Am fost întrebat odată dacă să se facă mănăstire sau centru cultural. Dacă se face centru cultural, rămân o hârtie scrisă şi nişte porţi deschise – elemente de muzeu, uzuale. E nevoie de mănăstire, nu de centru cultural. Dar, orice ar face, lucrurile au evoluţia lor şi nu putem interveni. Eu una stiu: acolo ne-au luat multe forte ascunse din om.
Ce poţi să faci? Să umbli cu cheta după ei? Fiule, nu te teme, are Dumnezeu grijă, că şi Aiudul acela mare descoperire de vină a fost. Că una este să asişti la foc şi alta este să fii în foc, ca să îţi poţi explica starea intimă a deţinutului care e în regim de exterminare. Fără milă.
Focul nu cruta nimic; ca să dictezi focului ce să ardă – arde ce întâlneşte. Aşa că evoluţia vieţii n-o putem opri noi pe loc. Noi putem să ne aşezăm pe o poziţie salvatoare în dansul ăsta, aia-i altceva. Însă e păcat de Aiudul ăla acuma, care-i făcut şi aşteaptă; o stare de recrudescenţă sau ce-o fi aşteptând. Dar să se dărâme e păcat.
Canonizarea martirilor nu se poate face printr-o petiţie, fără deţinuţi. Nu se fac lucrurile acestea cum vrea omul. Să se facă odată, că e păcat de atâtea lacrimi şi atâta sânge vărsat. Numai în Zarcă m-au ţinut: 14 ani. Să se facă, sunt de părere să se mişte ceva. Sunt pentru mănăstire la Aiud.
La Aiud trebuia să stai în foc!
Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge. Puneţi-vă în situaţia unui foc care te arde. Nu-i de glumă. Îmi amintesc când eram copil şi eram de faţă când tata tăia porcul. A pus paie pe foc să-l pârlească, şi când a dat foc, a început să fugă porcul. Vedeţi, la Aiud nu aveai unde să fugi, decât să stai în foc. Şi în general în închisoare aşa-i. Sunt condamnaţi, dar sunt în slujba unei plăţi ce nu te cruţă. Nu-i vorba numai de zarca, de celularul mare, e vorba de o stare interioară, o înfrânare, o poftă de a zice ceva, de a răspunde. Pentru că nu numai închisoarea e calea mântuirii.
Oriunde-ar fi, omul are o răspundere. E un cerşetor, te surprinde, n-ai niciun ban, cum vrea el, dar zici „Doamne, miluieşte-l!”, îi dai atenţie. Să-ţi spun o întâmplare. Eram la Braşov, în maşină, într-o parcare. Unul, în parcare, fuma, şi un câine îi urmărea mâna. Când ducea mâna în sus cu ţigara, câinele credea că el mănâncă, şi când lăsa mâna în jos, câinele aştepta, spera că-i dă şi lui ceva. Nu-i dădea nimic, ăla habar n-avea. Dar eu trăiam momentul: tragedia câinelui: nepăsarea omului.
(fragment din interviul acordat de către Părintele Arsenie Papacioc jurnalistului Victor Roncea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu