La Multi Ani Romania!

La Multi Ani Romania!


Iti doresc draga Romanie sa te intorci si mai aprig catre strabuna, dreapta si crestineasca credinta ortodoxa!

Iti doresc sa te vad cat mai curand cu totii romanii intr-un singur hotar, dulce si parguita Romanie dodoloata!

Iti doresc sa nu uiti niciodata raul iudeo-bolsevic si sa nu uiti niciodata pe dusmanii tai!

Iti doresc sa vad cum ii pui in zeghe pe noii bolsevici ai tarii de dupa 1989 si cum scuipi afara "elitele" ce inrobesc tara!

Iti doresc Romanie, sa te trezesti din letargie si sa marginalizezi prostia de sus pana jos!

Iti doresc sa te cureti dulce Romanie, iti doresc ca tineretul sa se trezeasca si sa faca sacrificii pentru tara si neam nu pentru guvernantii lacomi, hoti si trantori!

Iti doresc sa fii demna, stralucitoare si sa ai mereu pe buze numele martirilor tai crestini, de la Basarab I pana la prigoana bolsevica si nevinovatii ucisi in 1989!

Sa nu uiti dulce Romanie, niciodata!

Sursa:
http://dreptatesifratie.blogspot.com/

Anii vieţii

In spatiu tainic, fara marturie,
ma alesei candva faptura vie.
M-au faurit razand, cantand, parintii.
Ei, tesatorii vietii si ai mortii,
mi-au dat ce-ngaduise soartea :
au pus in mine soarele si noaptea,
si mi-au adus un drum in fata portii.

“Acesta-i drumul tau”, mi-au zis parintii,
“pornesti din vai s-ajungi in slava mintii.”
Pe cale-n lumea neagra am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu ma inchegam.
Vedeam, umblam, dar inca nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altadat’
de-abia iubirea m-a intemeiat.

Lucian BLAGA

Frământările tinerei generaţii. Simona revine cu Gânduri pentru mama România.

Dumnezeu prima oară
Când a plâns printre astre,
El a plâns peste ţară
Cu lacrima limbii noastre.
Grigore Vieru


Puţini dintre voi cred că aţi auzit de Grigore Vieru, dar poate şi mai puţini i-aţi citit poeziile pentru că sunteţi mult prea ocupaţi să căutaţi versurile de la ultima melodie a lui Beyonce, sau Blaxy Girls sau mai ştiu eu care altele.
Aţi uitat ce înseamnă diacritice, aţi uitat cum să pronunţaţi corect si răspicat "România" şi i-aţi uitat pe ei, cei care v-au lăsat atâtea moşteniri. Şi când veţi citi "moşteniri", vă veţi gândi imediat la bani pentru că v-aţi înnecat sufletul în miros de acetonă, l-aţi vopsit cu fond de ten şi cu ojă colorată. Şi vi se pare că arată frumos. Poate arată, însă doar pe dinafară. Înauntru aveţi aceleaşi riduri şi sunteţi murdari.
Ceea ce voi nu înţelegeţi este că trăiţi într-o lume falsă. Lumea adevărată este cea în care înveţi. Înveţi pentru minte şi pentru suflet. De asta vă este ruşine că trăiţi în România. Pentru că nu ştiţi pe ce lume sunteţi. Am fost şi eu odată ca voi, dar acum nu mai sunt. Şi sunt mândră. Acum iubesc orice român care ştie că trăieşte în România şi iubesc România care ştie că sunt români care trăiesc în ea şi prin ea. Şi iubesc limba română care este cel mai frumos grai de pe pământul ăsta şi pe care nu o pot nici măcar compara cu altele. Există un cuvânt în limba română pe care nicio altă limbă nu îl are. Noi îl avem. Nu vi-l spun, dar dacă nu îl ştiţi înseamnă că faceţi parte din categoria românilor ne-români. Şi asta e o ruşine. Cel mai capabil cuvânt pe care îl pot compara cu "patrie" este "mamă". Din ea te naşti, cu ea creşti, pentru ea ar trebui să lupţi precum un copilaş de 9 ani care ia note mari numai pentru mama, şi în ea mori. Ia gândeşte-te: dacă mama ta ar fi bolnavă, ai lăsa-o să moară fără să te lupţi măcar puţin pentru ea? Moral ar fi să-ţi dai viaţa pentru ea dacă e nevoie. Exact acelaşi lucru ar trebui să îl faci şi cu patria. Acum e bolnavă. Cine o îngrijeşte? Daca aş putea-o îngriji singură, aş face-o. Dar n-am atâta putere. Poate vei zice că mama te-a hrănit, te-a îmbrăcat, te-a crescut, deci merită orice.Dar ţara ce-a făcut? Ţara e mai presus de pământ şi oameni. E limbă, e grai, e peisaj, e simţ. Şi uneori te învaţă mai multe decât o mamă. Şi dacă vei pleca din România şi te vei stabili în Cambodgia sau unde vrei tu, vei fi mereu un străin. Un copil adoptat. Şi nu mai exişti ca român. Dar nici ca un cambodgian. Vei fi doar un dublu cetăţean, dacă ai noroc. Şi nu vei mai fi pur. Vei fi un mix.
Mi-e silă sincer de părinţii români care, plecaţi fiind prin "ţări emancipate", nu-şi învaţă copiii limba maternă.
Mi-e silă de voi cei care nu ştiţi să despărţiţi două cuvinte în silabe, scrieţi "ve-ţi" în loc de "veţi", adăugaţi "h" în loc să folosiţi diacritice, nu ştiţi să construiţi două fraze inteligente şi mai ales, de cei care credeţi că limba noastră a luat naştere prin "contopirea femeilor dace cu bărbaţii romani".

Patriotismul e un fel de suferinţă
Crestată dureros pe grinzi de suflet vechi şi de credinţă.
Aud şi văd, citesc şi tac
cuprins de-o silă ancestrală.
Plâng de ruşine c-am fost dac
şi c-am ajuns acum zăbală
în gura ştirbă a nu ştiu cui,
care imi molfăie mândria
şi-mi bate lacrimile-n cui
şi-mi răstigneşte poezia.

Tudor Gheorghe

Romania - Cinci preludii ale secolului XXI - personalitati romanesti vorbesc colindatorilor ASCOR despre traditie (VIDEO)

Romania - Cinci preludii ale secolului XXI from Eugen Leahu on Vimeo.

un film document realizat de Eugen Leahu


Crăciunul anului 1999.
Mircea Diaconu, Ilie Bădescu, Virgil Cândea, Ştefan Câlţia şi Alexandru Paleologu vorbesc colidătorilor de la ASCOR despre tradiţie.

Sursa: http://atelieruldearhitectura.blogspot.com/

Isabela Vasiliu-Scraba: La Centenar, despre Noica în cifru “humanist”

Constantin Noica (1909-1987) diferenţiase domeniul “spiritului” (al filozofiei) de acel domeniu al “sufletului” unde ar intra religia (cu excepţia spiritualităţii indiene), binele din domeniul social şi politic şi psihanaliza. Tristeţile lui Cioran, exprimate aforistic, ar reprezenta domeniul istorismului, cum spunea Petre Ţuţea (1). După Noica, asemenea tristeţi sînt de resortul “sufletului”. Gabriel Liiceanu, pe la patruzeci de ani, punea pe seama unor imbolduri demonice, tiranice şi negative refuzul lui Constantin Noica de a încadra în domeniul “spiritului” tristeţile cioraniene (Jurnalului de la Păltiniş , Cartea Româească, Bucureşti, 1983, p.164).

Neintrând în domeniul “spiritului” prin niciuna din cărţile sale, protejatul lui Noica a reuşit să păstreze peste ani confuzia dintrespirit şi suflet. Amestecarea domeniului filozofiei cu domeniul politicului şi conservarea nebulozităţii privitoare la distincţia operată de Noica între suflet şi spirit s-a văzut din cele spuse de Liiceanu pe când avea 50 de ani: “Dacă ar fi de luat o lecţie de la Noica, la ora actuală, la nivelul filozofiei istoriei ar fi că noi trebuie să ieşim din infernul comunismlui fără să intrăm în pseudo-paradisul Occidentului” (rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992).

Aici nivelul “filozofiei istoriei” este invocat fără rost, nefiind nici un moment vorba de filozofie. Citatul dovedeşte nestrămutata ancorare în domeniul “sufletului”, întrucât lecţia la care se referea Gabriel Liiceanu ar fi de luat în plan imediat politic. Si nu de la maestru ci de la discipol: Ideologii din suita lui Ion Ianoşi (activist comunist cu liceul pe puncte, v. Etică şi moralitate, 1998, p.524) să nu mai peroreze despre “salvarea omenirii ca omenire” adusă de etica comunistă (v. G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.175). Să-şi cârmească în mod hotărât discursul înspre “infernul comunismului” (Liiceanu în rev. “Euphorion”, II, 6-8/1992). Bogdan Petriceicu Haşdeu observa pe 15 noiembrie 1869 cât de comod este “a iubi umanitatea, când aceasta ne scuteşte a vedea altceva în lume, afară numai de propria noastră nulitate” (apud. Mircea Eliade, Haşdeu gazetar politic).
Constantin Noica nu a dat niciodată lecţii politice. A constatat eventual nivelul şi sursa învăţăturilor politice vehiculate de cei care-l vizitau şi i-a îndemnat să-şi lărgească orizontul citind în germană. De exemplu, ideologului comunist Dan C. Mihăilescu - pe care nu l-a văzut foarte hotărât în studiul sanscritei, dar care (asemenea ideologului Pleşu) păruse a nutri ceva interes pentru orientalistică impresionat de Sergiu Al-George şi de exemplul marelui Eliade -, Noica îi recomandase (într-o scrisoare) să citească în paralel “Scânteia” si “Neuer Weg” spre a deprinde germana (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.63).
Pe 24 aprilie 2009 la Facultatea de Filozofie (2) din Bucureşti, profesorul Liiceanu -fostul adept al eticii comuniste, fantezie ideologică servită şi lui Noica din când în când să nu uite pe ce lume trăieşte (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi) -, a ţinut un discurs. Apoi s-a gândit să-l publice într-un volum colectiv, trecându-se autor cot la cot cu Noica(1909-1987) si cu Alexandru Dragomir(1916-2002). Ba i-a mai trecut în rând cu cei doi mari filozofi şi pe Andrei Cornea (pentru încurajarea incoerenţei ideatice) şi pe Sorin Vieru (pentru meritul de a nu se mai fi obosit să scrie nimic despre Noica, în volum fiind introdus un text vechi de 20 de ani) şi pe Andrei Pleşu din aceleaşi considerente. Reciclarea unui text a lui Pleşu din 1988 arată că “discipolul” iar n-a fost capabil să-l citească pe Noica, deşi îl invocă negreşit în apariţiile publice.
Redăm în continuare spicuiri din descrierea “infernului comunist” făcută de Liiceanu care-i ţinuse lui Noica lecţii despre binele celor mulţi cu care îi fericeşte pe oameni comunismul (G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., Bucureşti, 1983, p.175). Fostul profitor al regimului spunea studenţilor fără să clipească următoarele neadevăruri: “Ţara care oficial trecea drept a mea… era cea care-mi interzicea să umblu şi să vorbesc liber” (Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.32). Delirul comunistului bursier Humbold căruia nu-i era interzis să treacă pentru ani de zile Cortina de Fier la vremea graniţelor practic închise atinge apogeul prin fraza: “România cea furată de comunişti nu a fost niciodată patria mea”(ibid.).
Aşa zisa lecţie pe care ar fi ţinut-o Constantin Noica despre ieşirea “din infernul comunismlui fără intrarea în pseudo-paradisul Occidentului” deconspiră fără greş incapacitatea fostului ideolog marxist de a înţelege gândirea lui Noica. De fapt, nu după confuzia de idei ilustrată de această spusă din 1993 se pot deduce relaţiile dintre maestru şi protejatul său care nu avea capacitatea să priceapă gândirea acestuia. In relaţia Noica-Liiceanu, caracteristice au fost mereu “adierile care vin din gândirea lui Noica” (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p.125). Altfel spus, preschimbarea rolului de “meditator” fără plată a filozofului marginalizat până la moarte (3) în aceea de “negru” furnizând idei pentru scrierile discipolilor: “Ce mult e din gândul tău într-unele din cărţile altora” observase însuşi Noica (Jurnal de idei, 2007, p.186) pus în situaţia de a-şi da public consimţământul ca ideile sale să “circule” fără trimitere la autor (4).
In ciuda veşnicelor “împrumuturi” fără indicarea sursei, cum s-a întâmplat şi culogica lui Ares însuşită pe aceeaşi cale de Andrei Pleşu în Elemente pentru etică a intervalului (v. Isabela Vasiliu-Scraba, “De ce nu a făcut A. Pleşu filozofie”, în vol.Contextualizări, Ed. Star Tipp, Slbozia, p.46), acelaşi Gabriel Liiceanu care i-a “vampirizat gândirea” lui Noica fiind dat afară de la Institutul de filozofie din cauza plagiatului după Noica (v. Octavian Cheţan în vol. Modelul Cultural Noica, Bucureşti, 2009), are nemăsurata îndrăzneală de a spune studenţilor că pentru el şi pentru Pleşu “splendoarea” rămâne că Noica i-ar fi “născut” pe ei doi (v. G. Liiceanu, Despre o anume personalitate, în volumul colectiv Despre Noica; Noica inedit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, p.38).
Intr-o exprimade diferită în formă dar identică în mesajul de transmis, Pleşu considera că mai importantă decât gândirea filozofului, desemnată peiorativ drept “producţia bibliografică” a lui Noica, a fost “instanţa patern-frăţească, stimulatoare, încurajatoare” pe care a reprezentat-o fostul deţinut politic vizitat de cei doi comunişti la Păltiniş. Cum uşor se poate observa, falşii discipolii gândesc la unison.când se substituie fără jenă operei filozofice a mestrului pe fundalul căruia si-au ridicat reciproc statui de mucava prin grabnica traducere şi difuzare în străinătate a textelor proprii.
Deşănţata auto-apreciere a lui Liiceanu (5) contrastează puternic cu rândurile pline de evlavie faţă de memoria lui Noica scrise de George Purdea, lector la Universitaea din Viena: “În lumea asta facem tot felul de compromisuri, dar avem câte un mic sanctuar în noi. Pentru mine a fost câteva zeci de întâlniri cu Noica”(G. Purdea, 4 august 2009).
Din cele 206 de pagini ale cărţii în care e trecută enormitatea că importanţa lui Noica rezidă în faptul că i-ar fi “născut” pe Pleşu şi Liceanu, credem că ar fi meritat să fie tipărite în exclusivitate cele 18 pagini cu scrisorile lui Noica. In rest, volumul scos de Humanitas este de necitit. E chiar trist să vezi din dezlânatul text a lui Andrei Cornea (care pe 2-4 iunie 2009 era purtat de H.R. Patapievici în Italia la universitatea din Roma ca model de discipol al “Şcolii de la Păltiniş”) cum acesta nu e în stare să aştearnă pe hârtie o idee sesizată şi expusă clar de Eliade: în timp rezistă doar cărţile scrise de mari personalităţi. În opinia renumitului istoric al religiilor, Getica lui Vasile Pârvan se va citi pentru Pârvan, Istoria critică a lui Haşdeu se citeşte pentru Haşdeu. Pentru că timpului nu îi rezistă hărnicia culturală care invocă “adevărul şi obiectivitatea ştiinţifică” ci personalităţile ieşite din rând, care “au tratat istoria şi ştiinţa paradoxal, fantastic, personal” (Mircea Eliade, Arta de a muri, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţie de Magda Ursache şi Petru Ursache, pp. 66-67).
In volumul pe a cărei primă pagină apare trecut “Centenar Noica 1909/2009” mai găsim inserată şi poezie proastă (scrisă de Bogdan Mincu, Ioana Pârvulescu, Pleşu, Liiceanu etc.). Paginile de prisos cu ode închinate directorului Editurii au fost cuprinse în carte după principiul mass-mediei: cantitatea bate calitatea. Prin ele Liiceanu a încercat (fără succes!) deturnarea urechelii lui Noica de după publicarea Jurnalului de la Păltiniş. Desigur, urecheala trebuia citată, ca să se ştie ce rost are adunătura de osanalele “poetice” de la pagina 191 până la p. 201 şi auto-adularea dublată de auto-compătimire (în “versuri”, si ce versuri!) a lui Liiceanu (de la pp. 202-203), care-şi întreabă retoric aplaudacii: “de ce vrei tu ca eu să port/ O greutate fără nume/ Între discipol şi maestrul mort?”.
Cu fineţea ce-l caracteriza, Constantin Noica interpretase poza de pe Jurnalul de la Păltiniş, notând pe 15 ian. 1984 (în Jurnalul său de idei) că Liiceanu şi-a început cariera “cu stîngul”: In loc să publice o lucrare de filozofie din care să reiasă că si-a depăşit maestrul şi că după un discipolat de două decenii îşi poate ucide simbolic învăţătorul (6), comunistul “cel stîngaci” s-a decis să facă pe toată lumea părtaşă la conversaţiile sale cu Noica, publicând spusele maestrului cu o aşa de mare fidelitate încât dau impresia transcrierii unor înregistrări.
Independent de pretextul incoerenţelor ideatice din lăbărţatul articol scris de Andrei Cornea, discursul din 24 aprilie 2009, care figurează drept contribuţia lui Liiceanu la sărbătorirea lui Noica, se deschide şi el cu nişte întrebări retorice despre creşterea sau descreşterea “staturii” lui Noica în timp. La vremea “industriei” de lansări de nume prin organizarea a tot felul de colocvii ale căror lucrări devin volume, în ţară sau pe la institutele române din afară (v. masiva impunere a lui I.P. Culianu, pe post de “nou-Eliade”, apud. Sorin Antohi), astfel de întrebări maschează purul dezinteres pentru opera lui Noica. Nimic altceva!
Acelaşi dezinteres transpare şi din politica editorială a răspândirii prin traducere a filozofiei noiciene: În luna noiembrie din anul Centenarului, la Institutul Cultural Român din Stockholm, în loc să fie lansată traducerea vreunei cărţi de Noica, Cristian Ciocan a lansat Jurnalul de la Păltiniş în suedeză.
Spre a vedea câtă râvnă a pus fosta Editură Politică şi ICR-ul în traducerea cărţilor filozofului Constantin Noica este suficient să răsfoim excelenta lucrare a lui Stan Cristea (C. Noica: repere bio-biliografice, RCR Editorial, Bucureşti, 2009). Intr-un sfert de veac, Liiceanu, pe care Noica îl considera pe bună dreptate “discipolul lui Henry Wald, nu al său” (Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R., 2009, p.154) a avut grijă să-i fie traduse lui Noica doar două cărţi: Spiritul românesc în cumpătul vremii, tradus după subtitlu, care, scria Ion Ianoşi, “redă mai bine conţinutul”.
Cartea lui Noica din 1978 a fost tradusă în 1991 în franceză, în 1993 în italiană, în 1999 în portugheză şi în 2009 în spaniolă. A doua carte aleasă de Liiceanu din cele douăzeci publicate de Noica este Devenirea întru fiinţă apărută în 1981. In Italia a fost lansată în 2007 şi în 2008 a apărut în franceză la o editură din Germania, cu un titlu nepotrivit: Devenir envers l’etre. În 1982 Constantin Noica optase pentru echivalarea: Le devenir au sens de l’etre, de care falsul discipol nu a ţinut seamă. Acel îndemn noician “să devii ceea ce eşti” reflecta titlul ontologiei sale, împreună cu credinţa că “esenţele nu se schimbă”.
N-am putea spune dacă volumul (prilejuit de centenarul lui Noica) lansat la Bookfest pe 19 iunie 2009 este mai catastrofal decât volumul prin care Editura Humanitas a marcat centenarul lui Eliade. Oricum, cartea Despre Noica; Noica inedit (2009) nu cuprinde foarte explicit ideea: “Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Mircea Vulcănescu până la Ţuţea aparţin trecutului”, spusă pe şleau în volumul prin care “discipolul lui Henry Hald” în calitate de lider de opinie şi director de editură l-a sărbătorit pe Eliade la centenarul naşterii (v. Intâlniri cu Mircea Eliade, Ed. Humanitas, Buc., 2007, p.192).
Note:
1. Petre Ţuţea sesizase perfect că Emil Cioran nu depăşeşte istorismul, că marele stilist francez nu era bântuit de melancolii metafizice, că genialul său prieten (împlinit la Paris) era trist fiindcă omul este un animal muritor. De aceea Ţuţea spunea că opera cioraniană “nu este consolatoare”. Jerbele ideilor, stilul de o eleganţă demnă de invidiat, cizelarea gândului în jurul ideilor văzute dintr-o multime de perspective, nimic din toate acestea nu scoate gândirea lui Cioran din domeniul “sufletului”, aşa cum era el închipuit de Constantin Noica.
2. Pe 11 noiembrie 2009 la Facultatea de filozofie din Bucureşti, prof. univ. Viorel Cernica a vorbit despre Noica în filozofia românească şi a lansat cel de-al V-lea volum de Studii de istorie a filosofiei româneşti. Centenar C-tin Noica (Ed. Academiei, 2009). Cartea de 632 de pagini cuprinde printre alte studii si o selectie din referatele despre Noica prezentate la Conferinţa Naţională: Gândirea lui Noica astăzi, 24-26 aprilie 2009 de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (v. textele semnate de Claudiu Baciu, Constantin Aslam, Viorel Cernica, Mircea Flonta, Alexandru Surdu, Alexandru Boboc, Constantin Stoenescu, Paul Sandu, Sorin Lavric, etc)
3. Marginalizarea lui Noica până la moarte s-a văzut din faptul că în timp ce “Vocea Americii”, “Europa liberă” şi “BBC-ul” şi-au întrerupt emisiunile pentru a anunţa decesul filozofului, în România pe 4 decembrie 1987 s-a păstrat o deplină tăcere (v. Emilia Hârbea, Bibliografie C. Noica, Sibiu, 2007; lucrare multiplicată în Atelierul de legătorie al Bibliotecii judeţene “Astra”).
4. v.Octavian Cheţan, Simple rememorări, în vol. Modelul Cultural Noica, I-II, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2009, p.119-133.
5. Ion Simuţ îl considera pe Gabriel Liiceanu un mafiot literar cu editură puternică şi revistă influentă care a trimis la topit cărţile lui Paul Goma, l-a refuzat pe D. Ţepeneag la publicare “oprindu-i lui Mihai Sin volumul doi dintr-un roman” (Ion Simuţ în rev. ArtPanorama, nr.1, oct.1997, răspuns la ancheta despre Mafiile literare).
6. In neştiută consonanţă cu impresia lui Noica despre păşitul “cu stîngul” a discipolului preferat, iată ce notasem în noiembre 1983 pe carte, după citirea Jurnalul de la Păltiniş: “Nu se ştie cine dă şi cine primeşte are în acest caz înţelesul: nu se ştie unde se duce ceea ce trebuia primit… Crima finală este de aceea o barbarie, iar de o victimă fericită nu poate fi vorba”(Isabela Vasiliu-Scraba). Volumul Cearta cu filozofia (Humanitas, 1992) se deschide cu un articol publicat de Liiceanu în rev. Viaţa Românească. Aici bursierul Humbold se căzneşte să-şi omoare maestrul de pe poziţiile eticii comuniste şi ale materialismului ştiinţific. Citindu-i textul, Noica l-a lăsat “corigent” observând că este prematur să se ocupe de opera sa care este neîncheiată. După decepţia pricinuită, Noica îl mai păsuise astfel nişte ani în care spera (cu optimismul său debordant) că se va lipi de discipolul preferat si ceva filozofie “idealistă”.

ORDINEA DEZORDINII. IMAGINEA APOCALIPTICA A LUMII

Chiar ma gandeam zilele astea sa recitesc "Noi" de Evgheni Zamiatin. Cartea aceea a fost un imbold de a-mi deschide ochii spre lumea din jur. Daca un om poate prevedea inca din 1920 toate viitoarele atrocitati ale sitemului comunist abia instaurat si daca omul ala are puterea sa ii spuna lui Stalin ca vrea sa plece intrucat mediul din Rusia nu-l lasa sa se dezvolte: „Creaţia nu este posibila intr-o atmosfera de persecuţie sistematica”, ii scria Zamiatin lui Stalin. “Ma voi intoarce de indata ce in tara noastra va fi posibil sa servesti marile idei fara a fi nevoit sa te ploconesti in fata unor omuleti”, iar Stalin il lasa, inseamna ca omul este mult mai mult decat un condus sau un conducator. Prim propriul exemplu, Zamiatin mi-a dezvaluit ca omul poate invinge mediul in care traieste la nivel spiritual. Detasarea si victoria lui asupra comunismului, in care a crezut cu tarie pana in momentul instaurarii sale in Rusia, o constituie romanul distopic "Noi". Inca din 1920, Zamiatin il vede pe Marele Binefacator, crimele odioase care se fac pentru acesta, Zidul Verde, care desparte orasul de restul lumii, in care nimeni nu are voie sa iasa si de unde nimeni nu vine, locuintele din sticla, oamenii urmariti tot timpul iar corespondenta verificata etc. Imi pare rau ca in cei doi ani care au trecut de cand am citit-o am uitat o parte din detalii si aspecte semnificative.

Dar, azi, umbland aiurea prin marea ograda a internetului am gasit asta si am ramas perplexa... apoi creierul meu a facut o legatura subtila dar directa cu "Noi", cartea de care am vorbit mai sus. Si m-a bufnit rasul in sinea mea, la ideea unei astfel de societati utopice pe care unii o cred realizabila. Pe urma am gasit si pe acolo pe undeva: "Cărți cum ar fi 1984 şi Brave New World şi filme artistice ca Blade Runner şi Terminator 2 au transmis teamă unor persoane cu privire la preluarea controlului de către tehnologie în societatea noastră". Tinand cont ca "1984" este inspirata din "Noi", si fiind foarte posibil ca cei implicati in sus numitul proiect sa nu fi auzit de aceasta, am facut si mai multe legaturi intre Proiectul Venus si realitatea cotidiana.

Nu imi place. Nu imi place deloc. Nu accept ideea unei astfel de lumi care seamana izbitor cu universul lui Zamiatin si care e condusa de tehnologie. Nu mai rad, pentru ca deja se poarta demersuri pentru acte biometrice si ne sunt ascultate telefoanele. Nu rad, pentru ca organizatiile trec incet de la international la mondial, corporatiile devin mai puternice pentru ca au o structura piramidala si se ajunge usor la un numar foarte mic, care are putere de decizie foarte mare. Nu rad, pentru ca acolo mi se cere sa renunt la nationalism, iar de religie nu mentioneaza nimeni nimic, ca si cand nu ar exista.

Nu rad, pentru ca in spatele oricarui proiect, sistem etc prezentat intens ca bun, perfect chiar, se ascund concepte care nu sunt spuse pe motivul ca ti se spune doar ce vrei sa auzi. Asa a fost intotdeauna asa e si acum. Excluzand faptul ca oameni ar trebui sa munceasca orbeste, ca robii pentru a distruge si reconstrui lumea dupa modelul prezentat iar asta ar dura poate zeci de ani, iar pentru aceasta ar fi nevoie tot de o organizare sociala stratigrafica, in care unii spun si altii fac, viata intr-o societate condusa tehnologic ar duce la.. Idiocracy (daca ati vazut filmul), adica o lume in care nimeni nu are nici o preocupare iar nivelul intelectual scade vertiginos. Nu imi spune mie ca un om care nu trebuie sa faca nimic si are totul de-a gata, fara sa fie nevoit sa inteleaga cum si de unde va fi preocupat de dezvoltarea intelectuala... Descartes a fost doar unul si toata gandirea lui era marcata de disputa cu Dumnezeu, pe care l-a si recunscut in final ca real. Nu se va crea o societate carteziana, ci una indiferenta. Iar o societate indiferenta poate fi usor manipulata in orice directie.

Omul, ca persoana reala, e marcat zilnic de toate intamplarile prin care trece.El nu poate fi integrat intr-un sistem si lasat acolo sa putrezeasca, ci trebuie scos in lumea reala, trebuie invatat sa vada si sa creada. Daca excluzi religia dintr-o societate, ii excluzi acesteia coloana vertebrala. Si, da, apoi poti face tot ce vrei cu ea, pentru ca se muleaza dupa orice, din nevoia de a crede in ceva. Fara Dumnezeu nu se mai poate merge inainte, asta e clar. Fara apartenenta la un neam, omul este si mai dezorientat. Fara provocari si nevoi, el nu se poate autodepasi intelectual.

In definitiv nu stiu care sunt sansele proiectului, care este aplicabilitatea sa, dar simplul fapt ca exista un proiect de acest gen, imi da un fior pe sira spinarii. Pentru ca nu stiu cum este pentru altii, dar pentru mine imaginea lumii in acel fel este apocaliptica.

de Ilinca Damian
Sursa:

http://emilia-corbu.blogspot.com/

Controlul minţii umane prin intermediul cipurilor biometrice (documentar VIDEO)

Parintele Justin vorbind despre suferinta sa din aceste zile (inregistrare din 25.12.2009)

Impresii de prin vecini ale arhitectului crestin Nic Tulban. Vinovatii comuniste in distrugerea traditiilor poporului roman

Am parcurs mulți kilometri prin țări care nu trăiesc din faptul că sunt mari națiuni. Arhitectura acestor țări este impregnată de unitate. Grecia, Austria, Bulgaria, țări de care putem spune că suntem istoricește legați, au o arhitectură cu totul diferită de a noastră. Este de discutat aici pe fiecare din “vecinii” noștri (din vechime sau actuali) pentru că începând cu a doua jumatate a sec. XIX căile pe care am apucat cu toții sunt net diferite.

Bulgaria este marcată, în centrele urbane, de o arhitectură care denotă un comunism feroce, care denotă o brutalitate a proiectării și a construirii ieșită din comun. Ruse, Plevna, Sofia, Sandanski sunt exemple clare. Balcicul este de asemenea dovada eșecului acestui mod brutal de a aduce comunismul într-o țară care nu are nici o legătură cu el. Dar Balcicul are în plus o notă de tristețe, arhitectura lui denotând o incapacitate a tradiției de a depăși, de a descompune elementele care țin de arhitectura comunistă, care nu îl caracterizează. Efortul este enorm, într-adevăr, dar el merită făcut poate doar pentru a nu muri de tot sub presiunea modernității. La Ruse, anostitatea blocurilor de locuințe este definitorie pentru atitudinea oamenilor față de ele. Starea de degradare avansată a fațadelor, lipsa de interes pentru spațiul neocupat care desparte aceste blocuri denotă incapacitatea locuitorilor de a asimila această arhitectură. Această incapacitate este confirmată cu mare putere de arhitectura orașelor vechi și chiar de cea a zonelor limitrofe cartierelor de blocuri. Nessebar, Varna, Bansko sunt exemple de așezări în care bulgarii se exprimă pe ei înșiși prin arhitectură. Pentru că e modul lor natural de a o face. Tocmai aici iese în evidență mare problemă pe care o avem noi în arhitectură. Ambientul cu care noi românii ne prezentăm este denaturat până aproape în esența lui. Nu vorbesc aici de arhitectura unor centre urbane, chiar foarte puține, arhitectură care oricum a fost făcută cu premeditare și chiar cu scopuri festive, dacă ne gândim la Sibiul anului 2007. Vorbesc de ambientul pe care îl oferim vizitatorului de rând, în locurile pe care le considerăm cu specific românesc. Sunt convins că nimeni, fie european, american sau japonez nu pleacă din Sibiul anului 2007 cu impresia ca a cunoscut România. Și chiar dacă o face, nu ajunge mai departe de Șelimbăr sau de Tălmaciu... Oare de ce Branul nostru nu seamănă cu Bansko? Sau Mangalia cu Nessebar (ul bulgaresc, nu cel istoric!)? Pentru că spre deosebire de bulgar, românul și-a abandonat lumea lui. El trăiește acum original, într-o lume pe care și-o construiește incult din crâmpeie de imagini prinse din fuga mașinii prin occident, împâslite cu cioburi de amintiri ale unor bătrîni reeducați care și dacă ar vrea nu ar fi în stare să refacă modul de viață tradițional al românilor.

Modul de viață tradițional al românilor aproape a dispărut. Nu doar din cauza comuniștilor, el începea să-și piardă vlaga încă din perioada antebelică. Cauza reală este modernizarea, care a început la 1821. Aceeași modernizare a dat apoi două lovituri majore - secularizarea averilor mănăstirești și schimbarea calendarului. Loviturile au fost majore în principal pentru faptul că au fost lipsite de discernământ. Au lovit în principal în Biserică, în axa satului românesc. Părintele Virgil Gheorghiu povestește despre schimbarea calendarului, care a “sărit” sărbătoarea de Sfânta Paraschiva, de 14 Octombrie. Momentul a fost derutant pentru moldoveni, care au o evlavie deosebită pentru această sfântă. Faptul că Biserica a agreat această modificare a generat mari disensiuni între cler și enoriași, fiind o mare pierdere de încredere în primii din partea celor din urmă. Subminarea tradițiilor a continuat de atunci în mod constant. În momentul de față încă mai există nuclee, ce e drept firave, de oameni care mai păstrează înțelegând tradițiile. Chiar le diseminează în rândul tineretului, ceea ce e meritoriu pentru ei. Ceea ce nu este bine este în primul rând că sprijinul lor este în cea mai mare parte provenit de la entuziaști. La nivelul țării încă se mai propagă kitchul folcloric la scară largă, manifestările autentice fiind de departe eclipsate. Exemplul interbelic dat de Dimitrie Gusti nu este urmat cum se cuvine, acum când resursele se împuținează pe zi ce trece.

Salvarea memoriei satului românesc a fost Dimitrie Gusti, care a intuit declinul ce va urma. Enciclopedia lui românească este de fapt testamentul satului românesc. Orice manifestare tradițională ce i-a urmat este pur izolată și disparată de orice altă manifestare de același gen. Vedem cum folclorul nou, creat in anumite vremuri și promovat acerb prin Cântarea României își găsește împlinirea în zilele noastre. Se pare că românul nu prea mai e în relații bune cu veșnicia. Cu toate că veșnicia s-a născut la sat, ea tot acolo a și murit. Se vede aceasta și din modul lui de a construi. Asimilarea fără cel mai mic discernământ de materiale și de tehnici noi de construire, lipsa unei funcțiuni clare pentru clădirile edificate sunt dovezi că nu mai există un fir diriguitor pentru această activitate. Iar odată ce spațiul în care își duce viața este astfel alterat, întreaga viață este dezvoltată malign. Răspunzătoare de acestea nu este doar colectivizarea. Răspunderea o poartă modernizarea în ansamblul ei. Colectivizarea a durat un timp foarte limitat. A început în 1948 și în 1954 era deja aproape gata. Modernizarea a început cu mai bine de 100 de ani înainte și durează și astăzi. Fondurile europene, așa cum sunt desfășurate proiectele care le implementează, sunt etalonul modernizării satului românesc. Aceasta este la fel de nocivă ca și colectivizarea. Nu am văzut, nu știu de vreun proiect pentru reabilitarea, cum se cuvine, românește, a unui centru sătesc. Nu am auzit de rpea multe demersuri de construire de șosea ocolitoare pentru vreo comună din țară. Nocivitatea europenizării satului românesc constă doar în faptul că ajută cu eficiență maximă la dispariția totală a specificului nostru.

Referința directă este la “turismul rural”. Având un potențial enorm de a pune în valoare elemente tradiționale – atât de arhitectură, de spațialitate sătească, de viață de zi cu zi a sătenilor, de sărbătoare – turismul rural s-a restrâns la “bed&breakfast”. Construit însă cu fonduri europene. Țăranul român a înlocuit troița de lângă poartă cu pancarta fondurilor SAPARD. De unde a luat arginții...

Mă uitam apoi la drumurile naționale. Prin Bulgaria și prin Grecia ele ocolesc toate localitățile. La noi ele trec prin chiar centrul lor. Săteanul bulgar (sau grec) își poate duce viața netulburat, la distanță de viteza modernității. Românul nu. Centrul satului românesc a fost modernizat. Adică distrus. Pentru că GM Cantacuzino vedea altfel “modernizarea” României, l-au aruncat la Golia, în bibliotecă. Așa cum zac în biblioteci toate gândurile românilor de secol 20, care au îndrăznit să gândească românește.

Drumul național care trece prin centrul satului a ajutat la distrugerea, urmărită de altfel de comuniști, a tradiției poporului nostru. Nunta nu se mai putea face cum se cuvenea. La îngropăciune bocetele au fost înlocuite de claxoanele automobiliștilor grăbiți. Ciurda nu se mai putea întoarce în sat, pe asfințit, fără să “perturbe circulația auto”. Armonia a fost distrusă tocmai prin voința statului de a nu construi banale șosele ocolitoare. Așa cum a scris GM Cantacuzino. Așa cum au făcut vecinii noștri de peste Dunăre. Ceea ce este mai interesant este că intelectualii noștri au luat poziție împotriva distrugerii satelor abia când buldozerele regimului comunist au ieșit deja, din casele românilor. A fost oricum, prea târziu. Ei nu au dat dovadă de înțelegere nici măcar superficială a satului românesc. Reacționând doar în acel moment, au privit satul la fel de materialist ca și cei care au purces la distrugerea lui fizică. Pentru că distrugerea satului doar a culminat cu demolarea lui. Satul românesc era deja în moarte clinică la acel moment. La urma urmei, oare de ce nici măcar acum nu se construiesc aceste șosele?...

Sursa:

http://nictulban.blogspot.com/

Perle istorice de Ziua Holocaustului

O prezentam cu evlavie pe doamna Liliana Paun, o profesoare emerita si desavarsita, sefa organizatiei de femei a PSD Gorj dar si un cetatean cu un profund spirit civic. Doamna profesoara va incerca sa demonstreze intr-un examen oral cu tente folclorice de ce trebuie marite salariile profesorilor si de ce Hitler (Adolf pentru prieteni) a fost un nenoroci, un monstru, un om rau care nu dadea nici el salarii la profesori.

Liliana Paun: Hitlăr îîîî… Hitlăr în primul rând ce pot să vă spun nu pot să vă spun decât că a fost un monstru a fost îîî un criminal a fost un om un om care spre norocul nostru îîî spre pardon nu spre norocul nostru spre nefericirea noastră a existat a trăit un om printre printre noi oamenii şi care pur şi simplu şi-a bătut şi-a bătut joc de de lume şi-a bătut joc de de tot ceea ce înseamnă demnitate de ceea ce-nseamnă om de ceea ce-nseamnă copil el omora omora ăăă copiii în lagăre de-o faţă cu mama lu’ de faţă cu mamele lui ce-nseamnă îîî deci numai gândiţi-vă la faptul că femeile în lagăre ca să-şi ascundă copiii îi ascundeau subd sub îîî fuste e gândiţi-vă că îi luau de sub fustă şi le îîî îi omorau copiii de-o faţă cu ăăă în faţa mamei ce-nseamnă deci mai mult de-atât să-ţi omori co un copil să-i omori unei mame copilul în faţa ei ce poate fi mai mai rău de-atât ce poate fi mai rău de-atât.

Liliana Paun: Să începem cu începutul… … citeeţ, să vorbiţi citeţ, da? Ne-am înţeles? Ăăăă…, aci, ok, stau aici… Ăăă… astăzi… ăăă… este o zi importantă, o zi deosebită – poate v-aţi pus întrebarea de ce, dragii mei, v-am pus să vă îmbrăcaţi în negru. Pentru că este o zi tristă. Ă…. este o zi tristă, o zi pe care n-am putut-o evita, deşi o puteam evita, n-am putut-o evita, o zi care s-a întâmplat în istorie, o zi îîî…, pardon, nu o zi îîî…, un fenomen care s-a întâmplat în istorie, un fenomen din care noi trebuie să învăţăm.

Sursa:
http://www.onlinestudent.ro/articole/perle-ale-profilor-cea-mai-agramata-profa-istorie

Rugaciune pentru Parintele Justin

Celor iubitori si ascul­ta­tori ai cuvan­tu­lui Par­in­telui Justin, ca si pelerinilor care pas­esc cu dragoste si nade­jde pragul man­a­s­tirii noas­tre, facem rugam­intea de a ni se alatura in rugaci­une si oste­neala dupa put­ere pen­tru insanatosirea cat mai grab­nica a Par­in­telui Justin.

Avem incredere in ingaduinta si bunavointa dum­neav­oas­tra ca sa intelegeti nevoia sfin­tiei sale de repaos tem­po­rar, intru bucu­ria unei reved­eri cat mai apropiate.

In urma supra­so­lic­i­tarii noas­tre, a tuturor, dar mai ales in urma obosi­toarelor iesiri din man­a­s­tire, in ved­erea slu­jirii Sfan­tu­lui Maslu, Par­in­tele a cap­atat o usoara pneu­monie si slabirea organ­is­mu­lui. Medicii i-au pre­scris un trata­ment care tre­buie urmat cu strictete si care, in pofida dor­in­tei Par­in­telui de a primi cred­in­ciosii spre sfat si folos duhovnicesc, ii interz­ice insa orice solic­itare, toc­mai pen­tru a grabi implinirea aces­tei dorinte.

Va astep­tam in con­tin­uare cu dragoste in sfanta noas­tra man­a­s­tire, sa luati parte la sfin­tele slu­jbe, avand incred­intarea ca Par­in­tele Justin veg­heaza din chilia sfin­tiei sale in duh de rugaci­une pen­tru fiecare.

Mul­tumim pen­tru dragoste, rugaci­une si intelegere, nu inainte de a va dori un an binecu­van­tat, cu impliniri duhovnicesti, si cu toate cele de folos spre mantuire.

Man­a­s­tirea Petru-Voda

Sursa:

http://atitudini.com/

Parintele Prof Dr Mihai Valica despre BISERICA, NATIUNE, POLITICA SI RESPONSABILITATE SOCIALA.

1. O problemă de bioetica a istoriei contemporane în context social și eclesial cu perspectiva juridică

Pentru ca Biserica Orotodoxă să nu mai fie acuzată de colaboraţionism și slugărnicie faţă de puterea lumească și chiar de trădare faţă de valorile ei perene, am propus Sfântului Sinod al Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române o doctrină socială, care să reglemeteze moral relația dintre stat, lumea seculară și Biserică.

Întrucât statul actual a „condamnat” în general crimele comunismului dar nu și ideologia lui care le-a făcut posibile, și având în vedere că după unii[1] „comunismul rămâne mai departe cel mai mare pericol“, Biserica este datoare moral să intervină și să-și precizeze poziția față de următoarele dileme etice:

a. Cum e posibil să se demaște totalitarismul ateu și să se condamne crimele comunismului, fără să se treacă și la identificarea responsabilităților și culpabilităților celor care le-au comis? În primul rând această identificare trebuie făcută nu cu scop de răzbunare, ci de îndreptare morală, vindecare a istoriei, de prevenție a repetării istoriei, șansă de penitență celor care au slujit comunismului, precum și celor care încă îl mai slujesc în diverse moduri în nouă nomenclatură! În al doilea rând miza condamnării morale a torționarilor și a ideologiei comuniste este un act de dreptate și un exercițiu împotriva uitării forțate.

b. Nu este moral ca la finalul războiul rece și în perioada tranziției năucitoare, bilanțul să arate, că tot victimile sunt cele care au pierdut și atunci și acum iar torționarii și fii acestora precum și politrucii jefuitori la toate nivelurile, să câștige și atunci și acum. Nu este oare o ipocrizie fără margini să se condamne crimele comunismului (vezi raportul Tismăneanu) fără să fie demascați adevărații călăi (edulcorati de Tismaneanu - n.m.)? De ce crimele și ororile comunismului nu sunt considerate genocid și condamnate ca atare, așa cum au fost declarate cele ale nazismului? De la ce număr de victime în sus este valabil un genocid? Iată intrebări deloc retorice, care dau măsura dilemei etice sau bioetice a prezentului. Din păcate atât politicienii cât și Biserica se complac de două decenii în această incertitudine și compromis. Soluția ieșirii din această situație jenantă și condamnabilă este folosirea unei măsuri corecte de evaluare și asumare a istoriei recente, având ca punct de pornire valoarea omului ca persoană și chip al lui Dumnezeu sau cel puțin să se raporteze la valorile etice sau bioetice ale ființei umane.

c. Întrucât Biserica, spațiu liturgic mântuitor, ca loc de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului, ca loc al împăcarii și al iertării este chemată să amintească omului și generațiilor că nu putem începe o nouă pagină a istoriei fără mărturisirea greșelilor și a păcatelor în mod personal și plenar. Altfel pagina istoriei care urmează nu va fi mai bună decât cea anterioară; să amintească foștilor slugi ai regimului totalitar comunist, că nu e moral să stea fără penitență și remușcări la adăpostul drepturilor omului, pe care tocmai ei, mai bine de o jumătate de secol, le-au contestat și că nu e corect si drept să se bucrure de o amnistie generală tacită.

d. Este profund creștin să nu ignori experiențele generațiilor trecute, oricât de neplăcute sau de stânjenitoare ar fi acestea și să îndemni la pocăință comunitară sau ecclesială, oferind, astfel, posterității exemple de sancțiune și de reparație morală. Este inadmisibil că din partea BOR nu s-a început procedura de canonizare a victimelor holocaustului roșu. Să nu uităm că Împărăția lui Dumnezeu este dreptate, bucurie și pace în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Numai atunci Biserica Ortodoxă Română poate considera că lucrează pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu pentru împărăția lumii acesteia, când își îndeplinește cu orice risc funcția diaconală, profetică și jertfelnică a mărturisirii lui Iisus Hristos și a Împărăției Sale pe pământ.

Prezint mai departe câteva teze centrale, propuse Sfântului Sinod al BOR în vederea adoptării unei Doctrine Sociale a Bisericii, privind responsabilitatea Bisericii în contextul social, politic, cultural, științific, etnic etc.[2].

1. Biserica şi Naţiunea

· Biserica, după fiinţa sa, este un Organism şi un Corp numit „Trupul lui Hristos”[3], care include Naţi­unea, dar nu se indentifică cu ea, ci cu Împără­ţia lui Dumnezeu, „căci nu avem aici cetate stătă­toare, ci suntem în căutarea celei viitoare”[4].

· Cei morţi, alături de cei vii şi cei ce se vor naşte al­cătuiesc neamul din care ne tragem şi alături de care vom fi chemaţi la judecată[5].

· Nu este întâmplător faptul că ne naştem într‑o anu­mită familie, că aparţinem unui anumit neam.

· Dumnezeu a sădit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotă­rât o evoluţie în istorie.

· Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea pentru urmaşi.

· Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre înviere.

· Despre „Noul Ierusalim”, cetatea cerească a fiilor lui Dumnezeu de după învierea şi judecata ob­ştească, stă scris: „Neamurile vor umbla‑n lumina ei, şi‑mpăraţii pământului într‑însa îşi vor aduce slava”[6]. Şi: „Cine nu se va teme de Tine, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate”[7].

· Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu. În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai departe credința, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii.

1.1. Biserica şi Statul

· Sf. Scriptură cheamă pe cei ce au puterea şi auto­rita­tea statală să o folosească pentru apărarea de rău şi pentru susţinerea binelui. În aceasta constă sensul moral al existenţei statului[8].

· „A da cezarului ce este al cezarului şi lui Dum­ne­zeu ce este al lui Dumnezeu”[9] arată separerea trebu­rilor Bisericii de ale Statului şi datoriile creş­ti­nului faţă de Dumnezeu şi faţă de Stat.

· Nerespectarea sau nesupunerea faţă de o lege a sta­tului este îndreptăţită atunci când ea contravine le­gii lui Dumnezeu. „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni !”[10].

· Atunci când lucrarea de misiune a Bisericii este oprită sau împiedicată de puterea statală, Biserica trebuie să aibă curajul de a acţiona cu mijloacele specifice.

· Săvârşirea lucrării filantropice creştine nu poate fi oprită de puterea lumească; dacă puterea lumească îndeamnă la lezarea integrităţii anatomice şi spiritu­ale a persoanei, la discriminare sau păcat – Biserica Orotodoxă nu trebuie să se supune. În acest caz, Biserica trebuie să aibă o atitudine critică şi moralizatoare, în sens profetic[11].

· Biserica trebuie să intervină pentru uşurarea vieţii credincioşilor ei. Sf. Vasile cel Mare face apel la bunătatea unui agent fiscal ca preotul dintr‑un sat să nu sufere nici o păgubire din pricina impozitului[12]. Iar în altă scrisoare îi scrie unui agent fiscal să fie omenos, pentru a se putea arăta vrednic de o faimă nemuritoare[13].

· Rugăciunea pentru „înalţii dregători” este un „lucru bun şi bineprimit înaintea lui Dumnezeu, Mântui­to­rul nostru, ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniş­tită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea” [14].

Continuare la:

http://victor-roncea.blogspot.com/2009/12/biserica-si-politica-parintele-prof-dr.html

Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009 a IPS Bartolomeu Anania (forma completa)

Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009

a IPS Bartolomeu Anania

[In randurile de mai jos aveti inserata uluitoarea Pastorala de Craciun a IPS Mitropolit Bartolomeu Anania care, ca de fiecare data, aduce elemente noi si originale, talcuind in profunzime actul Intruparii Domnului. Este plina de idei teologice, care, la orice moment, te inalta mental catre intelesuri inexprimabile. Am inserat intreaga scrisoare pastorala, adica forma ei completa, impreuna cu notele bibliografice aferente. De retinut - pe interent circula deja cateva versiuni ale acestei pastorale care sunt trunchiate de multe paragrafe si fragmente esentiale, unele de dimensiuni considerabile, altele de marimea unei singure fraze. Nu e acum momentul sa-mi dau cu parerea de ce acele versiuni ciuntite circula pe net ca forme finale si oficiale ale pastoralei. Este aici vorba de versiunea de pe portalul CrestinOrtodox.ro (postata cu cateva zile in urma), si cea de la D-l Claudiu Tarziu (postata pe 24 dec. ora 10.47 AM, cf. blogului, care probabil a fost preluata dupa cea de la CrestinOrtodox.ro). Va chem insa, ca la un ospat duhovnicesc, sa aveti ragazul sa cititi aceasta pastorala acum, de Craciun, analizand fiecare fraza si fiecare cuvintel in parte, deoarece va veti imbogati duhovniceste si veti praznui sarbatoarea asa cum se cuvine. In ceea ce priveste ultima parte a pastoralei, unde autorul dezbate tema singuratatii Maicii Domnului, teza originala care se mai regaseste si in alte cateva cuvantari ale Inaltpreasfintiei Sale, as mai adauga faptul ca la aceasta singuratate ar trebui alaturata, ca o contrapondere, si imaginea iconica a Maicii Domnului, a carei reprezentare este aproape totdeauna realizata in prezenta Fiului ei, pictat ca Emmanuel si purtat la sanu-i. Este, cred, acea singuratate care nu desparte pe om de Dumnezeu, ci dimpotriva, care imbratiseaza pe Cel ce ne-a imbratisat dintai, de pe Cruce. Ce este, insa, cutremurator aici, este faptul ca Fecioara Maria L-a imbratisat in pantecele-i inainte de a Se jertfi Hristos pentru neamul omenesc, prin acel 'fie!' - dan.camen.]

~~~+~~~

†BARTOLOMEU

din mila lui Dumnezeu,

Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului,

Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,

iubitului meu cler si popor, har si pace de la Dumnezeu, Tatal

nostru, iar din parte-mi, arhieresti binecuvantari.

Iubitii mei fii sufletesti,

Nasterea Domnului este unul din cele mai cunoscute evenimente din viata Domnului Iisus. Desi neinteleasa de minte, ea are intotdeauna o cale deschisa catre inima, in care se descopera cel mai mult tainele lui Dumnezeu. Inainte de a deveni istorie, nasterea pruncului Iisus s-a zamislit in taina inimii Fecioarei Maria, prin vestea cea buna pe care arhanghelul Gavril i-a adus-o. Aceasta praznuire a bucuriei se leaga tainic de un alt moment din istorie, cand Maicii Domnului i se descopera vestea nasterii Fiului lui Dumnezeu, moment consumat intre indoiala si asumare, despre care vreau sa va vorbesc.

Exista in viata Maicii Domnului un moment de mare rascruce, atat pentru propria ei randuiala, cat si pentru istoria mantuirii noastre. Acest moment se intrupeaza intr’un singur cuvant. Fara el, ceea ce Dumnezeu intentiona in Buna-Vestire ar fi fost un esec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu si om se dovedeste biruitoare, iar consecintele ei razbat pana la sfarsitul veacurilor.

Asadar, tanara Fecioara se afla in rugaciune, iar ingerul Domnului i se arata la un moment dat, o saluta: Bucura-te![1] Si-i vesteste ca va naste fiu. Maria ii raspunde prin uimire; ea este numai logodita, nu stie de barbat, nu pricepe cum, in conditia ei de absoluta puritate, i s’ar putea intampla aceasta. Ingerul face un pas mai departe: zamislirea va fi de la Duhul Sfant, Pruncul ce se va naste se va chema Fiul lui Dumnezeu[2]. Uluirea Mariei e totala, puterea oricarei intelegeri e coplesita de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pandite, in mod obisnuit, de indoiala si de necredinta. In fata vestilor naprasnice, colosale, spiritul reactioneaza intai negativ. El s’a obisnuit cu intamplarile comune si accepta cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pilda, ca ti-a murit cineva drag e intampinata, mai intotdeauna, cu exclamatia: nu se poate, asa ceva nu pot sa cred! Asa va exclama o mama care afla ca i-a murit fiul pe front, desi de mult s’a obisnuit cu razboiul si cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot asa va exclama si peste cativa ani, afland ca, de fapt, prima veste exprimase o eroare, ca fiul ei a fost doar prizonier si ca s’a intors acum acasa. Imposibil! E indoiala, vecina cu necredinta, cu care ucenicii Domnului au intampinat vestea invierii Lui; de aceea nu le venea sa creada, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca sa fie si adevarat!

Indoiala insa e imponderabilul din care te poti inclina fie intr’o parte, fie in alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cutit care te poate salva sau te poate prabusi. Pe o asemenea lama subtire se afla, iata, acum, sufletul Fecioarei. Cat va fi stiut ea din Sfintele Scripturi? Cat va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei?[3] In ce masura astepta si ea, ca intregul Israel, venirea lui Mesia?[4] Iar daca Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma sa Se nasca dintr’o fecioara, de ce tocmai ea trebuie sa fie aceea? E prea frumos ca sa fie si adevarat! Dar, dincolo si mai presus de aceasta, cum poate fi o zamislire de la Duhul Sfant, in ce chip poate Dumnezeu sa umbreasca[5] o femeie pamanteana spre a-I naste Lui un Fiu? Intelegerea in sine sovaie si se poticneste. Maria sta in cumpana, dar ingerul nu-i da ragaz si-i ofera un exemplu de putere a lui Dumnezeu: batrana Elisabeta, de o viata cunoscuta ca stearpa, se afla in cea de a sasea luna a unei sarcini binecuvantate.[6] Asemenea intamplari, asadar, nu trebuie judecate la masura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemasurata.

Exemplul Elisabetei poate fi convingator, dar, pe de alta parte, e de o concretete brutala. O femeie insarcinata in luna a sasea poarta toate semnele apropiatei maternitati, cu toate implicatiile ei intime, familiale si sociale. Or, ceea ce ingerul ii vesteste tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiecteaza, naprasnica si nemiloasa, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta insa e o femeie casatorita, cu legamant legiuit inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, iar faptul ca va naste la batranete e de natura sa starneasca, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Daca va trebui sa poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de banuiala logodnicului, de osanda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu? Cine o va apara de condamnarea legii, care o poate tari la poarta cetatii si ucide cu pietre? Daca e vorba de un mister, cine va fi in stare sa-l propuna intelegerii si, mai ales, cine va fi in stare sa-l accepte, cand el vine din gura unei tinere care nu vadeste intr’insa nimic extraordinar? Iar daca ea va avea destula putere sa indure toate umilintele si va ajunge mama, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard caruia societatea ii refuza un statut normal?…

Cuvantul ingerului nu este o porunca. Poruncile se dau in vis, asa cum le va primi, ceva mai tarziu, logodnicul Iosif. Cuvantul ingerului nu este nici vestirea unui fapt implinit, asa cum o avusese preotul Zaharia langa altarul tamaierii. Buna-Vestire anunta, deocamdata, doar faptul ca Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, sa devina mama Fiului Sau. Ingerul poarta un mesaj, dar si o invitatie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunta intre doua alternative, intre un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei sa nu fie intru nimic viciata, i se pun in fata cele doua perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Nascatoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcina aparent reprobabila. Spre a-i inlesni hotararea, ingerul ar fi putut s’o asigure ca Iosif, prin revelatie, va lua totul asupra lui si ca, in fata societatii si a legii, el va trece drept tatal Celui ce Se va naste dintr’insa. Dar Mariei nu i se face o astfel de fagaduiala, e lasata sa cumpaneasca singura, in deplina libertate a cugetului. Un nu ar insemna o amanare a planului dumnezeiesc, un da, implinirea lui imediata. Ingerul asteapta din gura Mariei un singur cuvant. Il asteapta Dumnezeu, dar in acelasi timp il asteapta toata suflarea, caci, intreband-o pe ea, Dumnezeu ne intreaba pe noi, iar prin raspunsul ei urmeaza sa se rosteasca intreaga omenire. Iata, Eu stau la usa si bat![7] E clipa cand Fecioara insumeaza intr’insa setea universala de libertate.

- Fie! sa-mi fie mie dupa cuvantul tau![8]

In acea clipa s’a petrecut Intruparea.

Din acest moment ingerul nu mai are nimic de spus si se face nevazut.

Iubitii mei fii sufletesti,

Buna-Vestire nu e o idila divina, nici capitolul romantat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consulta libertatea omului si o invita la participare. Daca, prin Adam si Eva, omul se pronuntase impotriva lui insusi, prin Fecioara Maria el se reasaza la unison cu Creatorul si-si restaureaza propria-i libertate, redandu-i, in acelasi timp, directia pentru care ii fusese, intru inceput, daruita. Printr’un singur cuvant, Maria e purtatoare de cuvant a tuturor risipitilor ce aspira la un destin comun, obstea mantuitilor Domnului.

Prin acelasi cuvant insa, Maria isi asuma, in mod constient si deliberat, o randuiala personala cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul ca, intre toate fecioarele lumii, ea este singura hranitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, intr’un spatiu indefinit si atemporal, ci aici, pe pamant, intr’un anume context social si intr’un anume timp istoric, ceea ce ii confera un caracter de profunda autenticitate umana si, totodata, o nota de dureroasa drama personala. In aceasta privinta, realismul aproape brutal al relatarii din Evanghelia dupa Matei[9] este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutita de banuieli, iar primul care se indoieste de ea este insusi Iosif, ocrotitorul si garantul ei in fata societatii. E de crezut ca el va fi fost cel dintai caruia ea i-a marturisit despre dumnezeiasca vestire si suprafireasca intrupare, despre uluitoarea zamislire din pantecele ei sau, mai simplu si mai omeneste, despre faptul ca era insarcinata. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea intelegeri, asa dupa cum nici insasi Maria nu o avusese dupa cele dintai cuvinte ale ingerului. Cine va intampina un asemenea adevar fara sa incerce mai intai sa se scuture de el? Dreptul barbat se crede victima unei mistificari, iar intaia sa reactie este aceea de a repudia impostura si, mai mult, poate chiar de a o denunta.[10] Spusele Mariei incearca, desigur, sa invaluiasca o greseala, dar in cazul acesta vina ei este indoita: mai intai, greseala in sine, in al doilea rand, refuzul de a o marturisi, tendinta de a o ascunde tocmai fata de el, care ii acordase logodnicei o incredere totala. Este aici un “vifor de ganduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevarat iad si e de presupus, tot omeneste, ca acest vifor va fi dezlantuit nu numai in cuget, ci si in lungi si dureroase aruncari de cuvinte. Totusi, este posibil ca, pana la urma, el sa fi acceptat adevarul Mariei, chiar daca nu era in stare sa inteleaga nimic, si sa fi facut din el si adevarul lui. Dar acest adevar, al lui, putea oare sa devina si adevarul societatii? Cine va fi dispus sa creada macar o farama din povestea cu ingerul? Doua alternative ii stau in fata: sa se creada ca el este faptasul si sa fie osandit ca unul care a incalcat puritatea logodnei, sau sa se creada ca faptasul este altcineva, un necunoscut, iar el sa fie aratat cu degetul ca un credul naiv, luat in ras de semeni si pusi in randul netrebnicilor. Si intr’un caz, si in altul, integritatea lui morala e compromisa, nu exista nici o solutie de a o salva in fata opiniei publice, atata vreme cat el va continua sa ramana logodnicul Mariei. In cele din urma, Iosif alege solutia disperarii: s’o paraseasca pe Maria pe ascuns, fara nici o explicatie, sa-si piarda urma, sa ramana fiecare cu destinul sau. E un act de lasitate, intr’adevar, dar singurul care il poate salva. Il poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va intampla? Ea va ramane complet descoperita in fata societatii, caci nimeni nu va crede ca logodnicul a parasit-o fara pricini foarte evidente. Fecioara e pandita de o singuratate fara margini.

E adevarat ca, in final, Iosif primeste in vis revelatia adevarului, se hotaraste sa devina sotul legal al Mariei si sa ia asupra-si in fata oamenilor si a legii, Pruncul ce Se va naste, ceea ce face ca Acesta sa fie numit, indeobste, fiul lui Iosif si al Mariei.[11] La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decat imbracand vesmantul vietii comune. Fiul lui Dumnezeu isi asuma conditia umana inca inainte de a Se naste din Fecioara. Dar, pana la acest final, cata drama! O drama ce se nascuse dintr’un singur cuvant: Fie!

Nu avea sa fie singura. Randuiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici indurerate. Nasterea umila din Betleem[12], spaima de Irod[13], pribegia in Egipt[14], singuratatea de dupa iesirea lui Iisus la propovaduire[15], drumul Crucii[16], rastignirea Fiului sub propria ei privire[17], – jalea ingroparii[18], toate acestea sunt tot atatea ascutisuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvant: Fie!

Maica Domnului pare tot atat de singulara si in ipostaza ei cereasca. Nu e greu de inteles de ce ea este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii: acestia, neavand trupuri, nu sunt supusi ispitei si caderilor trupesti, dar Sfanta Fecioara, purtatoare de trup, i-a pazit curatia neintinata si l-a pastrat ca pe un potir de aur lamurit in focul dumnezeiesc. Dar ea salasluieste, totusi, undeva mai presus de ingeri, in spatiul unei eternitati care este numai al ei. In cerul nostru crestin, totul e obstesc, sfintii sunt in cete, ingerii sunt in soboare, pana si Dumnezeu e in Treime, numai Fecioara Maria este singura, ca un luceafar de dimineata plutind intre soare si stele, asa cum lumineaza si particica ei de paine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvant: Fie

Iubitii mei fii sufletesti,

Este Fecioara Maria o constiinta tragica? In ordinea omenescului, da. Dar ea este si purtatoarea unei ordini suprafiresti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume constiinta de sine. Cat timp traieste pe pamant, misterul Mariei nu poate fi inteles si acceptat de nimeni, dar ea „il poarta in inima ei”[19], ca pe o dulce povara. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea si Iosif, povestit de Evanghelistul Matei[20], ca si teama de o nelamurita curiozitate publica, sa fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta[21]. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne da masura constiintei de sine a Sfintei Fecioare, poate ca de abia acum dobandita pe deplin. Emotionanta intalnire dintre cele doua femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodata navalita de Duhul Sfant si are revelatia Celui pe care Maria Il poarta in pantece[22]. Salutare ei este, in acelasi timp, si marturisirea acestei revelatii, ceea ce face ca raspunsul Mariei sa capete o rezonanta de harpa cosmica. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci si prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului ca ea, Fecioara, va fi fericita de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri.[23] Salutarea ingerului: „Bucura-te!”, de neinteles in suita suferintelor Mariei, isi dobandeste acum intelesul plenar. Lacrimile Mamei, varsate din belsug de-a lungul a treizeci si trei de ani, sunt rascumparate de bucuria launtrica a Fecioarei, careia Puternicul i-a harazit marire in veci. Urmare a unui singur cuvant: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atat de singura?… Iata, ea tamaiaza mormantul impreuna cu femeile mironosite[24], se bucura impreuna cu ucenicii de invierea lui Iisus[25], tot impreuna cu ei ii urmareste inaltarea la cer[26] si, mai tarziu, va trai extazul Cincizecimii[27]. Adormirea i-o canta apostolii, trupul ii este ridicat la cer de catre Insusi Fiul ei. Toate acestea insa sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, si anume ca Fecioara Maria, desi mai presus de ingeri, ramane solidara cu noi, oamenii, si cu a noastra mantuire. Potrivit uneia din cantarile Craciunului, Nasterea Domnului a fost intampinata de fiecare cu cate ceva, ca o marturie a participarii la vrerea lui Dumnezeu; ingerii au trambitat cantari, cerul a pogorat steaua, magii au adus daruri, pastorii au venit cu inchinarea, pamantul a oferit pestera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel nascatoarea Nascatoarei de Dumnezeu, genealogiile capata sens si adancime, ele marturisind, pe de o parte, implicarea dramatica a lui Iosif in smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotica a neamului omenesc in actul Intruparii.

Maica Domnului pluteste singulara undeva, in spatiul cerului crestin, dar in acelasi timp ea este si ramane impreuna cu noi, caci prin ea ne-am rostit optiunea pentru mantuirea prin Iisus Hristos si tot prin ea nadajduim intru neputintele noastre. Poate ca de aceea Maica Domnului ne si este atat de draga. In vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mantuitor, dar si de teama pentru Judecator, pentru ea nu avem decat unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodata nu va judeca, ci pururea se roaga pentru noi. In numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit candva in fata lui Dumnezeu: Fie! In numele ei, la randu-ne, vom astepta, prin rugaciune, o suprema rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Va doresc din toata inima sa petreceti Sfintele Sarbatori in pace, sanatate, belsug de lumina si spor de bucurii duhovnicesti. Amin.

La multi ani!

____________________________

---

[1] Lc 1, 28

[2] Lc 1, 29-33

[3] Is 7, 14

[4] Lc 2, 25-32

[5] Puterea prin care Dumnezeu Se descopera si creeaza, asemenea norului luminos depe muntele Sinai (Iş 24, 16-18) sau a celui de pe Tabor (Lc 9, 34).

[6] Lc 1, 36-37

[7] Ap 3, 20

[8] Lc 1, 38

[9] Mt 1, 18-25; 2, 1-23

[10] Mt 1, 19-20

[11] Mt 1, 24-25

[12] Lc 2, 1-20

[13] Mt 2, 12-13

[14] Mt 2, 14-15, 19-23

[15] Mc 1, 9-12

[16] Mt 27, 31-35

[17] In 19, 25-27, Mt 27, 26

[18] In 19, 38-42

[19] Lc 2, 19

[20] Mt 1, 19

[21] Lc 1, 39-56

[22] Lc 1, 43

[23] Lc 1, 46-53

[24] Mt 27, 56

[25] In 19, 19

[26] Lc 24, 51-53

[27] FA 2, 1

Sursa

http://theologhia.wordpress.com