denaturează sensul politicii de descentralizare şi regionalizare practicate în UE, care nu face decât să contribuie la stimularea iniţiativelor locale, la accelerarea dezvoltării regionale şi la mai buna absorbţie a fondurilor şi investiţiilor, direct de la nivel local, fără angrenarea - nu întotdeauna eficientă şi uneori păguboasă - a mecanismelor centrale. Aceasta este o politică eminamente economică, iar nu teritorială. De asemenea, regiunile beneficiază de autonomie CULTURALĂ, pentru mai buna promovare a culorii locale şi pentru atragerea turiştilor. Nici vorbă de autonomie teritorială pe criterii etnice!
Tokes combină această realitate generală a descentralizării practicate în UE cu o altă realitate, periferică, aceea a autonomiilor teritoriale acordate de către câteva state europene unor provincii care nu le aparţin de drept, pentru a evita astfel secesiunea. Din sinteza celor două adevăruri rezultă că AUTONOMIA reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât prezentul şi viitorul Uniunii Europene, fapt cu totul neadevărat.
Dacă este să îl combatem pe înflăcăratul european de circumstanţă Laszlo Tokes, nu trebuie decât să îi replicăm cu aceleaşi arme, folosind argumente de ordin european. Direcţia actuală generală este aceea de UNIUNE şi unificare continentală, nicidecum de secesiune. Propaganda europeană ne propovăduieşte cu un idealism naiv „tendinţa naturală a popoarelor europene de a converge unele spre altele în aceeaşi mare familie, unite printr-un spaţiu şi printr-o istorie, cultură comune, cât şi prin nou-elaborate valori comune“, în timp ce jocurile politice de culise se îndreaptă în direcţia federalizării, după viziunea „Statelor Unite ale Europei“. Îmbrăţişând naţionalismul şi secesionismul, secuii nu demonstrează decât că au rămas încremeniţi într-un secol deja trecut, fără a putea să se adapteze realităţilor prezentului. Cum te poţi declara pe de o parte european şi frate cu alte 26 de popoare din, nu-i aşa, „marea familie“, câtă vreme nu poţi fraterniza cu un singur popor, cel român, umblându-ţi capul numai după autonomie teritorial-etnică şi secesiune?
Ar trebui totuşi să privim în trecut la declaraţiile mult mai incendiare ale celui care astăzi pretinde că arborează un discurs moderat, de bun-simţ, în liniile fireşti ale direcţiei europene. Oare nu urmăreşte domnul Tokes prin ideea largă, abstractă, generoasă şi pompoasă de „autonomie“ mai vechile sale vise revoluţionare de „unire a întregului Ardeal cu Ungaria“? Un scop imposibil dacă îl afişezi public, dar, redus deocamdată la scara Ţinutului Secuiesc, de perspectivă în cazul realizării treptate, cu paşi mărunţi, dar siguri. Cine nu cunoaşte schema deja consacrată a tranziţiei unui teritoriu de la un stat la altul: autonomie - independenţă şi, după caz, unire? Este algoritmul folosit de majoritatea statelor apărute în urma Primului Război Mondial. Este ceea ce se urmăreşte la ora actuală în Transnistria şi în Kosovo. Idei vechi, forme din ce în ce mai variate şi adaptate contextului. Nihil novi sub sole.
Însă cei care privesc mai cu atenţie aşa-numitul Ţinut Secuiesc pe harta administrativă actuală a României vor putea înţelege mai mult: cele trei judeţe din inima ţării corespund cu exactitate jumătăţii estice a teritoriului revendicat şi anexat de Ungaria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin faimosul Dictat de la Viena. Admiţând posibilitatea că această enclavă secuiască din centrul României şi-ar dobândi autonomia şi, cu timpul, un soi de independenţă, vom găsi întregul Ardeal strâns ca într-un cleşte: la stânga - unguri, la dreapta - unguri. Toată zona dintre Ungaria şi enclava secuiască ar cădea sub conul unei obscure influenţe maghiare. Ar fi începutul sfârşitului. Începutul împlinirii visului profetului Tokes de prin anii ‘90.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se pune întrebarea: de ce o autonomie TERITORIALĂ pe criterii etnice? Ungurii nu sunt oprimaţi în România, nu le sunt subminate dezvoltarea şi înflorirea culturii, identităţii şi particularităţii lor, beneficiază de reprezentare politică şi de acordarea tuturor drepturilor de conştiinţă etnică, lingvistică etc. (Biserică, învăţământ, presă proprii, în limba lor). Ei au parte deja de o autonomie CULTURALĂ, de care s-au bucurat şi în perioada interbelică. Aş putea spune chiar că sunt ajutaţi şi încurajaţi, până la o discriminare pozitivă - românii din cele trei judeţe, majoritari în ţara lor, dar minoritari în plan local, ajungând să se simtă mai puţin susţinuţi decât conaţionalii lor de etnie maghiară. Atunci care ar fi motivele pentru care secuii, care trăiesc de când lumea în bună pace şi armonie cu românii, să îşi dorească o separare şi o delimitare atât de pronunţate? Pentru ce această învrăjbire şi tensionare a spiritelor, orchestrată de sus, la nivel politic, şi nejustificată prin realităţile din teritoriu? Fiindcă ştiut este că recurgerea la mişcări etnopolitice de separare şi autonomie, în condiţii naturale, nu se produce decât pe fundalul unui climat injust şi de netolerat preexistent, pe fondul unei stări de tensiune şi nemulţumire generalizate. Or, aceste premise lipsesc cu desăvârşire şi se vede de la o poştă că întregul fenomen este artificial coordonat şi amplificat. Într-o Europă în care se tinde spre eliminarea oricăror frontiere şi spre o coeziune internaţională şi interetnică din ce în ce mai puternică, se trezeşte cineva, înarmat până-n dinţi cu argumente pretins europene, să sape noi tranşee ale separării între etnii! Este de-a dreptul aberant, imoral şi anacronic!
III. Nevoia secuilor de a îşi reprezenta interesele
Episcopul Laszlo Tokes susţine că o bună reprezentare şi apărare a intereselor populaţiei majoritare din cele trei judeţe depinde neapărat de autodeterminarea şi autoguvernarea pe criterii etnice. Cu alte cuvinte, autonomia este condiţia sine qua non pentru ca această populaţie să fie bine reprezentată. De fapt, nu face altceva decât să denatureze din nou adevărul, de data aceasta într-o manieră de-a dreptul grosolană. El asociază o idee justă şi de necombătut (aceea a democraţiei, a dreptului poporului de a guverna în interesul său) ideilor sale necinstite şi lipsite de bună-credinţă.
Interesele secuilor şi ale ungurilor au fost constant apărate, ele găsindu-şi întotdeauna reprezentare şi apărare atât în plan local, cât şi central, prin mecanismele democratice româneşti. În primul rând, Constituţia României şi toate partidele politice de după 1989 care au vegheat la implementarea şi aplicarea prevederilor ei au garantat respectarea tuturor drepturilor minorităţilor, înflorirea şi păstrarea specificului etnic, culorii locale şi identităţii acestora, participarea activă a minorităţilor în sistemul politic şi la luarea deciziilor, implicarea democratică şi iniţiativele constructive. În al doilea rând şi în mod particular, UDMR (care nici măcar nu este un partid politic, având statut de organizaţie neguvernamentală, dar participând la guvernare fără probleme, deşi la limita constituţionalităţii) a participat întotdeauna la guvernare (pe plan local şi central), aflându-se mereu la putere din 1989 încoace, indiferent de schimbările politice şi alternanţa la putere a celorlalte formaţiuni. Astfel, o dată în plus, interesele ungurilor au fost întotdeauna plenar apărate şi reprezentate cum se cuvine, fără a fi nevoie pentru asta de autonomie teritorială.
IV. Ridicarea nivelului de trai al populaţiei
Pentru a nu crede lumea că adepţii autonomiei sunt doar nişte naţionalişti şi joacă numai cartea revizionismului, dintr-odată lupul a îmbrăcat haina inofensivă a preocupărilor cu caracter profund social. Se inoculează ideea că o guvernare locală ar putea mai bine contribui la valorificarea şi gospodărirea fondurilor şi la luarea de iniţiative în folosul comunităţii. Aceste probleme corect întemeiate nu şi-ar găsi rezolvare decât prin autonomia, repet, TERITORIALĂ. Lucru cu totul fals şi exagerat peste măsură. Prin politica europeană a descentralizării şi a sporirii puterii în plan local, aplicată şi de ţara noastră, ridicarea nivelului de trai al populaţiilor locale se va produce în toate regiunile României, inclusiv în cele trei judeţe, fără a fi nevoie de autonomii TERITORIALE, aici fiind vorba în principal de pârghii economice şi administrative.
În concluzie, ne putem lesne da seama de fragilitatea unor idei prezentate ca argumente absolute în favoarea autonomiei teritoriale. Drepturile de conştiinţă şi autonomia culturală a minorităţilor au fost şi sunt respectate şi apărate. Când însă vine vorba de împărţiri teritoriale pe criterii etnice, nu putem constata decât exagerare, distorsionare a adevărului, amplificare artificială, tensionare, învrăjbire şi rele intenţii. România este un stat democratic şi oferă drepturi egale tuturor cetăţenilor săi. Deşi unii se doresc „mai egali“ decât restul lumii. Să nu uităm totuşi că ţara noastră este şi va rămâne un stat naţional UNITAR!
Scris de Vlad Pârău
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu