Fostul deţinut politic Dr. Iosif Niculescu despre "Creştinismul lui Eminescu"

În fond, ce mesaj a vrut Eminescu să ne transmită atunci când a plămădit „Luceafărul”?Sunt pe putin 126 ani de când a fost făcută cunoscută această capodoperă a sa, suficient timp ca să se poată a i se afla mesajul si nu a apărut?Cine poate număra pe toti cei care s-au încumetat să o facă? Bine sau rău intentionati, inspirati sau nu, versati sau nu în materie, totusi nu s-a reusit a se dezvălui acest adânc de gândire, poate cel mai impresionant din toate cele pe care ni le-a făcut cunoscute, atât în versuri, cât si în proză (facem referire la Făt-Frumos din lacrimă). Însemnează că nimeni până azi nu a reusit să-i recunoască orientarea lui spirituală adevărată. În urmă cu cîtiva ani, în suita de articole publicate în revista „Icoana din adânc” am încercat să arătăm prin câteva exemple că, de fapt, orientarea spirituală pe care a manifestat-o din 1873 prin poemul „Dumnezeu si om” a fost aceea de gânditor si trăitor crestin-ortodox si că până în cele din urmă a fost un apărător al ortodoxiei, actionând pe mai multe planuri.

Am îndrăznit a afirma că, de fapt, el este creatorul poeziei crestin-ortodoxe române si că printr-o cercetare atentă a operei lui se vor descoperi cu mult mai multe opere care mărturisesc adevărul spuselor noastre. Tot de aici se si poate întelege duritatea cu care contestatarii săi îl lovesc neîncetat. Cercetati cu atentie, toti acestia au făcut parte fie din cei care nu L-au primit pe Iisus Hristos sau, desi botezati, s-au lepădat de El sau, în sfârsit, desi crestini, sunt neortodocsi. Asta nu însemnează că nu există minti si inimi care nu numai că nu resping ortodoxia lui Eminescu, ba dimpotrivă, caută să o descopere, să o descifreze si să o facă să fie cât mai cunoscută.În acest sens, publicatia brasoveană „Veghea” aflată în al doilea an de existentă, a închinat primul său număr, pe anul 2009, lui Eminescu, inserând sub semnăturile unor personalităti, o serie de articole în care se încearcă a se arăta crestinismul unora din operele eminesciene.

Primul studiu, sub semnătura vestitului Nichifor Crainic, a fost publicat în revista „Gândirea” an XVII, nr 1. Într-un îndelungat si aprofundat studiu asupra Luceafărului, autorul lansează si sustine ideea facies-ului crestin al operei, dar despre personajul principal, adică Luceafărul, nu face o apreciere la fel de categorică precum o face IPS Bartolomeu Anania, în al doilea articol, în care afirmă: „Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer”, adică un înger căzut. Cât despre poet, îsi pune întrebarea: a fost Eminescu un necredincios? La care răspunde cu vestita cerere evanghelică: “Cred, Doamne, ajută necredintei mele!” Acelasi Nichifor Crainic încheie cu fraza următoare: „Geniu după chipul lui Dumnzeu, păstrând sub ruine sufletesti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului”, concluzia care nu poate fi interpretată ca o mărturie de crestinism.

La rândul său, Bartolomeu Anania conchide: „Aceasta însă nu însemnează că în Luceafărul sau în oricare altă operă trebuie căutată o „teologie” a lui Eminescu”. Gândurile de mai sus nu sunt altceva decât un adaos la o ipoteză exegetică asupra capodoperei eminesciene. Dacă se vor dovedi si „viabile”, ele pot fi un pios omagiu la un centenar de exceptie.Va să zică, doi prestigiosi gânditori se pronuntă cu referintă la orientarea crestină (si ortodoxă) a lui Eminescu, a fi cel mult „ipoteze exegetice”.

Dacă însă dăm fila mai departe, avem fericitul prilej de a citi două eseuri ale regretatului si vesnicului de pomenire Pr. Prof. Constantin Galeriu care, folosind un limbaj categoric si limpede exprimat, aduce numeroase dovezi convingătoare asupra tezei orientării crestin ortodoxe în gândirea si opera lui Mihail Eminescu. Si pentru a da tărie afirmatiei, sustine că această orientare nu era numai fructul instructiunii sale, ci era chiar de natură genetică. Cu acest aspect ne-am ocupat în mod special chiar în epoca publicării articolelor din „Icoana din adânc” si care sunt sintetizate în lucrarea Hereditatea lui Mihail Eminescu – arborele său genealogic – în curs de aparitie.Nu facem citate doveditoare din scrisul Părintelui Galeriu, rezumându-ne aici numai la semnalarea ideii, totodată recomandând călduros citirea în original a acestor eseuri publicate în Ortodoxia -Revista Patriarhiei române, anXLVII, nr. 1/2, Ian-Iun 1995 si Studii Teologice-Revista Institutelor Teologice din Patriarhia română, seria II-an XLIII, nr. 1, Ian-Feb 1991.

Urmărind citatele Părintelui Galeriu îti dai seama că Mihail Eminescu a fost un adânc gânditor crestin ortodox si că si-a întemeiat feluritele sale formule teologice nu numai pe temeiul traditional, dar si pe o informatie teologică de mare precizie si amănunt.În acest sens, cu privire la Luceafărul (Hyperion), precizarea făcută de IPS. Bartolomeu este de o mare valoare. El spune: Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. Cu alte cuvinte, nu face parte din cetele îngerilor căzuti sau chiar însăsi căpetenia lor. Prin urmare, apartine îngerilor care, la apelul-ordin al Sf. Arh. Mihail, s-au păstrat în supusenia originară, adică nu au încălcat cuvintele arhanghelului: „Să stăm bine - să stăm cu frică - să luăm aminte”. În aceste trei se exprimă rânduiala existentială a îngerilor, după care ei îsi îndeplinesc misiunile pentru care au fost creati. Când le-a venit porunca arhanghelului, ei s-au supus fiindcă ea se încadra în felul lor de a fi. Iar când, după „călătoria” din lumea lui spre tronul Părintelui divin, Hyperion cere să devină muritor, „să se renască din păcat”, cine trăise această „experientă”?

Omul proaspăt creat îsi pierduse nemurirea păcătuind-Luceafărul este gata si el să o facă, să repete pe Adam. Tatăl ceresc nu-i acultă ruga. De ce oare această înfrângere a liberului arbitru al îngerului? Răspunsul este simplu: el nu avea nevoie de a deveni muritor, ci de cu totul altceva, si anume de iubire. Ori, iubirea nu a făcut de la început parte din structura nici a îngerilor si nici a omului. Ea era la si în Dumnezeu si trebuia să apară si să fie adusă în creatie de Fiul lui Dumnezeu, dar numai prin Întrupare. Cum îngerii nu au trup, nu pot avea parte de iubire. Ei îsi păstrează statutul de a „sta bine si de a fi veghetori”; ei se supun de frică, fiindcă a văzut ce a pătit cel care nu s-a supus. Luceafărul nu a stiut să ceară iubire, căci el nu o cunostea.

De unde stia Eminescu aceasta si pentru ce a făcut-o cunoscută prin această operă? O fi avut vreo revelatie? Facem această presupunere pentru că în articolul: Fecioara chemată la nunta Marelui mire, pag. 42, a profesorului Camelia Suruianu, se analizează opera eminesciană: „Făt-Frumos din lacrimă”, iar bogatului bagaj metaforic si simbolic, care aduce mult cu „La nuit obscure” a Sf. Ioan al Crucii, ne îndeamnă a presupune si la Eminescu o cale de realizare revelată asa cum se pare a fi fost cazul cu misticul spaniol din sec. XVI, Sf. Ioan al Crucii.

Cunoscând inflexibilitatea în executarea poruncilor de care dau dovadă îngerii, Eminescu vrea să ne facă să întelegem în ce fel trebuie să apelăm la ajutorul îngeresc.De aceea, aducerea în lume de către Fiul lui Dumnezeu a iubirii, măreste pretul Întrupării, arătându-se a fi singura cale prin care a putut intra în creatie, iubirea ca motor unic al Creatiei si al vietii. Prin rândurile de mai sus ne exprimăm satisfactia de a fi aflat reprodusă în citata revistă „Veghea”, ideea: „crestinismului” lui Eminescu pe care noi am îndrăznit a o lansa din anul ... si căreia i-am adăugat lămurirea că prin acest crestinism, Mihail Eminescu, de fapt, a ctitorit poezia religioasă crestin ortodoxă română si care i-a fost prilej de a face o apreciere lucidă si justă a crestinismului străbunilor nostri care, nelimitându-se doar la aspectul cultic ritualist si nu întelegerea motivatiei lucrării divine a Întrupării. Numai în acest fel se poate explica si întelege rezistenta ortodoxiei române în fata asalturilor care nu au slăbit de-a lungul multelor secole de trăire în Duhul lui Hristos.

Afirmatia făcută în sec. VI de Sf. Maxim Mărturisitorul că de la botez, Domnul Iisus Hristos se alipeste sufletului celui botezat cu care rămâne nedezlipit, îsi găseste azi confirmarea în supravietuirea Bisericii crestine ortodoxe la români după trecerea a 500 de ani prin iataganul otoman si a 50 de ani ai asaltului celui mai virulent pe care antiHrist l-a încercat vreodată asupra Bisericii si poporului crestin. Această constatare ne dă îndrăzneala de a spera că poporul român va supravietui dominatiei mondiale a lui antihrist.Se poate afirma că strămosii nostri au ajuns să înteleagă că îngerii au fost creati numai ca slujitori, spre deosebire de om care, prin iubire urma să depăsească statutul de creatură si să ajungă fiu prin adoptiune. Acesta a fost rostul creării trupului. Iubirea cere dualitate.

Ori, asa cum a spus-o Sf. Grigore de Nyssa în convorbirile cu Sf. Macrina, sufletul omului îsi iubeste nespus trupul de care nu vrea să se despartă. Îngerul, neavând trup, nu poate iubi.Lucifer a creat moartea care, prin ură, se opune dragostei. Biruinta asupra mortii se face printr-o dragoste prisositoare. Este exprimată în porunca iubirii de vrăjmasi. Primul care a avut si a manifestat o astfel de dragoste, a fost Fiul cel Întrupat: „Tată, iartă-i, că nu stiu ce fac”! Moartea este efectul actiunii dizolvante a urii asupra dragostei. Ea rupe legătura dintre trup si suflet. Obtinând acest succes, Lucifer a fost sigur că a găsit arma cea mai eficace cu ajutorul căreia era sigur că va distruge pe om. Interpretând îngăduinta divină de a folosi ura împotriva oamenilor si socotind această îngăduintă ca semn fie al unei neputinte divine, fie al unui dezinteres al lui Dumnezeu fată de soarta omului, a îndrăznit a asalta pe om cu ura.

Dar prezenta dragostei prisositoare divine în Cel Crucificat, birunta mortii a fost suprimată prin actul Învierii. Cu aceasta, Lucifer a pierdut definitiv lupta. Lăsându-i omului posibilitatea „pocăintei”, s-a izgonit din om ura.Această surprinzătoare aparitie a dragostei divine în om nu a fost cunoscută de Lucifer si, de aceea, aceia dintre oameni care i s-au supus neadmitând Învierea, nu s-au putut bucura de darul pocăintei si au rămas în împietrirea urei si a mortiiÎngerilor nu li s-a acordat acest har. Cel căzut, asa a rămas, iar cei care nu s-au răzvrătit, au rămas în postura de la Creatie, nemuritori si supusi.Hyperion nu s-a revoltat când nu a primit schimbarea cerută si s-a supus, rămânând mai departe aducător de lumină.

Aici este deosebirea: Lucifer, însemnând purtător de lumină, Luceafăr, aducător al luminei. Pentru el, iubirea era ceva asemănător nemuririi, pe care o oferă în schimbul unei ore de iubire:Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate dă-mi, în schimb, O oră de iubire...El nu stia că iubirea este parte din Dumnezeire si că se aseamănă luminei. Refuzul este destinat a-l face să înteleagă că nu-i este îngăduit să depăsească, în cererea sa, limita statutului său de creatură:Nu cere semne si minuni Care n-au chip si nume, Fiindcă el face parte din o anumită parte a creatiei care se aseamănă cu Dumnezeirea: Noi nu avem nici timp, nici loc Si nu cunoastem moarte. El nu are statutul omului:După chip si asemănare,pe când: Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... tu esti din “forma cea dintâi” (sublinierea noastră) Esti vecinică minune.Răspunsul lui Hyperion:În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, ca si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsă.Prin aceasta Hyperion devine Luceafăr, si nu Lucifer.Dragostea nu este prezentă în lume prin actul creatiei, ci este un dar pe care Tatăl ceresc îl face celui care, creat după chipul Său, să poată deveni după asemănarea Sa. Acesta-i mesajul Luceafărului. Cum a ajuns Eminescu la el? Prin revelatie personală sau “genetic”, cum zice si Părintele Galeriu. Acesta-i crestinismul lui Eminescu.1 Iunie 2009

Dr. Iosif Niculescu,Medic, veteran de război
Permanente, An XII. Nr. 7-8 - iulie-august 2009