Calea mântuirii ne desprinde de pământ spre Cer, ca pe unii ce ştim că de la Dumnezeu am ieşit şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem şi lăsăm lumea. Fericit cine se-ntoarce...
Duşmanii
Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Ruşinea de a fi bun
Prin "lume" se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai da îndărăt cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. "Lumea" e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: "Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl." (1 Ioan2, 15-16)
Plăcerea se plăteşte cu durere
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelile mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. (…)
Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă
- spre îndrumarea noastră,
- sau spre stingerea păcatelor trecute,
- sau spre îndreptarea neatenţiei prezente,
- sau spre ocolirea păcatelor viitoare.
Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta.
Arma iertării întoarce răul spre bine
Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate.
Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic.
Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere - dar şi când n-o cere - ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger (1 Tesaloniceni 5, 14).
Răbdarea răului nu este o slăbiciune
Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă - dacă luptă după lege, iar legea este dragostea - poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul potrivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme baţi război, Cine îţi ajută, - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. De aceea au zis Pă-rinţii, că pricina mântuirii este aproapele.
Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.
Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăţiei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu