cele trei persoane sunt de o fiinta si de aceeasi cinste, a luat o caramida arsa si, facand semnul sfintei cruci, cand a strans caramida, focul care a ars-o s-a ridicat in sus, apa a curs pe pamant si lutul a ramas in mana lui. Caramida era simbolul Preasfintei Treimi. Focul inchipuia pe Tatal, lutul pe Fiul intrupat si apa pe Duhul Sfant, Mangiietorul care a fost trimis in lume.

In timpul sinodului cei 318 Sfinti Parinti au dat anatema pe ereticul Arie si invataturile sale hulitoare de Dumnezeu. Parintii au dogmatisit ca cele trei persoane ale Preasfintei Treimi: Tatal, Fiul si Duhul Sfant, sunt de o fiinta si nedespartite. Tot la acest sfant sinod s-a intocmit partea intai a Crezului, primele sapte articole despre Tatal si Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfantul Duh aveau sa se intocmeasca la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt dogmele credintei ortodoxe, si se rosteste zilnic in biserici si prin casele crestinilor ca o marturisire a dreptei credinte apostolice.

Desi Arie a fost surghiunit in sudul Dunarii el nu a vrut sa asculte de Biserica, ci mai mult cauta sa semene intre crestini invatatura sa hulitoare. De aceea a fost greu pedepsit de Dumnezeu, incat i s-au varsat maruntaiele si a murit cumplit, spre vesnica osanda in gheena iadului.

Iubiti credinciosi,

Cu toate ca ereticul Arie, cel mai mare eretic din lumea crestina, ca si eresul sau, au disparut, de-a lungul secolelor Biserica lui Hristos a fost lovita mereu de noi secte si erezii, unele mai periculoase decit altele. Cea mai grea dezbinare a Bisericii crestine a fost in anul 1054 cind a avut loc marea schisma (ruptura) intre Rasarit si Apus, luand astfel nastere doua Biserici separate: cea Ortodoxa cu centru la Constantinopol si cea Romano-Catolica cu centru la Vatican (Roma). La randul ei Biserica Catolica a mai fost lovita de inca doua eresuri si sciziuni. Este vorba de eresul lui Luther, al doilea Arie, si de Calvin din secolul al XVI-lea, urmati dupa aproape un secol de schisma anglicana din secolul al XVII-lea.

Primul eres a cuprins aproape integral tarile din nordul Europei, asa numitele tari protestante; iar religia anglicana s-a raspandit in Anglia, America de Nord si Australia, formand Biserica anglicana.

Vedeti cum a reusit satana sa rupa camasa lui Hristos, adica sa dezbine si sa sfasie unitatea Bisericii intemeiata de El? Noi toti marturisim "o credinta, un Domn, un botez", insa datorita mandriei si incepatorilor de eresuri, care au schimbat invatatura de credinta ortodoxa, apostolica, cu dogme noi dupa mintea lor, precum si din cauza pacatelor noastre ale tuturor, au aparut in ultimele secole mai multe Biserici crestine - doua apostolice - cea Ortodoxa si cea Catolica si trei fara succesiune apostolica: protestanta, reformata si anglicana.

Dar dezbinarile religioase nu s-au oprit aici. Incepand din secolele XVIII si mai ales XIX, au aparut in America si in apusul Europei noi grupari religioase rupte din trupul Bisericii apostolice, numite "secte".

Astazi, in lume se afla pana la o mie de secte si grupari religioase crestine, unele mai fanatice, mai periculoase decat altele, cum ar fi "martorii lui Iehova", "templul satanei", cu asa numita "liturghie neagra", in care se adora diavolul in locul lui Dumnezeu. Ei cauta sa-si faca noi membri in randul credinciosilor interesati, a celor certati cu disciplina Bisericii lui Hristos, a celor saraci, carora le promit ajutoare materiale si mai ales a tinerilor, pe care ii pot corupe mai usor.

Sa luam deci aminte la noi si la familile noastre ortodoxe. Inmultirea sectelor este un semn vazut apocaliptic, care prevesteste sfarsitul veacurilor.

Prima datorie a fiilor Bisericii Ortodoxe este aceea de a cunoaste cat mai bine Sfinta Scriptura, Sfanta Traditie, Catehismul si operele principale ale Sfintilor Parinti. A doua datorie, daca nu cea dintai, este sa traim cu mare credinta in Dumnezeu si sa ducem cu ravna si evlavie viata noastra religioasa de familie, in desaviasita moralitate. Sectele cer teorie, ne ataca cu texte din Sfanta Scriptura. Noi sa le raspundem, nu cu vorbe, nu cu atat cu texte din Biblie, cat mai ales cu viata morala smerita, curata, sfanta. Vorbele nu pot inlocui faptele. In fata unor crestini corecti, milostivi si evlaviosi, ei se rusineaza si tac.

A treia mare datorie ce ne revine este sa ne crestem copiii in frica de Dumnezeu, cu mare grija si atentie. Caci daca nu-i educam noi cum trebuie sau ii smintim cu viata noastra, a parintilor, ii pierdem sufleteste pe fii, nu ne mai apartin si foarte usor ii pot amagi sectele, patimile, betia, desfraul si necredinta. Un tanar o data cazut, greu mai poate fi salvat, tras de la secta. Copiii, ca si parintii, trebuie sa stie de mici Tatal nostru, Crezul si Psalmul 50, si sa invete cunostintele religioase principale din Catehismul ortodox. Cine nu stie pe de rost macar aceste trei rugaciuni nu poate fi impartasit cu Sfintele Taine.

Alta mare datorie a crestinilor ortodocsi este sa fie oameni de rugaciune ca fara ea nu putem face nimic. Sa nu lipseasca in sarbatori nimeni de la Sfanta Liturghie si de la predica, afara de mare nevoie. Rugaciunea cu credinta, cu post si lacrimi este viata noastra, painea noastra duhovniceasca, mantuirea noastra. Apoi trebuie sa traiasca in dragoste cu toti oamenii, mai ales cu cei din familie si sa faca dupa putere milostenie, care "acopera multime de pacate".

O alta datorie principala este ca fiecare sa aiba un duhovnic bun, intelept, la care sa-si marturiseasca pacatele in cele patru posturi, sa-i ceara sfaturi pentru toate si sa-l asculte ca pe Insusi Hristos. Crestinii nostri nu trebuie sa mearga la adunarile sectante, nici sa-i primeasca in casa, si nici sa discute cu ei, daca nu vor sa cada in cursele lor. Cine face aceasta nu va fi amagit niciodata de diavol, nici de patimi, nici de cursele oamenilor rai.

Iubiti credinciosi,

Astazi este Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic, care au aparat dreapta credinta, au dat anatema pe eretici si au formulat Crezul ortodox. Sa ramanem credinciosi Evangheliei lui Hristos si Bisericii Ortodoxe, ai carei fii suntem. Ea ne-a nascut prin baia Botezului, ea ne-a crescut si invatat calea mantuirii. Sa cinstim Biserica Ortodoxa care ne-a nascut. Sa cinstim pe toti sfintii si icoanele lor ca cei ce sunt "prietenii Domnului" si se roaga pentru noi la cer. Sa traim in dragoste unii cu altii, singura cale care mai poate salva lumea de la pierzare. Sa crestem copiii in iubire de Dumnezeu, ca de ei depinde cel mai mult mantuirea noastra si sa pastram cu sfintenie dreapta credinta ortodoxa, fara de care nu ne putem mantui oricite fapte bune am avea.

Inchei cu o scurta istorioara.

Un parinte cu viata sfanta a intrat noaptea sa se roage in biserica si prin minune dumnezeiasca a vazut altarul deschis, iar langa sfinta masa sedea un prunc luminat cu camasa rupta. Si l-a intrebat cuviosul: "Copile, cine esti tu?" Iar el a raspuns: "Eu sunt Hristos, Mantuitorul lumii!" "Dar cine ti-a rupt camasa?" intreaba sihastrul. Iar Domnul i-a raspuns: "Mi-a rupt-o Arie, ereticul!" si S-a facut nevazut.

Oricine propovaduieste alta Evanghelie decat cea vestita de Hristos, de Apostoli si de Biserica, sfasie camasa Domnului si-si agoniseste osanda vesnica, fara iertare.

Sa cadem deci in genunchi si sa slavim cu evlavie si dreapta credinta pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin.

Parintele Cleopa Ilie

Acum un an. Cuvant al Parintelui Justin catre poporul roman si arhierei

Mitropolitul Teofan i-a cerut părintelui stareţ Justin Pârvu câteva cuvinte de folos, dintre care redăm cuvântul adresat poporului român şi arhiereilor Bisericii:

Mitropolitul Teofan: – Pentru poporul român ce cuvânt lăsaţi, părinte?

Părintele Justin: – Poporul român… pentru poporul român este un cuvânt greu de spus. Poporul român este un popor biruit, pizmuit şi forţat, împins, fără stăpân. Poporul e fără stăpân, asta e drama cea mare. Toată lumea aceasta e fericită, e bucuroasă, are de toate, dar nu are cine să-i încălzească inimile, să-l poată menţine într-o unitate, aşa. Nu vorbim de ascetismul călugăresc de altădată, în care…

Mitropolitul Teofan: – Ce să le spun fraţilor arhierei: prea-fericitului, fraţilor arhierei din Sfîntul Sinod?

Părintele Justin: – Au o răspundere cum nu a existat şi nu există în lupta aceasta a noastră duhovnicească. Nu există o potrivire pe care să o aduci, să se facă o comparaţie în periodul istoric cu ceea ce a fost şi ceea ce este în istorie şi toate celelalte care vor veni. Dar dacă noi suntem… în starea aceasta de sărăcie, de lipsă, de mizerie, de prigoană… Ei trebuie să trăiască o vreme de prigoană care n-are soluţie, nu există … rezoluţii şi situaţii. Din noaptea aceasta şi până mâine noapte să rezolvăm problemele pe planul cel duhovnicesc, spiritual şi administrativ. Dacă nu va exista această unitate şi înţelegere, atunci nu putem face nimic. Nu putem face nimic. Să fim mulţumiţi, bucuroşi, să stăm drepţi, chivernisitori, cu răspunderea înaintea lui Dumnezeu de ceea ce am realizat, câte le-am făcut în viaţă. Dumnezeu să-i ocrotească.

Un sfant al inchisorilor comuniste: Gheorghe Jimboiu

“Jimboiu era unul din cei mai curaţi… Am înţeles că el a ajuns să trăiască stările de care vorbesc Sfinţii Părinţi”(Părintele Mihai Lungeanu) 


Gheorghe Jimboiu s-a născut la 18 Octombrie 1921, în comuna Vela de lângă Craiova. Este arestat pentru activitate legionară prima oară în 1941, iar apoi în 1949, ca student al Academiei Comerciale din Braşov. S-a distins prin ţinuta demnă, smerenie, cugetare şi dăruire sufletească, prin trăire şi chibzuinţă. Între 1944-1949, a condus studenţimea din Braşov, pregătind Rezistenţa anticomunistă. Arestat şi torturat un an de zile, a primit 15 ani de muncă silnică. Era un ascet şi un luptător în egală măsură. Împreună cu Valeriu Gafencu s-a decis să slujească toată viaţa pe Hristos şi Biserica Sa. “În discuţii repetate căutau amândoi coordonatele creştinismului viitor şi metodele de realizare. Amândoi erau plini de duh, dar Valeriu excela în cuvânt, iar Gheorghe în faptă.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 153). Dumitru Bordeianu mărturiseşte că trecând prin reeducările de la Piteşti şi Gherla a ajuns demonizat. Cu ajutorul lui Jimboiu a reuşit să se elibereze de duhul necurat care îl stăpânea de 4 ani. Are şansa să-l cunoască pe acest tânăr cu o figură de ascet răsăritean, din care radia lumină, bunătate şi o putere de înger. “Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală…Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxie şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu.” (Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p.371). Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Bordeianu, comunică cu el, îşi deschide sufletul, care era împovărat şi greu de piatră. Până la Paştele anului 1954 (era în Postul Mare), a trăit zilele unui calvar îngrozitor. “Cu cât se înmulţeau discuţiile dintre mine şi Jimboiu, cu atât tortura mea era mai de nesuportat. Aşteptam în fiecare zi să mă trezesc nebun din puţinul meu somn…Cu o zi înainte (în Vinerea Mare), mă rugasem, atât de adânc cum poate nu am făcut-o niciodată în viaţa mea; în acelaş timp, trăiam şi disperarea că rugăciunea nu mi-e ascultată. Sâmbătă spre miezul nopţii, m-am apropiat de fereastră şi în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douăsprezece, anunţând slujba Învierii. Am căzut în genunchi, cu mâinile încrucişate pentru rugăciune şi am strigat din adâncul sufletului meu :”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mărturisesc că Te-am ofensat, dar Tu Doamne, ştii că am ajuns la marginea suferinţei şi răbdării. Nu mai pot! Fă cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar mă rog Ţie din toată fiinţa mea, de este cu putinţă, iartă-mă şi învie sufletul meu pentru că eu cred nelimitat în învierea Ta. În clipa aceea, toată fiinţa mea s-a cutremurat şi din ochi a început să-mi curgă şiroaie de lacrimi. Printre lacrimi am mai putut rosti: “Doamne fie-ţi milă de mine!”N-am apucat să termin  aceste cuvinte, că tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur şi o svârcolire ca a posedaţilor şi am simţit cum din sufletul şi trupul meu a ieşit şi m-a părăsit o putere străină. Era duhul satanei, care mă muncise şi mă stăpânise timp de patru ani de zile… De Înviere, Dumnezeu mă vindecase şi mă înviase şi pe mine…M-am ridicat de pe ciment; ca o apariţie din lumea visurilor, în faţa mea stătea Jimboiu. L-am îmbrăţişat, spunând din toată inima: “Hristos a înviat!” “Adevărat a înviat!” mi-a răspuns plin de duioşie. Am plâns o vreme, amândoi. În viaţa mea n-am simţit pe nimeni aşa de aproape ca, în acea clipă pe Jimboiu. “(ibid. p. 381-384). Mai avea câteva zile până la eliberarea din Aiud, dar s-a stins, conştient, împăcat, fără oscilări şi încredinţat că în lume va birui Hristos. “Sunt convins (mărturisea Liviu Brânzaş) că acest trăitor profund al lui Hristos (Gh. Jimboiu) a fost trimis la Aiud, de Pronie ca să văd cum se apropie de moarte un om care a păşit peste pragul sfinţeniei…Viaţa lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine plăcută lui Dumnezeu, El trebuie să intre alături de Valeriu Gafencu şi de alţi tineri români morţi în închisoare, în galeria sfinţilor români, care au trăit o tinereţe sfântă, încununată cu jertfă supremă pentru învierea neamului românesc, constituind înălţătoare pildă pentru generaţiile viitoare. ” (Pr. Liviu Brânzaş, op. cit. p. 226; 308).
A trecut la Domnul in data de 27 mai 1963.

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Troițe închinate eroilor neamului

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop [1])

Fosta Troiţă de lemn de la mormântul lui Mihai Viteazul (1923-1977)

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, după câştigarea Independenţei naţionale, construirea de troiţe ia în ţara noastră un avant neobişnuit. Imediat după Primul Război Mondial, a fost înfiinţată societatea „Cultul Eroilor” (denumită iniţial „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care avea sarcina de a propune modele arhitectonice de troiţe, de care aveau nevoie comunele şi şcolile pentru omagierea celor peste 800.000 de eroi căzuţi pe front pentru realizarea României Mari [2]. Societăţii „Cultul Eroilor” îi este atribuită şi ideea construirii „Monumentului Eroilor” de pe muntele Caraiman (Crucea Eroilor Neamului), ridicat între anii 1926-1928, „întru slava și memoria eroilor prahoveni căzuți în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apararea patriei”, cum este scris pe placa monumentului. În vremea respectivă, monumentul era cea mai înaltă structură metalică din Europa situată într-o zonă montană. 

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării. 

Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman (poză din 1934)

În comunism, troiţele au fost interzise (chiar dacă nu prin documente publice oficiale) şi o mare parte din ele, distruse, fiind percepute de comunişti drept „focare sau instrumente de rezistenţă anticomunistă” (I. Oprişan). Troiţe din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş „au fost scoase cu buldozerele chiar dacă nu deranjau cu nimic construcţia (…). Dislocate de la locul lor, au fost adunate într-un fel de depozite, chiar pe marginea drumului, sub copertine improvizate” [3]. Mai mult, în comunism au existat voci care au cerut chiar distrugerea Crucii Eroilor de pe Caraiman, prin secţionarea braţelor monumentului şi amplasarea unei stele roşii în vârful coloanei.

---

După Revoluţia din '89, asistăm la un nou reviriment al troitelor, fiind ridicate în Timişoara, Bucureşti şi în alte locuri din ţară în memoria eroilor din decembrie. Există multe astfel de troiţe şi monumente în formă de cruce dedicate eroilor jertfiţi, dar şi victimelor şi martirilor regimului comunist. O troiţă deosebită a fost înălţată la Putna în amintirea miilor de ţărani români masacraţi de sovietici la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, în 1941, genocid pe care istoricii români l-au numit „Katyn-ul românesc”. 

Troița de la Putna, ridicată în cinstea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Demn de menţionat este şi monumentul de la Aiud alcătuit din şapte perechi de cruci şi o cruce mare aşezată deasupra, închinat martirilor prigoanei comuniste, numit „Calvarul Aiudului“, unde se află şi un osuar cu sfinte moaşte. Crucile îngemănate semnifică unitatea în suferinţă a martirilor, iar crucea cea mare este „crucea neamului” pe care au purtat-o în spate [4].

Monumentul de la Aiud. Foto: Irinel Cîrlănaru

Aceste troiţe şi cruci nu au un simplu rol de rememorare, de vreme ce crucea este, pentru creştin, semn nu doar al suferinţei, ci şi al biruinţei asupra morţii şi păcatului, al reînoirii firii şi a neamului, prin jertfa din care rodeşte învierea lui. Datoria noastră este să reafirmăm, prin faptele noastre, în contrapondere cu forţele distructive, această putere de reînviere pe care ne-o transmit strămoşii noştri, care au menţinut şi înnobilat neamul românesc. Poporul român nu a îndurat pasiv istoria, ci şi-a trăit-o ca pe o cruce (crucea este înscrisă şi în stema ţării noastre). Istoria lui nu este alcătuită din măreţe cuceriri, ci din jertfe pentru păstrarea credinţei şi a fiinţei neamului, pentru adevăr şi libertate. Ceea ce este semnificativ, cuvintele „Vom muri şi vom fi liberi!”, care au fost scandate în decembrie '89 de cei care şi-au dăruit viața, nu au mai fost rostite la nicio altă revoluţie din altă ţară, spunea părintele Galeriu.

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui. Doar recuperând semnificaţia ei profundă, cunoscând şi păstrând, după cum se cuvine, această zestre spirituală şi identitară nepreţuită, este posibilă regenerarea sufletului neamului.

Nicolae Iorga spunea că „Naţiunea ta nu e numai naţiunea de unde vii, ci aceea din care meriţi să faci parte”. A nu lăsa pradă degradării şi uitării aceste monumente care ne definesc ființa în ceea ce are ea mai frumos înseamnă a ne merita încă numele de urmaşi ai celor care s-au jerfit. Conştiinţa că putem purta cu cinste acest nume trebuie să ne fie ca un izvor de putere sufletească. Fiindcă „troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop). 

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:
[1] Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licenţă, Bucureşti, 2004.
[2] Ioan Oprisan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, Bucureşti, 2003, pp. XXIX-XXX.
[3] Ibidem, p. XXXII.
[4] Anca Budău, „AIUD - Schitul de la Râpa Robilor”, in Lumea Credinței, anul VI, nr. 12 (65), decembrie 2008.

Sursa:

Tezaur Românesc

Un erou, luptator in Muntii Apuseni: Traian Macavei. Din fata mormantului meu trimit ultimul meu salut: „Traiasca Patria!”

                                          in fotografie: Traian si Alexandru Macavei

Neamul romanesc s-a inaltat la cer alaturi de Hristos prin eroii sai, unii cunoscuti, altii mai putin stiuti. Sangele si oasele lor sfinte ocrotesc Romania, iar atunci cand poporul va deveni constient ca picioarele sale sunt infipte in moaste, se va inalta si el pe linia Neamului. Trupele NKVD trimise de Moscova in Romania pentru a instaura comunismul au intampinat cea mai puternica rezistenta armata din Estul Europei. Reprezentativi pentru acest spatiu miraculos strajuit de Carpati si Marea Neagra sunt acesti eroi, acesti luptatori care au murit pentru tara, si nu lichelele bolsevice ai caror urmasi pangaresc si astazi teritoriul romanesc.


Intr-un raport al colonelului Craciun, care a condus represiunea impotriva studentilor clujeni grevisti din 1946 si reeducarea de la Aiud, acesta raporteaza colonelului Dulgheru cum a decurs executia „banditului” Traian Macavei, aprig luptator cu arma in mana impotriva comunismului in Muntii Apuseni. Fratele luptatorului, Alexandru Macavei, a fost impuscat in lupta cu securistii; fiind grav ranit la cap, si-a curmat viata pentru a nu cadea in mana inamicului.

„Din partea autoritatilor cerandu-i-se ultima dorinta, a spus ca vrea sa i se arate fotografia cu sotia si copiii si intrucat la Penitenciarul Civil Sibiu i se gasesc bijuteriile ce le-a avut asupra lui acestea sa fie impartite in parti egale copiilor. Dandu-i-se voie sa scrie o scrisoare catre familie, a scris urmatoarea scrisoare: „11 octombrie 1950. Scumpii mei si micuta mea dulce, din fata mormantului meu. Va cer iertare si va trimit ultimul meu salut, de asemenea tuturor ce ma cunosc. „Traiasca Patria!”. Traian”.

Parintele Staniloae despre Inaltarea Domnului. Viziunea ortodoxa vs viziune catolica sau protestanta

“Inaltarea lui Hristos cu trupul la cer si sederea Lui de-a dreapta Tatalui inseamna ridicarea Lui ca om la treapta de suprema eficacitate asupra celor ce cred. In aceasta sta puterea si slava suprema la care S-a urcat Hristos prin Inaltarea la cer. “Trupul domnesc“, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului“, “mai presus de toata autoritatea si stapanirea si de tot numele si demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu si casa lui Dumnezeu asezata pe varful tuturor muntilor“, salasluieste in acelasi timp in intimitatea cea mai profunda a celor ce cred si se face vadit in intimitatea celor ce s-au curatit de patimi, ca “loc” prin care si din care izvoraste toata puterea de sfintire si de indumnezeire a noastra. Aceasta paradoxala coincidenta intre tronul dumnezeiesc si intimitatea noastra se datoreste faptului ca insusi trupul omenesc al Domnului sade pe tronul dumnezeiesc.

Occidentul crestin s-a departat de aceasta intelegere a Inaltarii Domnului cu trupul la suprema putere si slava, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Salasluirea Lui concomitenta in noi. Pentru el Hristos a devenit, prin Inaltare, un Stapan, un Domn exterior, care iarta in baza puterii de a ierta obtinuta prin jertfa Lui, asigurandu-ne o fericire in viata viitoare. Catolicismul a putut astfel sa-I dea lui Hristos in Biserica un loctiitor, iar protestantismul a lasat pe fiecare ins cu “libertatea” lui in afara de lucrarea lui Hristos in oameni, care e o falsa libertate, odata ce e o libertate neeliberata de trufie si de patimi. Numai o libertate in Hristos si dupa chipul libertatii lui Hristos, ca eliberare de patimi si de trufie, insemnand unirea cu Acelasi Hristos si avand chipul lui Hristos imprimat in toti cei ce cred in El, se conciliaza cu unitatea tuturor in credinta si in intelegere, aflandu-se toti in ambianta aceieiasi iubiri a lui Dumnezeu, care hraneste si iubirea lor fata de El si pe cea intre ei.

Pentru crestinismul de la inceput, asa cum a fost mentinut in Ortodoxie, Inaltarea trupului Domnului la cer e inaltarea noastra insasi, inaltarea din patimile noastre, in unitate cu El, inaltarea inceputa pentru noi prin inaltarea Domnului, dar avand sa se continue pana la desavarsirea ei. “De aceea ne bucuram, praznuind Invierea si Inaltarea si asezarea (in locul suprem) a firii noastre si inceputul invierii si al inaltarii tuturor celor ce cred“. Caci “de Invierea si de Inaltarea Mantuitorului nostru ne impartasim si ne vom impartasi toti“. Fara indoiala, intimitatea noastra, sau a Bisericii, in care Se afla salasluit Hristos dupa inaltare, nu este ea insasi “tronul” unde Se afla Tatal cu Fiul. Tatal cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimitatii noastre, pentru ca sa poata veni in ea de acolo. Tatal cu Fiul “vin” prin Duhul Sfant in intimitatea noastra, sau vin intr-o masura tot mai mare, sau pot sa nu vina; nu inima noastra este ultimul loc de unde izvoraste prezenta Tatalui si a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treapta a existentei, treapta de suprema transcendenta, sau izvorul si fundamentul ultim si nesfarsit unde toate isi au inceputul si cauza. Dar acolo e si starea de suprema pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplina a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh.