Nichifor Crainic: Noaptea invierii

Noaptea învierii

Din spumă de vişini răsare conacul
Sub nemărginitul safir înstelat.
Aprins de-aşteptare, pândeşte buimacul
Strângându-şi toporul sub braţu-ncordat.
Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta să se spargă în trăsnet cumplit.
Din sânge rachiul, din minte amorul
Străpung cu duhoare văzduhu-nflorit.
E noaptea-nvierii. Tresaltă făptura;
Tămâie e-n codri şi smirnă-n grădini,
Spre marea minune se-nalţă natura
Cu ierburi şi arbori schimbaţi în lumini.
Un clopot răsună, răspund celelalte,
Talazuri rotind în eter,
Se umplu se vuiet tăcerile-nalte
Şi sufletul lumii se suie spre cer.
Buimacul înjură părută zăbavă
Cu care creştinii se duc spre altar
Pur, crinul credinţei se leagănă-n slavă
Să-l miruie roua cerescului har.
Conacul e singur. Ai casei plecară.
Zăvoarele astăzi pe uşi nu se pun,
Deschisă e poarta oricărui de-afară.
În noaptea-nvierii tot omul e bun.
Acasă rămâne bunica oloagă.
Iisus înviatul luceşte-n iatac.
Bătrâna-n fotoliu, sub candeli, se roagă
Când intră năvală tâlharul buimac.
Alături e lada crezută cu-o sumă
Ce face un diavol din omul mărunt,
El strânge toporul de parcă-l sugrumă
Smuncindu-l în aer sălbatic şi crunt.
Bătrâna se uită la el fără frică
Cu chipu-n văpae de candeli nimbat,
Ea crede că omul o cruce ridică
Şi glasul ei cântă: “Hristos a-nviat!”
Ce caldă blândeţe, ce miere cerească
E-n glasul bătrânei ca omu-a-mpietrit?
Se nărui braţul ce vru să lovească,
Toporul îi cade cu zgomot icnit.
Se mişcă năluca Iisus în icoană
Şi-nvăluie-n aur tăcutul iatac,
Podeaua răsună de stranie zvoană
De parcă-n adâncuri ar geme un drac.

Atât a fost totul. Acum se frământă
Ca noru-ntre vânturi de nord şi de sud;
Cu mintea trezita şi-asupra-şi răsfrântă,
Se vede deodată nemernic şi crud.
Cu spaimă zăreşte, surprinse-n trezie,
Duhanii de beznă ce-n suflet s-ascund
Precum într-o apă când e străvezie
Vâscoase jivine târându-se-n fund.
Sub bolta-nstelată, ce stă-n sărbătoare,
Pământul se-ntinde smălţat ca un preş,
Tot omul lumină, tot pomul o floare,
Doar el, pânguritul, se simte un leş.
Bătrâna-l priveşte de parcă-l răsfaţă,
Străină cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui însuşi de faţă
Ca-n vremea când, fraged, era doar un pui.
Mergea împreună cu sfânta bătrână
În nopţi ca şi asta la Domnu Hristos,
Râdeau ghioceii în chita din mână
Şi inima floare s-o ducă prinos.
O, glasuri de clopot şi ropot de toacă,
Odrasla de înger rămasă-napoi,
Cascada de munte căzută-n băltoacă,
Zăpada de suflet topită-n noroi!
Zdrobit îngenunche şi geme: “Iertare,
Iertare, iertare”, cu grai sugrumat.
Bătrâna-l priveşte cu-adâncă mirare,
Iar glasul ei cântă: “Hristos a-nviat!”

Nichifor CRAINIC